Actualitate Cultură

Amintiri cu săniuș de pe derdeluș

image_printPrinteaza

Zicem des că s-au schimbat vremurile, că nu mai sunt oamenii cum o fost… că nici copiii nu-s ca odinioară. Pe vremuri, coconii se bucurau de nuci și mere când colindau, acum numai cu bani îi mulțumești. Își făceau păpuși din cârpe și săgeți din șindrile, acum se bucură doar de jucării șmechere și stau pe tablete și telefoane până „căptiază” cu totu.

Da parcă totuși, într-o privință lucrurile nu stau chiar așa. Măcar într-o privință.
Și ne referim la bucuria de a merge la săniuș. Aia o rămas.
Parcă se-ntâmplă ceva după prima ninsoare zdravănă. Se bucură și ăi mari, și ăi mici, ninge peste toate prăpastiile dintre generații și… hai afară, la săniuș!
Nu te mai poți da pe derdelușu’ de-altădată? Că-s mașini și uite, au pus și sare? Nu-i bai, un derdeluș tot se află. Și chiar dacă ești anti-sezon-hibernal, un Scrooge al zăpezii, parcă tot te bucuri când treci pe lângă copii care-s cu gura până la urechi pe săniuță. Și-ți fac poftă, așa-i?

Am întrebat câțiva maramureșeni mai puțin tinerei cum era săniușul copilăriei. Pe unde mergeau, cine le făcea săniuța, prin ce isprăvi au trecut. Și ne-au zis. Vi le povestim și vouă:

Cum ne-am aflat motiv să mergem la săniuță

„Am venit aicea de noră amu-s 38 de ani și aveam 16 ani numa și aveam cumnată, cu mine în casă, ea avea 17 ani. Și ne-am fi dusă la săniuță. Lu soțu nu i-o tare plăcut, de soră-sa nu l-o interesat, că era fată, dar io eram căsătorită și lui nu i-o plăcut nicării să să ducă, o fost om de casă, nu om de haimana. Io am fost așa, ca și cățelu, tăt dezlegat și apoi, măritându-mă, m-am simțit legată. Așa că, ne-am aflat motiv să mergem la săniuță și am zis că mergem la adăpat marhăle. Odată eram îmbrăcate amândouă și eram duse. Merem cu două zideri repede și dădeam apă la marhă, nu le întrebam: or be, n-or be, dă-i acolo repide și du-te vo câteva ture la sanie. Când vineam în casă, eram cu doi bujori, se vedea că nu am fost la adăpat marhăle. Da într-o sară, o fost un cui ieșit la săniuță și mi-am rupt stanu. „Da unde ți-ai rupt stanu?” zice bărbatu-mio, „prin grajd?” O știut el bugăt de bine că noi am fost la săniuță, da’ n-o vrut să să arete că știe”. (de la Elena Opriș, Breb)

Aveam săniuță de lemn mai lată, să încăpem tri pă ie

„Când eram noi micuțe, o fo tot de-un omăt, din octombrie, tătă iarna, până-n martie. Urnea și casele omătu, așa greu era. Noi meream la săniuș cu opinci și obdiele, nu ca acuma. Atunci n-ai avut televizor, asta ți-o fost distrarea. Aveam săniuță de lemn, apăi o făcut-o așa, mai lată, să încăpem tri pă ie. Api ne duceam, unu n-o vrut a o trage, celălalt zicea: api nu-i mai urca pă ie dacă nu o tragi și gata era scârba. Mergeam pe mocira șui Raitos, așa îi zicea și apăi era tăt un dâmb acolo, de săream așe, păstă tăte hacurile. Ne mai și loveam. Apăi meream pe ulița lui Duma și până-n râu săream cu sania. Câte unu mai pica în gheață și apoi aveai ce-ntinde de el. Când am putut scăpa de la părinți, fugeam la săniuță și stăteam vreo două ceasuri. „Numa un ptic lasă-mă”, le ziceam. No, demult am avut lucru-n casă. Fetele am avut de tors, n-ai stat un pic. Băieții umblau mai mult, da noi, fetile, n-am putut umbla. Amu n-am mai putea merge, n-avem picioare. Ni-i urât și-n mașină a mere”. (de la Ileana lu Baciu și Ileana Dunca, Budești)

Dacă v-aș arăta pe unde am sărit, ați zice că nu se poate

„Meream la săniuș pe dincolo de Ionu’ lui Pojar, pă moinele cele, până-n vale. Da’ n-aveam săniucă de-asta mică, avea tata o săniucă de adus lemne din pădure, cu aia mergeam, cu soră-mea, Anuță. De-acolo de la Hrușca, mai veneau Ileana și Ioană. Puneam o scândură și încăpeam patru inși pe săniucă. Și-apoi veneam și pe sus săream, da ajungeam bine în vale. Dacă v-aș arăta pe unde am sărit, ați zice că nu se poate”. (de la Gavrilă Brândău a lu’ Porceanu, Ieud)

Supremația DÂMBULUI

„Unde-am copilărit acasă, aveam un dâmb, se cheamă Dâmbu Chițăscului. Acolo ne-adunam toți copiii din zona aia, da mai veneau și de prin sat, că acolo era DÂMBU. Că pă locu drept, nu merea sania. Mai era și ulița lui Barus, adică ulița care iese din sat în câmp. Și meream de pe uliță până-n râu cu săniile.” (de la Ileana Andreica a Nănașului, Călinești)

Cine făcea săniuțele?

„Erau couacii care le făceau, da mai mult, le făceau părinții”, ne zice Elena Opriș din Breb. „Tata, fie iertat, și el ne-o făcut o săniuță frumoasă, de lemn, iar pă talpă se punea un fier de făcut potcoave, se zicea șparing. Acela trebuia bătut și încălzit și pus pe talpa de la săniuță. Se făcea și cu vargă de coasă. Noi, când eram coconi, ziceam că o făcut tată-său „târloagă”, era micuță, încăpe numai un copil. Erau și săniuțe din magazin, făcute foarte frumos, da cred că numa doi copii din sat din 400 și ceva o avut bani să-și ia din acelea. Părinții le făceau. Și apoi depinde și părinții ce fel de gospodari erau. Dac-o fost bun gospodar, o făcut o săniuță frumoasă pentru copiii lui. Dac-o fost mai trăncălău, o făcut câte-o târloagă”.

Amintiri mai sunt. Nu-s astea toate. S-au strâns, că iernile erau lungi, iar coconii nu oboseau să se joace, erau neosteniți. Vorba Lenuței lui Opriș, „Io n-am văzut de-acela om care să zâcă că copilăria și tinerețea o fost urâte. Oricâtă sărăcie o fost în lume, și foamete, tinerețile-s frumoase. Nu ne interesa pe noi că nu-i curechi în cadă sau că nu este fărină, se interesau părinții de-astea și-atunci, cum tu nu ai avut nicio grijă, e clar că te-ai bucurat de tot ce-o mișcat”.

Tare-ar fi bine să ne bucurăm de tot ce mișcă și după ce creștem mai mărișori…

Centrul Județean pentru Conservarea
și Promovarea Culturii Tradiționale „Liviu Borlan” Maramureș

Cercetare & text: Rada Pavel
Foto: Mihai Ian Nedelcu

oferta-wise

4 Comentarii

Click aici pentru a comenta

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

  • Sosirea iernii aduce copiilor mari bucurii, cu toate celelalte neplaceri ale ei, costuri, determinate in special de frigul si inghetul ce-l aduce, pe langa unele foloase ale lui, minore. Au aparut din timpurile vechi, sunt prezente si vor ramane si in viitor, multiple elemente de distractie pentru copii, unele mult modificate, transformate sau disparute. Mijloace simple de distractie ale copiilor, din alte dati, au disparut ori s-au modificat mult, devenind mijloace de concursuri complexe si temerare, utilizate acuma mai ales de adulti.
    Primii fulgi de zapada care apar, asternand peste sol o invelitoare alba, curata, care parca ar curata simbolic pamantul si mediile inconjuratore de toate murdariile lor. Dar sunt unele mizerii atata de rezistente, ce intretin naravul oamenilor si care nici nu se sinchisesc de gerul sosit, de avertizarea lui, ci dimpotriva, le mai si dezvolta pe unele, aducand noi „beneficii”.
    Va ramane vesnic pentru copii „omul de zapada”, frumos pavoazat, uneori inghetul pastrndu-l o lunga perioada de timp, loc de stationare pentru unele zburatoare, care se mai reface, atunci cand mai si pleaca la odihna.
    Saniuta a ramas si azi, s-a conservat in bucuria sosirii iernii, si nu numai in mediul rural, ci chiar si la orase, chiar daca este mai intarita pe ici, pe colo cu anumite sipci metalice, pentru rezistenta, baza fiind tot lemnul. In orice loc se gaseste o ridicatura de teren, o panta, fara sare si masini pe trseu, pe unde copiii, la primul omat, se prezinta cu saniutele lor. In mediul rural exista pante mari si lungi, pe unde saniuta ia viteze ametitoare, uneori aterizand, de peste denivelari, la mari distante, de multe ori cu rasturnari si rostogoliri, de regula fara accidentari, zapada fiind puhaba si ocrotitoare. Saniile mari si „corciuirile” se folosec pentru transpoturi pe zapada si gheata, cu animalele de tractiune (cai si boi), pentru fan la vite si pentru lemne, in diferite intrebuintari.
    S-a dezvoltat insa mult forma acesteia, luand diferite denumiri, cu trasee special amenajate, cu pante si curburi bine determinate, pe care se organizeaza splendide concursuri, de mare viteza, nationale si mondiale, stabilindu-se diferite ierarhii.
    Alte elemente de distractie in iarna au fost „patinele” simple, din lemn, acrosate cu sfoara peste opinci si obiele, cu ajutorul unor sipci din lemn, fixate pe parte lor superioara. Se foloseau destul de bine pe ghiata sau zapada inghetata, cu viteza destul de mare si se putea alerga cu ele, inaintand pe rand, picior cu picior. Azi acestea au obtinut o forma si constructie eleganta, sunt extrem de eficiente si se organizeaza patinuare speciale cu concursuri mondiale de o frumusete exrema, dansuri indiduale, perechi, acrobatii, multime de varietati, cu grele si frumoase ierarhii mondiale, gustate cu multa placere de public, ajungand la o perfectiune de toata admiratia.
    Erau si schiuri „primitive”, din talpi rezistente, construite cu o indoitura la un capat, cu care „se schia” pe zapada puhaba, folosind pentu impingere si echilibru doua bote. Asa cum erau, produceau multa destindere in distractia cu ele. Dar ele se folosesc si azi, in zonele inzapezite mai moi, o forma mai scurta si lata a lor, pentru mers mai rapid, fara impotmoliri. Se cunoaste evolutia lor de azi si fantasticele concursuri, pe diferite forme de partii si conditionari, ca si renumitele si periculoasele sarituri, cu campioni peste campioni, in progres contunuu.
    Asa cum se vede prototipul mijloacelor moderne de sport, saniuta, patine, schiuri, au fos inventiile populare simple, cara s-au desvoltat si perfectionat continuu, ca si utilizatorii lor, ajungandu-se la formele performante de azi. Dar saniuta a ramas, in statornicie, de fiecare data, la caderea zapezii, vezi copii cu ele in spate sau tractate, spre locurile de joaca, distractie, intreceri si nu trebuie sa uitam nici de omul de zapada

    • Vă mulțumim pentru prețiosul comentariu.
      Din câte am aflat de pe la oameni, patinelor respective li se zicea „tălpigi”. Vasile Oanea din Breb a avut și bunăvoința să ni le deseneze. Din păcate, din motive tehnice, nu pot atașa desenul acestui comentariu.
      Sănătate, numai bine!

  • Va Multumesc, doamna Rada Pavel, pentru aprecierile facute comentariului scris. Pacat ca s-au strecurat cateva gresele de dactilografiere; poate varsta, vederea, neatentia sau si altele. Am sa incerc interventia, prin rugaminte, pentru corectarea lor. Da, asa li se spunea, „talpigi” si ajungeau, mai tarziu, la o forma din lemn chiar eleganta, estetica, frumoasa si le-ar sta bine chiar intr-o expozitie; se punea pe partea dinspre sol, cu curbura, o banda metalica ingusta, care folosea la viteza si manevre. Inca odata cu multumiri, Gh. Barcan.

oferta-wise