Actualitate Cultură Illuminati

Vis (autor, Adrian Ionuț Tincu)

foto: pixels.com
image_printPrinteaza

Cel mai cunoscut loc al vieții mele, sunt brațele tale. Cel mai rău coșmar e lipsa ta, din raza vizuală a ochilor mei. În tot acest parcurs al labirintului numit viață, te-am căutat, speram să fii aproape. Distanța ta sumbră și rece, m-a făcut să fiu un păgân al propriilor mele gânduri. Ne-am întâlnit din întâmplare și ne-am iubit din proprie dorință. ”Suntem făcuți unul pentru altul”, așa am spus în vremea când timpul pentru noi era făurit din vechile basme cu regi și regine. – Cu timpul, oamenii se schimbă, la fel și tu… zeiță a furtunoasei mele minți. Ai fost, ești și vei fi iubita mea, căci tu ești trecutul, prezentul și viitorul.

Suntem surse de alimentare pentru un scop al cărui sens nu îl vom descoperi niciodată. ”Iubește!”, așa mi-ai spus odată, ”iubește și vei fi iubit”. Câtă minciună într-un gram de adevăr, câtă melancolie în aer se revarsă. Eu sunt aici, iar tu… tu ești plecată într-un loc numit Fantasmă. Cât să mai trăiesc eu fără tine? Cât timp să mai respir acest aer înecat de prefăcuți, mireasa cerului din Miază-Noapte, Crăiasa Morții și al destinului închegat de sângele strămoșilor noștri? Dacă Luna ar putea vorbi, mi-ar spune să mă sinucid, să-mi pun capăt zilelor într-un vag suspin. Oare aș putea să realizez o asemenea faptă de curaj îmbibat cu lașitate? Pentru tine, nu am să fac un astfel de gest, ar însemna să te pierd, ar însemna să uit tot ce am clădit pentru tine. Cu toate că te-am pierdut cu mult timp în urmă dintr-o stupidă prostie, eu nu regret! Vârtejul din mintea mea, imperiul din inima mea, piatra de temelie a sufletului meu, toate sunt ale tale, căci și tu ești a mea.

Stau nopți întregi și mă gândesc la tine, ești visul care a dus urgia extazului peste limitele realului. Ai tăi ochi, ale tale buze, sunt pline de otravă… iubesc acea otravă. Eu eram antidotul pentru acea dulce, dar plină de amărăciune otravă, ce îți acapara corpul. Sunt tot eu cel de odinioară sau trupul meu cel vechi zburdă prin cameră în timp ce eu cel nou te aștept? Oare chiar te aștept? Nu mai știu cine sunt eu… cel adevărat sau cel fals? Sunt o umbră a vechiului eu și niciodată nu voi recunoaște acest lucru fiindcă orgoliul mă constrânge. Sunt un supus al lui? Sunt manipulat de propria mea viață? Cât de crunt e destinul sau mai bine zis ce e destinul? De ce a fost creat, de către cine a fost scris și unde a luat naștere? Până și Zeii au murit, uciși fiind de către oameni. Sufletul încearcă nebun să iasă din strânsorile trupului, dar dintr-un motiv sau altul noi nu simțim cuștile de fier ce stau în jurul nostru. De ce… de ce nu le simțim? Sau mai bine zis, când o să le vedem?

Eu sunt aici, iar tu ești… unde? Te propagi în mintea mea adesea precum o furtună și dispari la fel de repede precum un grăunte de nisip într-un morman de pietre. Cât de nebun să fiu să te caut zi și noapte, să aștept un răspuns, dar fără să fi adresat o întrebare?

Continuă…

Simt gustul puternic al Morții. E aici, e acolo, e peste tot sau nicăieri? Sărutul tău alungă acest gust al descompunerii interioare. Sunt viu din nou, însă o dată trezit, îmi dau seama că a fost doar un vis, patul e gol fără tine, imperiul își pierde valoarea de odinioară. UNDE EȘTI?! Te caut zi și noapte, Subconștientul se joacă cu mine, mă tachinează. Am ajuns să mă supun vocilor interioare. Sunt atât de multe, le aud suspinul. Uneori cred că lumea morților se află în mine, iar ei încearcă să vorbească cu mine, să mă atragă în lumea lor. Din când în când mai trag cu ochiul printre spirite, probabil te voi găsi aici… E sfârșit de iarnă, au trecut ani, luni, zile, ore, minute, secunde de când nu am vorbit, de când ochii noștri nu s-au întâlnit, de când buzele noastre nu și-au șoptit ”Te iubesc”. Dacă plantele renasc și noi o să o facem, dacă păsările nu își uită cuibul, casa de unde au plecat, nici noi nu o să uităm și poate într-o zi o să ne întâlim și, subliniez poate, căci nimic nu e sigur.

Nu știam cât de mare e lumea, până nu te-am pierdut. Acum încerc să te găsesc în fiecare persoană, poate undeva, cândva, o să te descopăr ascunsă la un loc sigur de ochii curioșilor. Până atunci mă plimb prin Timp, iar uneori mai stau la un pahar de vorbă cu acesta, cu speranța că poate o să apari și tu pentru a ne plimba împreună. Închid ochii pentru a admira trecutul, îi deschid pentru a trăi prezentul și visez pentru a clădi viitorul.

Cine își programează viitorul pe baza greșelilor din trecut, uită să trăiască în prezent, iar ultima clipă a viitorului care se revarsă în prezent e aceeași pentru toți. E timpul să plec spre noi orizonturi, e timpul să caut ce am pierdut, e timpul să te găsesc pe tine, fata inocentă cu chip de înger. Plec, îmi las ”cuibul” în urmă și, poate, ce o să găsesc nu o să îmi placă, dar merită să risc. Tot ce fac, o fac pentru tine!

*

Iar tot ce fac eu e să trăiesc clipa!

Italia

Precum marii sculptori, precum marii pictori, muză-mi este viața. Mă îndrept spre Italia, mă îndrept spre tine. Tu ești stația mea finală precum pentru alții stație finală le este moartea. În tinerețe abordam cu greu acest subiect, au trecut ani e drept. Oare o să te mai recunosc după atât timp? Oare o să pot recunoaște ceva ce nu am văzut niciodată? Probabil inima o să bată mai repede în prezența ta, poate o bătaie de clopot o să ne aducă aproape. Cât de frumoasă e Italia primăvara, dar ceva îmi distrage atenția, ceva străpunge această fericire cu ură. Oamenii, căci despre ei este vorba. Orele de muncă extenuante distrug plăcerea fericirii, distrug acest minunat decor de primăvară. Am venit în Italia pentru pizza, nu e o glumă, ci e o parte din povestea mea și a ei. Adora pizza, o priveam atât de tăcut, atât de absorbit încât de fiecare dată, îmi fura felia din mână.

Ce vremuri, aveam ochii închiși, dar acum i-am deschis! Sunt tot în Italia și se pare că sărăcia s-a instalat și aici. În fața mea, un copil cu părul negru și ochi albaștri, un copil abandonat se pare. L-am invitat cu puțina italiană pe care o știam, să ia masa cu mine. Avea doisprezece ani, iar familia îl abandonase cu cinci ani în urmă.

După masa bine meritată, băiatul a vrut să plece, însă eu i-am făcut semn să vină cu mine, iar din acea zi, băiatul a avut cui să-i spună tată. Bine… până să îl adopt trebuiau făcute niște acte, dar fericirea de pe chipul lui era evidentă.

*

Portal către viitor, portal către tine!

Înainte de final

Încet dar sigur, descompunerea îmi vrăjește inima cu cele mai dulci acorduri de vioară. Sufletul, încet se desprinde și el de acest trup inutil și plin de infecția numită păcat. Sunt aici, prins în mrejele neantului. Ce liniște deplină, ce extaz morbid. Cât mai e până ajung la tine? Cât mai pot supraviețui fără să îți admir chipul în fiecare dimineață? Cu cât mă gândesc mai mult la tine, cu atât mai repede aș vrea să mor, să uit de tot ce mă înconjoară.

Aș dori să te dezbrac din priviri, să te admir în costumul Evei, să fii muza mea și doar a mea, nimeni și nimic să nu mi te răpească. Îmi văd trupul inert și descompus pe jumătate, stau în fața mea, în fața a ceea ce am fost odată: un Prost! Acum sunt esența, acum sunt steaua ce îți ține de urât, atunci când el… te-a dezamăgit din nou. Aș vrea să îți pot spune ceea ce simt, ceea ce vreau să clădesc cu tine, dar sunt un laș, un mort viu ce merită o pedeapsă mai cruntă decât moartea. Dacă ți-aș spune că ”Te iubesc la infinit!” te-aș minți, fiindcă pentru mine infinitul e un punct aproape inexistent. Dar îți voi spune că ”Te iubesc atât timp cât inima o să valseze pe ritmul vieții!”. Mai grav e că nu te pot scoate din creier, fiecare părticică a materiei cenușii te are pe tine în ea, fiecare parte a inimii te are întipărită, iar sufletul tânjește după tine, e înlănțuit cu dragostea ce ți-o port numai ție. Singura ta greșeală a fost atunci când mi-ai spus că o să te uit. Din păcate, pe zi ce trece mă îndrăgostesc mai tare de tine, iar când te văd fericită în brațele altuia, nu sunt gelos, nu!… Sunt fericit fiindcă ești vrednică de ceva mai bun decât mine.
Oh, ce seară plină de amor, păcat că nu eu împart acel amor. Mă regăsesc în cărți, în muzică, în artă, căci până la urmă eu sunt eu, iar tu ai fost o stea, ce s-a îndepărtat de propia Galaxie.

*

Finalul

Timpul se metamorfozează în lame ascuțite, pline de otravă, ce îmi străpung inima căutând și ultima vitalitate a Sufletului.

Ultima lamă îmi desparte Sufletul ce mi-a fost casă până acum la bătrânețe, când am realizat că e doar o bucată de lut lipsit de valoare. Singurul meu regret e că nu te-am găsit. Oricât te-am căutat, oricât m-am rugat, nu am putut să te găsesc, să îți spun cât de mult te iubesc, să îți spun că nu te-am uitat niciodată. Lângă trupul meu s-au adunat oameni în halate albe, însă dintre ei disting doi băieți și o femeie trecută de vârsta a doua. Plânge. Să fie ea oare? Să fie fata din trecut a cărui nume nu îl pot pronunța?
Timp de trei zile am stat lângă trupul meu în descompunere, apoi a venit momentul să îmi iau ”La revedere!” de la el. O dată lăsat în groapa adâncă, am plecat. Nu am vrut să îmi văd trupul închis, izolat, în timp ce eu eram liber. De acum o să te aștept sus, unde priveliștea e mirifică. O să te aștept până o să îți faci curaj să apari și să îmi spui TE IUBESC!

*

Jurnalul

Am început să răsfoiesc jurnalul tatălui meu. Se pare că sunt menționat și eu într-un capitol intitulat ”Italia”. Îmi aduc aminte de acea zi de parcă a fost ieri.

Mă surprinde faptul că tata era atât de romantic. După ce am ajuns în România, la câteva luni tatăl meu s-a căsătorit, dar parcă nu era el cu adevărat. Am un frate mai mic, iar mama e una dintre cele mai minunate persoane. Ultimul capitol din jurnal, ”Înainte de final”, avea doar trei cuvinte ”Încet dar sigur”. Probabil presimțea că o să moară. De zece ani era internat la Spitalul de nebuni, însă cu doar trei luni înainte mi-a cerut o agendă și un pix. Acum știu de ce. La finalul agendei, o poezie este așternută și-mi dau seama de scopul acesteia.

În ea, subtil se ascunde eroul principal al acestui jurnal, eroul care l-a vrăjit pe tatăl meu, încât acesta nu a uitat-o niciodată și nu e vorba despre mama. Vă las și pe voi să aflați și nu uitați, Iluzia Adevărului e mai reală decât telefonul pe care îl țineți în mână.

Sfârșit!!

Încet dar sigur,
Zarea-mi este moartea.
Ascult și-s singur,
Blestem îmi este viața.
Eliberat de Zeus,
Lupt cu al meu trup
Apun, răpun, supun!

Adrian Ionuț TINCU
clasa a XII-a E,
C. N. ”Dragoș Vodă”

oferta-wise

1 Comentariu

Click aici pentru a comenta

Dă-i un răspuns lui Andrei Moraru Anulează răspunsul

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

oferta-wise