Și am plecat, lăsând străzile murdare și pustiite ale Sighetului în urmă. Fără grabă, autobuzul m-a purtat de-a lungul străzii pe care în clasa întâia, ca niște ostatici, ne purtau doamnele învățătoare cu un dezinteres antonim cu educația. În fiecare zi, rândul de copii gălăgioși și răutăcioși, își făcea drumul de rutină la cantina de la forestier. Iar eu eram printre ei, un copil fără vise într-un oraș întunecat, într-o familie care își număra mai multe zile furtunoase decât senine și înaintam fără o destinație, fără încredere în propriile puteri, din cauza unei educații de fier, iar subiectul de examen era incapacitatea mea de a fi cineva.
Ei, și autobuzul trece în cele din urmă și pe lângă prima mea școală. O școală foarte bună, cu învățători și educatori competenți, atenți ca elevii să învețe regula junglei ca la carte, după ce în fiecare zi li se servea lecția de onoare despre cruzimea, nedreptatea și dezinteresul uman. În școala asta am învățat că sunt un nimic, că tu ești singur și neputincios, prea prost, prea stricat ca să meriți ceva mai bun. Totuși, după ce am schimbat școala în clasa a V-a, mi s-a oferit o a doua șansă care m-a învățat că pentru a fi valorificat trebuie să fii în locul potrivit.
În curând, Sighetul rămâne în urmă în norul său de praf și vechi, iar eu simt că am evadat dintr-o închisoare, am rupt lanțurile destinului și am fugit spre orizonturi mai promițătoare. Prima destinație de pe hartă este Baia Mare, unde în ultima vreme am legat mai multe prietenii decât în toți anii petrecuți în Sighet. Apoi urmează să trec hotarele țării pentru prima dată. Viena. Apoi Hamburg, după care voi trece granița spre Danemarca unde se află și destinația finală. Mai exact Halvorsminde Efterskole unde urmează să fiu profesor pentru un an printr-un program de voluntariat.
Sighetul rămâne o amintire, iar eu nu pot găsi vreun regret că părăsesc acest oraș. În timp ce autobuzul își continuă cursa spre Baia Mare mă gândesc la toți anii petrecuți în acest oraș anemic, cumva îmi vine greu să nu spun ani pierduți. Adevărul este că nu poți crește în Sighet, e prea strâmt, prea sufocant, prea închis. Am luat toate aceste sentimente legate de oraș și de sistemul de educație din România și mi-am creat un țel: cel de a evada din sistemul acesta. Iar acest țel bine definit, propulsat de o motivație acerbă similară cu cea a unui om la limita supraviețuirii, a fost ingredientul principal pe care l-am pus în scrisoarea de motivație care mi-a deschis drumul spre Danmark.
O corabie care nu își știe destinația, va rămâne mereu în port, chiar dacă vântul e prielnic. Dar Sighetul nu e un port vrednic de stat, iar oportunități există mereu atâta timp cât știi unde să le cauți și cum. Deci vânt este!
Așadar am lăsat Sighetul în urmă, cu un gust de victorie și cu o reminiscență a celebrului film, 8 Mile care surprinde urcușul greu spre o carieră de succes a lui Marshall Mathers. Acum e rândul meu să fac acel 8 Mile road walk spre o carieră mai bună în educație, acum că am evadat din locul care mă încătușa.
Evelin Batizi
Adaugă comentariu