Ne-a bucurat Domnul cu doi copii și am fost cam tot timpul împreună și când erau mici și când au devenit mai mari, cu rosturile lor; mai întâi, erau ei cu noi, acuma suntem noi cu ei! Victor, licențiat în Informatică Economică și Statistică Matematică, cu masterat și doctorat, asistent universitar și cu cărți publicate, avea un salar extrem de mic și-i plăteam noi chiria, din pensie. A venit o echipă de francezi la Cluj, pentru recrutare de informaticieni, au organizat un interviu cu ei și într-o lună, era cu contract și serviciu în Paris, cu remunerație pe măsură; vorbește curent franceza, engleza și știe carte! Rodica, sora lui, licențiată în Franceză-Română, cu masterat, lucra la Universitatea de Medicină din Cluj, la Relații Internaționale. A făcut un an de specializare la Universitatea din Londra, cu o bursă unică, obținută în mare concurență. Salarizarea era la fel, foarte mică. I-a găsit fratele și ei un post și, nu peste mult timp, a plecat și ea la Paris, tot pe baza de contract. Vorbește și ea curent franceza, engleza și s-a specializat și în administrație universitară. Copiii au plecat din țară, erau parizieni; să-i condamnăm? Oare statul nostru nu le putea asigura un salar cât de cât decent, măcar cât salarul unei femei de serviciu de la vreo Bancă sau de la Partid, la pregătirea ce o aveau și activitatea desfășurată? Acestea s-au petrecut, evident, după 1990, în tăvălugul evenimentelor „post-revoluționare”.
Prin Paris. Noi am rămas singuri, cu pensii și pretenții modeste și, în acest cadru, ne descurcam, putem spune. Ne-au chemat însă, copiii pe la ei și s-au inversat rolurile, mergem și stăm mai mult pe la ei; atunci „pierdeam vremea prin Paris”. Sărbătorile de Crăciun și de Paști le petreceam cam tot cu ei, împreună. În prima noapte de Crăciun și de Anul Nou, petrecute acolo, a fost un spectacol de o frumusețe nemaivăzută. Mărețul Bulevard Champs- Elysee, împodobit și iluminat într-un mod impresionant, nu te lăsa să pleci; era plin de lume. Turnul Eiffel și cele două monumentale Catedrale erau îmbogățite și iluminate cu multiple variante de culori, atât de frumos, încât îți păreau mult mai înalte, mai aproape de Cer, mult mai dimensionate în spațiu. Îți venea doar să stai și să privești, la tot acest spectacol, la atâtea prezente și rămâneai pe poziții. Pentru că n-am cunoscut niciodată asemenea splendori, ni se păreau mai străine, nu prea atârnau de noi, dar ne captivau, în acelaș timp.
În continuare, am petrecut Noaptea de Crăciun cu copiii, în liniște sufletească și marea bucurie de a fi împreună, cu o cină de Crăciun, cu tot ce ne-am dorit, dar cu decență și în plăcerea spirituală a colinzilor atât de frumoase de pe la noi; cum s-ar zice, un „Crăciun Maramureșean”, la Paris. Era la noi în vizită și o tânără economistă din Cluj, Norina Oșian, singură la părinți, alungată de acasă de relațiile sociale greu de suportat. Dorurile de acasă, unde aveam surori, frați, prieteni, au fost și ele prezente, în amintirea Nopții de Crăciun de pe acolo, cu obiceiurile și datinile lor atât de frumoase. Dimineața, am participat cu toții la Sfânta Liturghie de Crăciun, la renumita Catedrală Notre Dame de Paris, în „Hainele” ei de mare sărbătoare, unde „ieslea săracă” a nașterii lui Isus era împodobită, luminată și păzită de îngeri și de o mulțime de inimi iubitoare, de care era plină Catedrala, care L-au apărat de atunci pe Isus de Irozii timpurilor.
În gândurile mele despre acest Crăciun familial, cu excepțională frumusețe liturgică, cuprins și de reflexiile nopții luminoase de pe afară, mi-a venit în minte Noaptea de Crăciun, petrecută singur într-o celulă obscură a Securității de la Satu Mare, cu prigonitorii timpurilor pe aproape și unde murmuram încet colinzi în toată frumusețea lor, într-o stare de mulțumire, bucurie și împăcare depline, cum n-am mai avut. Măreția și frumusețea acestei Seri de Crăciun, cu toată „săracia” ei, va rămâne neîntrecută, unică în felul ei, mult peste cele petrecute, de oriunde, oricât de luminoase erau. Nopți de Crăciun frumoase și luminoase au mai fost, chiar dacă nu ca în acel an, dar ca aceea din prigoana de la Satu Mare, niciuna, cu sărăcia și persecuția ei, de așa măreție și sentimente sacre, de jertfă, cea mai aproape de ieslea săracă și pericolul în care se afla pruncul Isus, la nașterea Lui, mai aproape de „Crăciunul original”, în sărăcie și pericol. În timpul când eram urmărit de Securitate, am studiat franceza după două cursuri practice și pot spune că vorbeam aproape curent această limbă; acuma îmi prindea bine. Când plecau copiii la serviciu, ieșeam cu Măriuca prin împrejurimi, ne plimbam, mergeam la câte o piață, magazine și făceam mici cumpărături; stăteam pe afară ore în șir, mai legând și câte o conversație. De mai multe ori îi spuneam lui Victor să ne lase mai aproape de centru, când mergea la serviciu, să hoinărim și pe acolo. Aveam un ghid touristic: „Vizitarea Parisului în 4 zile, la picior”. Vizitam câte puteam, cât ne ajungea timpul, acestea neputându-se termina într-o ieșire-două. Locuri mai depărtate, excepționale, le vizitam mergând cu copiii, în sărbători, când ne duceam cu mașina. Se spunea despre Paris, că e „Capitala Lumii” și nu știu cât mai este și acuma, Lumea având în prezent multe capitale, pe genuri, nu toate cu acelaș depozit de cultură și civilizație, antice sau mai recente, cu fel de fel de priorități, de interpretări .
Notre Dame de Paris. Am mai pătruns cu multă smerenie și pioșenie în renumita Catedrală, cu imensul ei spațiu și mulțimi de coloane, cu multe Altare și Slujbe Liturgice, cu tot acel ansamblu monumental, Cristic și Spiritual, cu multe vitralii și turnuri înalte, cu boltele ei imense, care au favorizat atâtea legende și realizări artistice, cinematografice, dar, peste toate, cu o atmosferă sacră ce domina și impunea o reculegere profundă, o depărtare de cele lumești și aplecarea spre spiritualitate. Din păcate, un incendiu mai recent, a distrus o parte a acestui monumental așezământ spiritual, dar care cred că se va reface repede.
Sacre Coeur. Am urcat apoi în nu mai puțin impunătoarea Cetate Spirituală, situată pe o înalțime de unde poți vedea panorama întregului Paris, cu aparatură optică la îndemână. Cu o arhitectură exterioară și interioară de excepție și o organizare de aceeași mare amplitudine ca și prima, cu servicii de înaltă și susținută contiunuitate, cu o mulțime de lume ce participă la ceremoniile religioase de-a lungul unei zile, ambele catedrale aduc o mare și întreținută influență spirituală. În acelaș timp, monumentala și grandioasa construcție în stil a lor, în interior și exterior, cu toată ambianța ce o induc, reprezintă unele dintre cele mai importante obiective turistice pariziene, pentru diferite confesiuni, ca și pentru lumea laică.
Tour Eiffel. L-am vizitat in continuare, o construcție masivă de prim rang. Cu o înălțime de 320 m, a fost cea mai înaltă construcție din lume, pentru mult timp. El a fost proiectul și opera unui inginer de origine germană, Eiffel, având o strânsă legătură cu savantul român Pănculescu, fără de care acea construcție gigant nu se putea ridica, n-ar fi existat! Savantul român, Pănculescu, a realizat o invenție de mare importanță, privind îmbinarea componentelor de oțel (masivă), pe care a folosit-o la construcția magistralelor de căi ferate. Fiindu-i solicitată colaborarea, de către ing. Eiffel, i-a fost acordată, făcându-și vizite reciproce. Invenția a fost imperativ necesară, fără de care proiectul nu se realiza atunci și probabil niciodată, ideea unei astfel de construcții nu se știe de cine ar mai fi fost abordată. De altfel, el a fost în pericol de a fi demolat, imediat după construcție, la solicitarea proprietarului terenului de sub el. Se mai spune că cele 5 tone de nituri, din fontă specială, au fost realizate la Reșița și tot restul de masă oțeloasă necesară, a fost adusă din România. Pentru toate acestea, exprimarea: „Un turn gigantic „românesc” în centrul Parisului” nu este mai nepotrivită decât tăcerea totală, privind contribuția savantului român, decisivă, pentru ridicarea lui. Se putea trece pe plachetă, sub numele ilustrului proiectant german, fie și cu litere mici, numele coparticipantului, a savantului român, cu toată partea tehnică; sau, în adaus, pe o altă plachetă, se putea trece contribuția acestuia (problemă de fair-play). S-au înscris aceste date la Arhivă, unde sunt doar pentru cercetători și nu comunicative, pe față, cum trebuiau să fie. De pe internet am luat această contribuție și datele. Unul a fost cu proiectul, celălalt cu soluționarea tehnică, deci împreună l-au ridicat! Așa s-a întâmplat și cu insulina, descoperită de savantul român Nicolae Paulescu, dar doi canadieni publică descoperirea după un an și iau Premiul Nobel. Mai târziu, prin lupta unui scoțian, Fundația Nobel a recunoscut prioritatea savantului român, dar acesta nu s-a putut bucura de ea, fiind trecut la cele veșnice, în 1931. La fel și Traian Vuia, care este primul om din lume ce zboară cu un aparat mai greu decât aerul, în 18.03.1906 și un altul, care se ridica de la sol cu un astfel de aparat în 12.09.1906, este considerat, totuși , primul „zburător”?! Nu știu cum pot avea unii ceea ce „nu au”, iar alții nu pot avea ceea ce „au”?! La mijloc este, totuși, o șarlatanie, o șmecherie umană „înnobilată”, o demnitate de „paradă”. Am urcat cu ascensorul pe acel turn, „franțuzesc sau românesc”, sau pe amândouă, pe toate nivelele lui, cu bogate exponate și mulțimi de amenajări pentru diverse servicii, iar din varful lui am făcut poze (diapozitive) cu panorama Parisului; o splendoare! Acuma este unul din marile puncte de atracție pentru vizitatori, având o încărcaăură de utilizări și se organizează tot felul de reprezentări, fantezii, cu diverse ocazii. Dar Pănculescu va fi mereu prezent acolo, nu poate fi ținut la arhivă și ascuns; un lucru făcut cu atât de multă concretețe nu poate dispărea decât cu opera însași.
Altă dată, în vară, ne-am plimbat puțin pe Champs-Elysee, renumitul bulevard parizian, care, deși era într-o zi de lucru, parcă era în sărbătoare, pentru că acest extraordinar spațiu este mereu în sărbătoare. Se datora frumuseții lui, prin lumea multă ce-l umplea, în culori și costumații de peste tot, prin coloanele de mașini elegante pe dublu sens, pe cele două benzi largi, care păreau să aibă ca punct de plecare și sosire măreția Arcului de Triumf. De o frumusețe și expunere de excepție era banda dintre cele două căi de rulaj, pe care, printre frumoșii arbori exotici, scunzi, plantați din loc în loc și alte amenajări, se plimba o altă lume, într-o parte sau alta. Acestor frumuseți li se adaugă o mulțime de mici grupuri de cântăreți, fiecare cu vocea sau sunetele plăcute ale instrumentelor muzicale ce le purtau, cu costumația și tipicul lor, umplând spațiul din jur de farmecul și vraja de peste tot aduse, dându-ți senzația că ești într-o excursie în lumea largă. Dar, pentru ca și frumusețea și plăcutul intens produc și ele oboseală, ne-am retras pe marginea bulevardului. La o masă din fața unei frumoase cofetării, privind la mulțimea și eleganța construcțiilor, a magazinelor, a localurilor, am comandat, la solicitare, câte o prăjitură și o cafea. Calmi, înconjurați de un mediu de vis, priveam în jur obosiți, dar extaziați și ne puteam considera parizieni, la o cofetărie de pe faimosul bulevard.
Adunându-mă puțin, într-o izolare față de toată ambianța din jur, mi se părea că și susurul zgomotelor diverse produse, parcă acompaniau acest spectacol superb și amplu, în toată desfășurarea lui. Ne vedeam „puncte” mici în această imensitate, niște inși într-o enormă mulțime din „buricul” Parisului și ne puneam întrebarea: cum am străbătut acest drum lung, pentru a ne găsi acum aici, pe un scaun, pe Champs-Elysee, în față cu o cafea și o prăjitură, adusă și servită atât de elegant de un personaj în uniforma-stil a localului?!
Mai puteam spera eu, la parcurgerea acestei distanțe: de la Capul Midia, un lagăr al morții, spre Champs-Elysee, un spațiu de vis, cu atâtea greuri ce le-am purtat cu mine, trecând peste torționari, peste ideologii și regimuri, peste frontiere? Dar s-a împlinit, depășind cele mai neașteptate gânduri. Însă era o distanță fizică neglijabilă, un „moment” între ele, dacă o punem față în față cu cele două puncte extreme de existență, de viață, de la Capul Midia, de atunci și Parsul, cu Champs- Elysee-ul amintit, de mai apoi, care sunt la o distanță enormă, în trăire, aproape fără sfârșit, pentru atât de mulți fără capăt, ei neputând ajunge într-un punct al spațiului acestei lumi, unde viața sa se desfășoară în decența și firescul ei; chiar dacă nu ca pe Champs-Elysee, un loc croit de soarta pentru noi, un destin! Te întrebi: cum a putut cineva construi o discriminare atât de profundă între om și el însuși, ca între viață și suprimarea ei, într-un mod atât de brutal, diabolic?! Este atât de ciudată viața, cu toate îndurările și bucuriile ce o acoperă. Aveam totuși o mulțumire, o fericire extremă, de o anumită motivație, chiar în interiorul acelor chinuri cumplite, îndurate; s-ar putea spune „o persecuție extrem de dulce” sau „o bucurie extrem de dureroasă”, în anumite interpretări ale faptelor!
Aș putea gândi că prezențele de azi, față de trecuturile de ieri, s-ar putea considera ca o binefacere, o dăruire Cerească, o Compensație!, pentru îndurările și chinurile pe care le-am trăit.
Gheorghe BĂRCAN
fost elev al Liceului „Dragoș-Vodă”- Sighet
Minneapolis, 20.01.2020
sursă foto (facebook): Ana Rodica Bărcan
Încă o petala din trifoiul vieții domnului profesor Gheorghe Bărcan, însoțită de norocul vieții de astăzi si uneori umbrită de tristele amintiri din tinerețe, cand a înfruntat cu stoicism opresiunea la care a fost supus de catre securitate in timpul arestările din tinerețe. O imagine de vis descrisă în amintirea acelui Crăciun, petrecut în simplitatea lui, într-o hrubă a inchisorii din Satu Mare si scoaterea in evidenta a bucuriei acelei nopți, cand, s-a putut ruga la Dumnezeu, căruia i-a închinat, murmurand, colinde, inchipuindu-si ca alti tineri, sărbătoresc la căldură, iar domnia sa, în singuratea si raceala celulei, rănit sufleteste si fizic, sta nevinovat, indurand închisoarea securist-bolsevic a acelor ani!
Acum la senectute se bucura de viata, cauta sa o trăiască cu toată puterea, cauta sa recupereze trecutul trist si nu-și uita niciodata Tara si plaiurile natale. Fara sa-si dea seama, afișează un patriotism iesit din comun, un patriotism plin de curaj, aratand meritele romanilor la progresul civilizației mondiale si lipsa de fair-play, a străinătății, care dintr-o mare eroare nu a recunoscut ideile geniale ale unor români, trecandu-i la uitare, undeva prin întunericul arhivelor!
Domnule profesor, sunteti un Om deosebit si de aceea Dumnezeu, întotdeauna va trimis îngeri prin apropiere, care v-au scăpat de la necazuri, credinta puternică pe care ati avut-o si o aveti, v-a ținut în viață, ca acum, la o varsta respectabilă, sa puteti vedea minunile lumii, puterea creației umane, sa va va bucurați de frumos si de familie, de copiii care au ajuns oameni importanti in viata! Păcat ca tara noastra nu le-a putut onora munca si valoarea intelectuala, acum recunoscuta in strainatate si valorificata pe masura!
Imi pare rau ca frumusetea vieții dumneavoastră a fost întunecată de regimul comunist,vad ca si atunci cand va gânditi la ceva frumos, nu puteti traii clipa fara amintirea beciurilor securist-comuniste care va răpit din o parte a existenței, chinuindu-va, nevinovat! În tot raul exista si un bine si anume,va întărit caracterul,va facut mai darz,ati castigat respectul oamenilor, care stiu si cunosc,patimile dumneavoastră!Printre aceștia ma numar si eu,va prețuiesc sincer si va respect deosebit de mult, dorindu-va sanatate fericire si bucurii la tot pasul, bucurandu-ma, atunci când pot citi, ceva despre viata dumneavoastra! Meritati din plin, odihna activă de astăzi, poate asa, veti mai uita de nedreptățile din trecut! Cu respect, va doresc sa va bucurați in continuare de viata!Sergiu Ovidiu Luscalov.
Dumnezeu sa va binecuvanteze familia, domnule profesor Barcan !
Draga prietene S. O. Luscalov,
Iti citesc mereu comentariile ce la faci la multe articole si ai o placuta si sustinuta staruinta, in acesta frumoasa preocupare.Imi si place mult, pentru ca nu te referi la primul sau ultimul rand, ori la altele, ci le tratezi pe toate, cu seriozitate si respect pentru cel ce le-a scrie. Realizezi astfel aprecieri pe parti sau pe ansamblu, uneori si cu anumite note de repros, cu alte cuvinte, in detaliu si responsabilitate. De fiecare data, aduci completari, desvoltari sau alte aprecieri interesante.
Asociez aceste comentarii cu privire la mine, unde adaugi o nota de caldura in plus, in derularea lor, probabil si pentru situatiile grele relatate, prin curajul si determinarea in trairea lor, cu care au fost indurate. Imi place cum uneori imi citesti cele gandite si uneori neexprimate, precum si starile de inima si suflet traite, pe care le intelegi, regasindu-ne aici, oarecum, intr-o comuniune.
Mai amintesti ca momentele de bucurii si satisfactii in care ma aflu, le asociez cu suferintele din trecut, aproape mereu, probabil cu un anumit dezacord, ca si altii. Adevarul este ca amintesc nu durerile de atunci, sau suferintele, care au ramas la locul lor, cu ticalosii care le-au produs. Dar motivele pentru care le-am indurat pe acestea mi-au produs atunci si imi produc si acuma, in reamintire, o si mai mare bucurie; deci, eu aduc bucurie peste bucurie, le amplific pe acestea si-mi intaresc moralul.
Cu cele spuse, te las in gandurile si preocuparile tale bune si cinstite, imbratisandu-te prieteneste.
In aceasta nuanta de inerpretari sunt si exprimarile mele de final, cum sunt : „suferinte extrem de dulci”, sau „bucurii extrem de dureroase”.
Dedica D-nei Profesoare O. Brindusa cateva randuri. Am rugat-o sa-mi publice un articol pe Salut,Sighet!, pe data de 08.02.2020, zi cu anumita semnificatie pentru mine. Cand m-am trezit dimineata, articolul era prezent si-i multumesc in mod deosebit si acuma. In ziua amintita (08.02.1958) am fost exmatriculat din Facultate, de peste tot, dupa primul semestru al anului IV, ultimul an de studii. Nu durerea aceasta o rememorez, pe care o las unde era, cu tortionari cu tot, ca si uitata, dar rememorez victoria frumoasa si deosebita asupra tortionarilor vremii, prin refuzul meu categoric de a ceda santajului ordinar al securitatii, in recidiva, de a le fi colaborator in arestarea, chinuirea si uciderea semenilor mei. Mi-am sacrificat pentru aceasta studiile, minutios pregatite, bucuria acestei mari victorii nefiind cu nimic comparabila cu altceva, fiind fara pret, sublima.
Ma mai bucura mult de tot si salvarea de grele suferinte, ori mai mult decat atata, a mai multor persoane apropiate. Securitate stia ca acel fugar a stat la noi doar cateva zile, de tranzit turistic si nu ca l-am tainuit in casa peste 3 ani. Dar tacerea si tainuirea mea au fost totale, de neinvins si bucuria s-a facut mult, mult mai mare, peste tote celelalte la un loc, o bucurie cu totul aparte, in sacralitatea ei. Pe langa aceasta, toate celelalte erau atat de mici incat nici nu se vedeau, nu se luau in consideratie. Sunt bucurii enorme traite pe pamant, intr-un firesc uman, in spiritualitate, sacre, de inima si suflet, de o alta natura, dar care le depasesc pe oricare altele, cu care nu pot fi comparabile si, poate, de multe ori neintelese de unii.
Toate gandurile mele bune, mult respect si pretuire si mii de multumiri, doamna profesoara O. Brindusa
Unui om deosebit!
Incep cu multe mulțumiri, cuvintele dumneavoastră ma magulesc, stiu ca scrieți cu sufletul, simt o placere deosebita sa va citesc si adeseori se intampla sa recitesc de mai multe ori ceea ce scrieti in postari, scrieri care sunt dovezi ale patimirii dumneavoastra, pentru a va păstra sufletul curat, atunci cand omul rau, rosu in gândire, stăpân peste suflete nevinovate, pure, dar si verticale in comportament, suportand chinurile inchisorilor securist-bolsevice, refuza „binele” oferit in schimbul trădării de semeni si ramane, Omul vertical, Omul deosebit, chiar daca-si pierde ceea ce prețuiește mai mult, studiile superioare si, prin asta, viitorul profesional! Caracterul demn, educația primită, obișnuința cu greul, iubirea de oameni, dragostea de libertate si adevar v-a fost călăuză in viata, respectul de sine, respectul față de oameni nu le-ati pierdut niciodată, întotdeauna ati ales ce este curat si demn in viata!
Astăzi vă bucurați de libertate, daca nu erau oameni ca si dumneavoastră, nu o aveam nici noi, aveti curajul amintirilor, ni le dezvaluiti prin farmecul cuvintelor insiruite in desele exprimări, despre viata dumneavoastra iar noi, oamenii de rand, ne bucurăm că ati învins răul, refuzând „binele” oferit! Prin ceea ce scrieti, respiră dragostea față de oameni și adevar, nu ati cerut mult de la viata, în schimb ati oferit mult! În primul rând ati oferit puterea exemplului, prin comportamentul dumneavoastră, plin de respect si căpătând respect, foarte puțini dintre oamenii de astăzi au „pe fata” onoarea, puterea de a îndura răul, puterea de a refuza „binele”, atunci când necazurile vin si in viata apar obstacole! Dumneavoastra ati demonstrat ca orice obstacol poate fi depășit iar noi oamenii trebuie să vă luam exemplul!
Imi pare bine ca amintiți de doamna profesoară Brandusa Oanta, este sufletul revistei, este onestitatea in persoana, dezinteresata își cheltuie timpul liber, pentru ca unele din gândurile noastre sa ajunga in fata cititorilor! Respectul față de dansa îl împărtășim amândoi, doamna profesoară este principială, respecta opiniile tuturor si le publica prompt! Este acelasi Om deosebit ca si dumneavoastră, care nu se gândește la sine, nu este individualistă si incearca prin munca să mai salveze dialogul dintre oameni, sa publice păreri diferite, dar principiale si asta spre binele socializării dintre oameni!
Cred ca m-am intins la vorba, este cazul sa ma opresc, salutandu-va cu tot respectul, atat pe dumneavoastră, domnule profesor Gheorghe Bărcan cat si pe doamna profesoară Brandusa Oanta! O zi bună va doresc, Sergiu Ovidiu Luscalov!
Stimate Parinte, Prof. M. Visovan,
Va multumesc mult pentru binecuvatarile spirituale adresate familie noastre si doresc si eu familiei Dvs sa fie in grija si ocrotirea Domnului. Sa va bucurati toti de multa sanatate, numai in bucurii si impliniri. Doresc multe succese copiilor, in toate domeniile, pentru bucuria lor, a parintilor si a altora. Urari de bine si sanatate, echipei Salut,Sighet!, din care faceti parte, cu atat de frumoase preocupari pentru Sigheteni si nu numai, pentru colaboratori si pentru multi altii, cu atat de multe succese pana acuma, care speram si dorim sa fie si mai multe in continuare, conduse cu mult efort, respect si competenta de stimata doamna Oanta Brindusa.
Doamne ajuta! Cu multa cucernicie si respect deosebit, Gh. Barcan
Nu ma pot opri sa nu mai adaug ceva la cele relatate de mine in acest articol, precum si la comentariile si interventia altor persoane, pentru a lamuri mai deplin subiectul, intentia mea. Titlul simbolic al acestui articol nu am dorit nici decum sa-l consider ca un „titlu de proprietate” a Romaniei asupra Turnului si am exprimat doar un repros asupra unei „taceri”, lipsite de fair play, privin constructia lui, asa cum l-am redat in paragraful Tour Eiffel din mai josul articolului :
„Titlul : „Un turn „romanesc” in centrul Parisului nu este mai nepotrivit decat tacerea totala, privind contributia savantului roman, decisiva, pentru ridicarea lui”.
Aceasta exprimare tocmai neaga apartenenta Statului Roman asupra Turnului si subliniaza doar acea tacere totala, neloiala, a interventiei romanesti la ridicarea lui, ceea ce este un adevar incontestabil, pe care am dorit sa-l exprim si l-am exprimat.
Comtetatia D-lui Florin Iosif, pe fb, prin care afirma exagerarea contributiei romanesti la aceasta constructie, printr-o prima afirmatie :
1.”Nicairi nu se spune despre ceva romanesc in acel turn”,
urmata de raspunsul meu, de mai multi apreciat, apoi urmata de a doua exprimare a D-lui Florin Iosif :
2. „Se recunoaste insa, utilizarea tehnologiei inginerului Panculescu la construirea turnului”
si aceasta e „ceva”. Dar eu tocmai acesta precizare o reclamam, confirmata de D-ul Florin Iosif. Evident, a doua exprimare o contrazice pe prima a dansului, care probabil a fost sub impresia exagerata, simbolica, in care aparea titlul si mai departe a revenit, sub influienta lecturii, a raspunsului meu s.a.
Remarc totusi observatia dansului destul de eleganta, putin revoltatoare, dar protectoare si de bun simt si chiar daca ar avea o usoara ironie in protest, aceasta poate fi anulata prin spusele dansului :
” Departe de mine ideea de a contesta buna dvs credinta sau intentie…, dorinta dvs ca spiritul inventiv al romanilor sa fie cunoscut si recunoscut.”
Prin revenirea logica la adevar si prin aceasta afirmatie eleganta, consider ca a avut si are o buna intentie si un bun caracter! Sunt de acord cu dansul, ca pe internet se pot afirma vrute si nevrute, de catre oricine si acesta este raul lui, pe langa altele atat de bne.
Acest turn este un simbol al Parisului, al Frantei, al Lumii intregi!, find vizitat de peste un sfert de miliard de persoane.
In arhiva turnului Eiffel, in tratatul: Communication sur les travaux de la tour de 300 m, terminat in 1989 (dupa 2 ani de lucrari), se aminteste, de Eiffel insusi, ca turnul „s-a construit printr-un sistem tehnic initiat de Gh. Panculescu, de a folosi subansamblurile din metal, construite la sol, pe care apoi sa le monteze sus. Altfel dura mult mai mult de 2 ani si cine stie cum se termina; a murit un singur muncitor!
Prolema provenientei materialului otelos, a celor 2500 de suruburi din fonta speciala, sau 5 tone, consider ca este secundara. Oricine putea livra acele materiale, avand calitatile necesare, problema aici fiind de tranzactie comerciala. Eu ma gandeam nu la masa oteloasa cu suruburile necesare, cu muncitorii folositi, elemente foarte importante, ci ma gandeam la Inteligenta umana ce a stat la baza acestei impresionante constructii si aici este o multipla reprezentare: proiectul ingenios, care a fost de fapt un proiect colectiv a trei ingineri din Asociatia lui Alexandre Gustav Eiffel, patent cumparat de acesta, cu contributia sistemului tehnic, a tehnologiei unui inginer roman, Panculesu. Deci e si ceva romanesc in acel turn! In aceeasi idee am adaugat alte doua exemple, de inventii romanesti, ce nu au nicio legatura cu articolul, dar manifesta „aceeasi tacere”
Bună ziua domnule diriginte vă urez și vă colind azi, a treia zi de Crăciun de Sfântul Andrei, sfânt martir(!), cu leru-i ler și flori dalbe, să aveți sănătate și prin obloace busuioace, și dacă v-o plăcut colindu’ om zîni șî la anu’ numa’ să siți sănătos și doamna să ne primea’ cu cocuți.
Danci Dragoș.(marmatiamm@gmail)