O carte complicată, în care imaginarul şi jurnalul cenuşiilor ani ai comunismului (aici am inclus şi anii copilăriei scriitorului) apar, când unul, când celălalt, sub diferite forme, cu descrieri care par interminabile, dar au locul lor bine hotărât în geografia aceasta literară pe care scriitorul Cărtărescu ne invită s-o parcurgem. Am zis geografie literară, pentru că uneori am avut impresia că am străbătut un drum format din cuvinte, lung şi obositor, dar ademenitor de a-l parcurge până la capăt, presărat fiind de multe ori cu imagini <orbitoare>, interesante, neaşteptate, neînchipuite.
Criticul şi scriitorul italian Armando Santarelli, în articolul „Palida lumină din „Orbitor. Aripa stângă”, apărut în revista „Echinox” în 29 aprilie 2021, tradus în română de Valeriu Barbu, scrie, citându-l la rândul său pe alt critic şi scriitor italian contemporan, Alberto Ravasio, care spune că apreciază la scriitorul român „frumuseţea pură a paginii”, dar, Cărtărescu, în final, „livrează o catedrală ce are doar schelele, o planetă doar cu aburi spațiali, fără un nucleu, fără un centru pe care să se sprijine”; cel al lui Cărtărescu, continuă el, este „un amestec pur lexical, nu epistemologic”. (sursa: https://revistaechinox.ro/2021/04/eseu-armando-santarelli/)
Ciudat… Paginile scrise de Cărtărescu – îmi permit o părere – nu trebuie să (ne) ducă la epistemologie. Ideea (sau senzaţia, sau trăirea) apare în final de paragraf, de capitol, de carte, nu sare în ochi, nu-i clară de la început. E un drum pe care cititorul trebuie să-l parcurgă cu răbdare, să admire bogăţia lexicală care i se oferă. Folosim aceleaşi cuvinte. Nouă, din amestecul lor, ne iese comunicarea. La Cărtărescu, nu comunicarea e pe primul plan. Mai mult contează bogăţia stilistică a frazelor, frumuseţea şi unicitatea alăturării unor cuvinte care te fac sa te întrebi cum poate un om să descrie cu atât de multe amănunte un obiect, un fapt, un vis.
Cărtărescu poate că livrează o catedrală care are doar schelele. Tocmai în asta constă măreţia! Fără schele, catedrala nu se poate înălţa. Fiecare cititor o construieşte mai departe aşa cum vrea. Cărtărescu nu comunică (sau o face puţin), el îl face pe cititor participant la visul sau la întâmplarea care pare reală, imaginarul nefiind niciodată lăsat să zacă nebăgat în seamă.
Şi nu trebuie neglijat că „orbitor” are şi sensul figurat că tulbură raţiunea. Nu pot trece mai departe fără să citez aici un fragment din „Orbitor. Aripa stângă”:
„Că sîntem larve ale unei fiinţe astrale ne-o arată trunchiul nostru cerebro-spinal. Cu măduva spinării ca rădăcină şi cu cele două emisfere cerebrale din ţeastă ca două cotiledoane cărnoase, el seamănă perfect cu o plăntuţă în primele stadii de după-ncolţire. Carnea e pămîntul în care a fost sădită şi pe care-l va epuiza de resurse, creierul va fi şi el consumat şi se va zbîrci ca miezul de nucă într-un fruct sec, iar din mijlocul lui vor izbucni, fragede şi luminoase, cele două frunzuliţe, aripi ale sufletului, aripi ale duhului, care vor părăsi răsadniţa acestei lumi pentru ca, îmbrăcate în slava unui corp ceresc, să fie plantate pe un pămînt nou, sub un cer nou”
… şi să spun: asta da!
Aş putea spune de multe ori: asta da! Drumul lung la care pleacă cititorul (cartea are, în format pdf, 661 de pagini) are, în multe momente, idei interesante, unice aş zice. Dau un exemplu: „Eram, cei din familia noastră, ca trei insecte preocupate fiecare de propria dîră chimică, atingîndu-şi rareori antenele şi trecînd mai departe”.
Dacă nu pot fi de acord cu Alberto Ravasio, nu pot fi de acord nici cu Mircea Cărtărescu însuşi, care spunea – cred eu că într-un moment de modestie – că a scris cartea „Într-un singur flux, de paisprezece ani, pagină după pagină pe o serie de caiete, fără a le reciti și fără a rescrie vreodată, pornind inițial de la singura dorință de a scrie o carte de peste o mie de pagini și de a vedea unde mă duce acest gest”.
„Orbitor. Aripa stângă” n-are o mie de pagini. Are mai puţine. Autorul lasă impresia că în momentul când se apucă de scris, ideile se dezvoltă de la una la alta, se ramifică formând „un arbore” care pare a fi, la prima vedere, un „obstacol” dincolo de care nu se vede nimic altceva decât neînţelesul.
Asta, doar la prima vedere… Cărtărescu zice ceva interesant la un moment dat:
„Nu doar vedem, ci şi gîndim doar de la roşu la violet. Nu înţelegem decît ce deja am înţeles, nu credem decît ce deja am crezut. Dar cum ar fi să vedem întreg spectrul din care vederea-i doar o gaură într-un zid nesfîrşit? Să vedem cu toată pielea şi să gîndim cu toate celulele, ca şi cînd am fi alcătuiţi în întregime din neuroni?”.
Nu mi-a plăcut că unele idei din „Orbitor. Aripa stângă” (apărută în 1996) „sar” în alte cărţi ale aceluiaşi autor. Dau câteva exemple.
„Ăsta, aşa oaie blîndă cum îl vedeţi! A omorît-o pe una cu care trăia, cînd avea negustoria la Buzău, a ars-o-n foc şi i-a strîns cenuşa şi-o mînca dimineaţa cu linguriţa dintr-o oală mare, uite-aşa, şi după ce-a mîncat-o toată lepra asta s-a dus la poliţie […]”. – citat din „Orbitor”.
„… în fiecare seară, timp de patru luni de zile, Cristian Vasile a mâncat câte-o linguriţă din cenuşa Zarazei”. – citat din „De ce iubim femeile” (apărută în 2004).
„Mimi făcea colecţie de pachete de ţigări şi un arici viu, pe care-l scotea cîteodată afară, în spatele blocului”. sursa: „Orbitor”.
„Mimi creştea un arici şi colecţiona cutii de ţigări străine, unele făcute din plastic subţire”. sursa: „Mendebilul” (anul apariţiei: 2006).
„…că o dată va mai vedea, şi nu doar cu ochii, ci cu toată pielea corpului său”. – idee din Mandebilul.
„Cît sîntem vii, vedem doar ca prin crăpătura unei cutii de scrisori, dar după moarte vedem de jur împrejur, cu toată pielea”. sursa: „Orbitor”.
Ce să mai spun despre efectul Kirlian, care în cartea pdf pe care am citit-o e scris greşit de fiecare dată când apare ? Scrie „efectul Kirilian” la pagina 134, „efectul kirilian” la pagina 308 şi „efectul Kirihan” la pagina 429.
Să revenim la aspectele pozitive ale cărţii. Cărtărescu descrie în cartea sa [carte…Cărtărescu… merge, nu-i aşa ?] întâmplări din perioada comunismului – securistic trăite în fiecare casă şi trebuie recunoscut, o face cu umor, cu ironie. Unde exista un televizor „…imaginea se deregla, apărea scris pe ecran „Defecţiune tehnică”. „Stai, nu mai pocni televizorul, că e de la ei”, zicea mama, căci tata, cum începea să joace imaginea, sărea enervat şi lovea cu palma în cutia de lemn atît de tare, că era de mirare că nu se făcea praf. Aceşti „ei” ştiau ce-ţi trebuie, nu mai trebuia să-ţi baţi tu capul. Îţi dădeau un film pe săptămînă. O emisiune de varietăţi vinerea şi serialul cu Sfîntul sîmbăta. Marţi nu-ţi dădeau nimic, se odihneau şi ei. În schimb, se pare, tot ce-ţi cereau era să nu vorbeşti „ce nu trebuie”.”
Primii ani de şcoală, în vremurile când fiecare elev folosea tocul cu peniţă, cerneala din călimară:
„Îi fusese îngrozitor de greu să înveţe să facă literele. Apăsa pe pagină cît putea, peniţa tocului se crăcăna şi caligrafia ieşea aiurea. Îi plăcea însă mult mirosul şi chiar gustul tocului, care avea capătul zbîrcit de zeci de muşcături. Cerneala însă avea un miros oribil, dacă nu era „Pelican”, cea mai bună, ce se vindea în cutii de carton în care era o elegantă sticlă plată. Cînd îi deşurubai prima dată dopul, ieşea de-acolo o aromă stranie, pătrunzătoare. Pe fundul dopului era un cauciuc mereu impregnat de cerneală. Ăla mirosea cel mai tare. Cerneala o turna într-o călimară de plastic care, chiar dacă se răsturna, nu lăsa să curgă cerneala, şi totuşi copiii erau mereu pătaţi peste tot, pînă şi pe limbă”. Chiar aşa era!
Sau, tot în primii ani de şcoală: „De deasupra tablei le zîmbea tovarăşul Gheorghe Gheorghiu-Dej, cu faţa lui de unchiaş singuratic. Cînd vorbeau, în clasă, despre eroii clasei muncitoare şi despre comunişti, tovarăşa îl dădea mereu exemplu de luptă şi abnegaţie. Nu se ştia însă prea bine ce făcuse, în afară de faptul că era conducătorul ţării”.
„Orbitor” – cuvântul, apare de treizeci şi şapte de ori în carte. Până la urmă,– îl citez mai departe pe autor – „în miezul miezului acestei cărţi nu se află altceva decît un urlet galben, orbitor, apocaliptic…”.
Horia Picu
Adaugă comentariu