În „Neuitare” (Editura Valea Verde, 2023), Ioan Dorel Todea ni se arată a fi un melancolic, un colecţionar de amintiri care – aşa cum le ştim – mângâie şi câteodată, dor. Amintiri şi visuri de poet pe care îndrăzneşte să le spună tuturor.
„Am învăţat să nu mai fiu jenat/ De emoţiile mele, de iubire…/ La urma urmei, aşa am aflat/ Că sunt om, cu suflet plin de simţire”- spune poetul sighetean într-o poezie. Şi toată cartea e plină de versuri de mare sensibilitate.
Drept urmare, „Neuitare” nu doar se citeşte. Se şi simte…
Poetului, toamna-i „surâde îngăduitor/ pe toate cărările…”. E locul, e momentul când „Printre copaci trecător/ Îmi scutur ideile”. Iar ideile, odată „scuturate”, se transformă în stihuri care „mişcă” sufletul celui care le citeşte.
„Printre copaci trecător”…„Trecător” în timp, „trecător” prin spaţiu…
Copacii din poezia lui Dorel Todea sunt acel element de decor care poate da veşniciei un aspect de materialitate, iar poetul, „trecător”, aflat în acea „mică bucată de veşnicie” din care mai are destul, e în căutarea versurilor care, din carte, se duc direct spre inima cititorului.
Veşnicia poetică e formată din infinite şi inspirate clipe, iar trecerea de la inspiraţia clipei la versul care rămâne înseamnă o permanentă frământare a poetului, care se întreabă: „Ce e cu mine, ce mă îndeamnă?”
Posibilul răspuns poate fi dorinţa de „Neuitare”, de aceea, (zice în poezia „Meditaţie”): „Mă transform în cuvânt/ veşnicia punând-o/ într-o carte…”, o carte ca aceasta, în care Dorel Todea ne arată că poate versifica în multe feluri. Cunoscându-l, cred că mai nimerit ar fi să spun că o poate face în toate felurile!
În „Toamnă” se simte un uşor aer folcloric, dar nici acum nu lipseşte meditaţia melancolică: „ Apele îşi văd de drum,/ Vântul printre crengi adie…/ Toamnă, toamnă aurie,/ Toamna mea de-acum.”
În acelaşi volum, versurile „Tăcuţi paşii mei îşi lasă urmele…/ Anii trec, vântul spulberă clipele.”- din poezia „Trecere”, au o „curgere” atât de plăcută, ca şi cum aş auzi „Sara pe deal”, recitată de Mihail Sadoveanu…
Nu toate poeziile din „Neuitare” au o melancolie, o tristeţe dulce – amăruie. Desigur, melancolia e prezentă şi în „Perseverenţa”, dar de data aceasta are un aer de voie bună care trebuie „gustat”. Inspirat de vorbele lui Laurenţiu Ulici („Mai ratez o carte, mai ratez o fată”), autorul sighetean zice „Risipindu-mi clipa,/ le-am pierdut pe toate”. Şi termină, împăcat cu soarta: „Am ratat o fată…am să scriu o carte.”
În „Elegii”, Dorel Todea „oferă” posibilitatea „lui” şi „ei” să-şi amintească de cel mai frumos sentiment uman, cum umbrele lor păşeau, „înalte şi tăcute,/ învăluite în falduri de amintiri…”, iar „iedera uitării/ se preschimba în flori de iubire,/ şi „lumina surâsului […], / în clipă fără sfârşit!”
„Neuitare”… adică momentul acela când – absolut minunat zice Ioan Dorel Todea – „Aşa ca un fluture,/ te-ai aşezat pe un sentiment”. „Neuitare”, un cadou frumos oferit cititorilor.
Autorul, se vede că a ştiut ce să facă cu „mica bucată de veşnicie” care i-a fost dată. Încă se mai foloseste de ea, încă se mai poate plimba şi să-şi scuture ideile care se duc repede pentru altă „Neuitare”, într-o altă carte, care – ne dorim – va veni în curând.
Horia Picu
O cronică scrisă cu multă empatie.
Dar versul regretatului Laurențiu Ulici (din poemul „Portret”), reluat de acesta cu o frumoasă alternanță este, corect, așa: „Mai iubind o fată, mai ratând o carte” (în prima strofă) și „Mai ratând o fată, mai iubind o carte” (în ultima strofă) – adică, niciodată amândouă odată!
Ceea ce a sesizat, foarte bine, poetul recenzat.
În rest, numai bine și frumos tuturor!