Un alt portret care merită readus în memoria zilei este cel al dascălului Ion Berinde, de la a cărui moarte se împlinesc 25 de ani, și a carui viață ne servește un exemplu elocvent despre cum s-au format primele generații de intelectuali maramureșeni, ridicați din rândul pruncilor unor familii de țărani nevoiași.
Ion Berinde s-a născut în comuna Budești, în 26 noiembrie 1908, în familia țăranilor săraci Toader și Călina, neștiutori de carte. În toamna anului 1915, când ar fi trebuit să înceapă și el învățătura de carte, tatăl său a fost înrolat în armata austro-ungară și trimis pe front. Fiind cel mai mare dintre frați, Ion a fost dat de slugă la o familie înstărită din sat. Era singura modalitate de a-și ajuta familia. Cei câțiva ani de slugărie s-au dovedit decisivi în formarea caracterului său, călindu-l din toate punctele de vedere: prețuirea pentru învățătură, dârzenia și perseverența, toate însoțite de o mare putere de muncă și un acut simț al adevărului și al dreptății i-au rămas trăsături definitorii pe tot restul vieții. Spre norocul său, în 1919, tatăl s-a întors din prizonierat și s-a putut duce la școală. Avea 12 ani când a început prima clasă, dar, având parte de un învățător cu har, în doi ani a făcut toate cele patru clase și, datorită aceluiași învățător, pe nume Demetriu Mihali, în toamna anului 1921, a intrat la Școala Normală din Sighet. În toate clasele a fost printre cei mai buni la carte și de o seriozitate exemplară. A fost „mâna dreaptă” a cunoscutului profesor Gheorghe Vornicu, pe care l-a însoțit adeseori prin satele maramureșene în căutarea obiectelor vechi pentru muzeul școlii, devenit apoi primul Muzeu etnografic al Maramureșului. În anul III s-a îmbolnăvit de febră tifoidă și, fiind considerat irecuperabil, a fost trimis acasă, dar structura sa de luptător l-a ajutat, s-a refăcut și s-a întors la școală.
În toamna anului 1927, cu diploma de învățător în buzunar, și-a început activitatea la Școala din Borșa Poiană și în anul următor, copiii atrași de tânărul învățător, abia încăpeau în singura sală de cursuri. Avea elevi în toate cele patru clase simultan, iar seara organiza cursuri de alfabetizare pentru adulți. După doi ani a fost luat în armată, iar la întoarcere a fost numit învățător și director la Școala din Dragomirești. Omul inițiativelor și al acțiunii, în scurt timp a reușit să organizeze aici cea mai importantă bibliotecă publică din mediul rural al Maramureșului și a dedicat-o memoriei savantului Vasile Pârvan.A fost reprezentantul principal și organizatorul activităților Astrei, ale Asociației Presei, dar și colaboratorul celor mai importante publicații din Maramureș și din țară.
În 1937 a obținut un post de învățător în Sighet și s-a stabilit aici pentru ca cei trei copii ai săi să fie mai aproape de școală. Știa că și investind în copii ajuți neamul și țara și a făcut acest lucru într-un mod exemplar. Fiul Alexandru a ajuns fizician, cercetător pe Platforma de la Măgurele și director al Institutului de Fizică Nucleară, profesor universitar și autor al unor importante studii în domeniu. Celălalt fiu, Mihai, inginer, a făcut carieră strălucită în Centrala Ministerului Construcțiilor de mașini, iar fiica, Doina, ingineră, s-a stabilit la Cluj.
Stabilit la Sighet, Ion Berinde a fost cooptat redactor la „Graiul Maramureșului”, la „Frontul Maramureșului”, la „Astra Maramureșului” și la „Școala Maramureșană” și a colaborat și la alte publicații locale și din țară, fiind fără îndoială cel mai prolific ziarist maramureșan al acelor ani. Articolele sale directe, tăioase, adesori necruțătoare la adresa nedreptăților de ordin politic și social, i-au atras vreo câteva procse de presă, dar, fire dârză și caracter puternic, n-a abandonat niciodată cauza pentru care a luptat.
Iată un scurt fragment dintr-un articol publicat în 1931: „Țara este vlăguită de o puzderie de jefuitori. Se impune, ca măsură excepțională, revizuirea averilor tuturor slujbașilor statului -foști și actuali – precum și a acelora care au exercitat influențe pe lângă oficialități. Dacă acest lucru s-ar înfăptui în mod echitabil și fără menajamente, bugetul statului s-ar echilibra fără aplicarea „cotelor și a curbelor de sacrificiu” la salariile funcționarilor. Jefuitorii averii publice, îmbogățiții peste noapte trebuie puși la răscrucile drumurilor și scuipați în față de toți trecătorii cumsecade. Măsura ar fi și un puternic antidot împotriva corupției. Este inechitabil și împotriva bunului simț să-i lași, pe cei care au înstrăinat averea publică, să se lăfăiască în „Forduri” (limuzinele la modă ale celor bogați n.n.) iar cei săraci și umili să fie jupuiți de zece piei… Penitenciarele și ocnele de sare să fie populate cu toți acei care vor fi dovediți că au înșelat statul”.
În 1940, după cedarea Ardealului de Nord, s-a refugiat la Arad, iar în 1941 a plecat pe front și a participat la campania de eliberare a Bucovinei și Basarabiei cu arma în mână. Întors în 1945 acasă a fost numit în fruntea Inspectoratului Școlar Maramureș, contribuind în mod decisiv la reorganizarea sistemului destructurat de anii de dictat și distrus de război, dar în 1949, după ce s-au văzut primele rezultate, a fost schimbat ca „necorespunzător din punct de vedere politic” și s-a întors la catedra sa de învățător. Dar în 1952 a fost arestat ca „naționalist și antistalinist” și au urmat doi ani de detenție în lagărele de muncă de la: Ghencea, Bicaz, Onești și Borzești. S-a întors iar la școală… până în 1971, când s-a pensionat. Acum începe munca la prima sa carte de istorie culturală locală cu titlul „Portrete de dascăli Maramureșeni”. Cu bogatele cunoștințe pe care le avea în acest domeniu și printr-o minuțioasă documentare suplimentară, a reușit să readucă în actualitate figurile celor mai importanți luminători ai Maramureșului, pornind de la „dascălul dascălilor”, profesorul Ion Bușița de la Preparandia din Sighet și continuând cu Dumitru Chișiu, Ilie Cleja, Petru Bilțiu-Dăncuș și alții, toți crescuți de Preparandie, și ajungând la generația celor din perioada inerbelică, formați la Școala Normală din Sighet: Vasile Fodoruț, Petre Lenghel-Izanu, Vasile Ananie, Petru Codrea și alte câteva zeci de chipuri zugrăvite în sute de pagini scrise cu creionul și apoi bătute la mașină în câteva exemplare. Și a umblat apoi, precum Gheorghe Șincai cu scrierea sa, dar cine să-ți publice în anii 1980 o asemenea carte, în care nu era vorba nici despre muncitori fruntași, nici despre țărani colectiviști!
Pasionat de literatură și cu lecturi bogate în domeniul celei românești clasice Ion Berinde a fost în perioada interbelică un bun și prolific recenzor de carte, îmbogățind constant coloanele presei locale cu semnalările sale, și a continuat această activitate în cadrul Cenaclului literar „George Coșbuc” și, sporadic, în coloanele ziarelor locale. Dar în ultimii ani de regim comunist, aflat în febra noilor sistematizări, casa cumpărată după ani de muncă i-a fost demolată și i s-a dat în schimb un apartament de bloc. Rămas singur s-a acomodat greu cu noile condiții.
După Decembrie 1989, ca prin farmec, și-a regăsit pofta de a face iarăși gazetărie: „Sunt bătrân. Am trăit sub trei dictaturi: cea a lui Carol II, cea a lui Antonescu și cea a familiei Ceaușescu. Ultima a fost neînchipuit de crâncenă și lungă. (…) M-am rugat lui Dumnezeu să trăiesc măcar o zi sub razele calde ale libertății” a scris el în primul număr al primei publicații sighetene „Tribuna Marmației”, apărută în 25 Decembrie 1989. A colaborat apoi și la „Jurnalul de Sighet” și a fost ales președinte al reînființatei Asociații a presei din Maramureș și s-a bucurat de încă zece ani de libertatea dorită, în 1994 fiind declarat Cetățean de Onoare al Sighetului.
În ultimii 2-3 ani, nemaiputând citi și scrie decât foarte greu din pricina vederii, ieșea și stătea prin parc, iar duminicile și la sărbători era nelipsit de la biserică. Se întorsese fericit, în 1989, la „legea strămoșească” (greco-catolică), cum obișnuia să spună, aici fiind și locul unde se mai ptea înâlni cu puținii (mai tineri) prieteni rămași în viață, precum preoții Grigore Balea sau Vasile Paul. Altfel, Ion Berinde a fost totdeauna un om echilibrat și din punct de vedere confesional. „Există inconștienți care au îndrăznit să afirme că Biserica greco-catolică ar fi ucigașa românismului. Istoria neamului românesc a stabilit definitiv prin pana celor mai renumiți istorici ai noștri, care a fost contribuția celor două biserici surori întru susținerea și păstrarea sufletului și a graiului străbun. Amândouă bisericile, ortodoxă și greco-catolică își au meritele lor pe acest ogor care nu se pot șterge niciodată. De aceea nu putem înțelege sacrificarea celei din urmă, care ține legăturile noastre cu Roma latină, în favorul celei dintâi”, scria el în 1928, referitor la luptele interconfesionale din Maramureș.
S-a stins din viață în anul 2000 pe deplin împăcat cu sine și cu lumea și încrezător în viitorul Maramureșului și al Țării și ne-a lăsat doar datoria de a nu-l uita. Încă.
Ioan Ardeleanu – Pruncu
După pionierii culturii și a învățăturii urmează să preia ștafeta către evoluția umană, pionierii vindecării…
De fapt, ceea ce am avut nevoie dintotdeauna este vindecare, cultura și educația fără vindecarea sufletului este nulă. Vindecarea traumelor generationale… cultura și educația își au locul, dar esențialul evoluției omului stă în vindecare. Odată conștientizată durerea și suferința ea se vindecă și dispare.
Frumoasă poveste de viață și perseverență.
Acum să dăm focul verde vindecătorului de suflet.