Actualitate Cultură

Amorțire (autor, Crina Voinaghi)

image_printPrinteaza

E singură în camera de zi, de fapt e singură în tot apartamentul. Iar dacă e să fie sinceră până la capăt, apartament e mult spus pentru cei 24 de metri pătraţi care înghesuie o cameră, o bucătărie şi o baie în care niciodată nu ar fi încăput mai mult de o persoană. Ai fi zis că se simte părăsită dar nu, nici vorbă. Nu prea are cum, cu toate zgomotele care intră de afară prin fereastra larg deschisă, acoperită cu perdea, ca o adolescentă pudică ce mai păstrează un colţ de cămaşă care să-i ascundă goliciunea. Lumea de afară, vie, vorbitoare, e la un pas de ea, răzbate prin perdea, îşi face simţită prezenţa. Adolescenţii din cartierul cu renume îndoielnic se ceartă de la nişte bani ori de la o fată, nu poate să descifreze prea bine, franceza e o limbă imposibilă, prea muzicală să fie vorbită. O motocicletă trece în viteză oprind pentru câteva secunde discuţiile. Din blocul din faţă, aşezat atât de aproape încât intimitatea fără draperii e nulă, se aude o voce piţigăiată de femeie care strigă „N’y va pas! Léon! M’entends-tu?” Vecinul de la doi încearcă să deschidă uşa de la apartament care nu vrea să se deschidă, rămâne blocată undeva, într-un colţ şi sunt necesare multiple smucituri destul de gălăgioase însoţite de câte un „merde” sonor.

Mara încerca să se sustragă tuturor zgomotelor pentru a se putea în sfârşit concentra la ceea ce o interesa mai mult. După toată ziua lungă în care se întâmplaseră lucruri cât într-un an, nu-şi dorea decât să fie singură şi să se gândească, încercând să atribuie fiecărui eveniment un sens. Dar toate acele zgomote erau prea aproape, nu le putea îndepărta, le auzea cu ecou şi repetitiv, asemenea picăturii chinezeşti. Se ridică şi  închise fereastra cu toate că era cald şi avea senzaţia că se sufocă. Toate zgomotele şi mai ales glasurile oamenilor, răsunând aproape şi spart, pătrunzând în intimitatea ei şi răzuindu-i carapacea, o iritau  mai mult decât căldura. În scurt timp începu să transpire dar nu dădu importanţă acestui lucru. Merse la bucătărie, deschise frigiderul bucurându-se sincer de răcoarea ce o dădea şi îşi luă o sticlă de pepsi. Când închise uşa, imaginea câinelui care dădea din coadă şi care apăruse brusc în raza ei vizuală o făcu să rămână încremenită vreo 20 de secunde. Era un maidanez de mărime medie, negru ca smoala, cu urechi ascuţite şi o coadă ce părea să fi fost cândva ciuntită pentru a-l face să arate mai de rasă. Mara îl privi încercând să-i găsească şi lui un loc în toată povestea asta.

Când i-a spus Sandu că vor pleca împreună, nu l-a crezut. Apoi a văzut că era serios şi a zis de ce nu, în ţară nu o aştepta la vie en rose ca în cântecul acela cu multe r-uri. A trebuit să facă faţă lamentărilor alor ei dar nimic nu putea să-i schimbe hotărârea, aceea de a pleca cu Sandu la Paris. Erau tineri, tocmai terminaseră liceul, credeau că se iubesc iar anii 2000 nu erau tocmai o perioadă în care să-ţi facă plăcere să trăieşti în România. Dacă prindeai ocazia să pleci, plecai fără să te uiţi înapoi, aşa gândea atunci iar acum, după 16 ani, nimic nu s-a schimbat din punctul acesta de vedere.

A pus câteva felii de salam pe un şerveţel, oferindu-le câinelui care continua să dea din coadă şi a completat festinul cu un bol de lapte.

– Hai, mănâncă, măcar tu, eu nu pot, simt că mi-ar bloca traheea dacă aş încerca, a spus neîndrăznind să-l mângâie.

L-a găsit în acea după-amiază şi nu a mai putut scăpa de el, s-a ţinut scai de ea, oricât l-a alungat, oricât a alergat sau  a încercat să-l păcălească într-un fel sau altul. Când a văzut-o plângând, nu s-a mai dezlipit de ea. Doctorul acela drăguţ cu mustaţă i-a spus „trebuie să facem analize complete, mai multe investigaţii, e o tumoare anormal de mare, de ce aţi aşteptat până acum”, normal că plângea, ce altceva poţi să faci atunci când te gândeşti că te aşteaptă o perioadă cu multe chinuri care se poate sfârşi cu nimic, mori şi gata.  Ce poţi face, plângi şi te gândeşti că nu-i drept, că la 30 şi ceva de ani e nepotrivit să mori mai ales când tot ce ai făcut până atunci a fost să munceşti printre străini, singură, pentru că Sandu a părăsit-o după vreo două luni, insensibil la toate protestele ei şi ridicând din umeri la vestea că e însărcinată.

Lăsă câinele în bucătărie şi se îndreptă din nou spre camera care plutea într-un soi de gelatină vâscoasă, imposibil de respirat. Auzi câteva tunete şi deschise fereastra, expunându-se resemnată zgomotelor care făceau atmosfera de seară a acelui cartier parizian îndepărtat de tot ceea ce ştie turistul, cu miros de ploaie, urină şi asfalt încins. Poate că în sinea ei îşi dorise să o urmeze câinele, poate printre lacrimi îi spunea hai cu mine, sunt complet singură şi voi muri într-un an, poate mai puţin.  Îl întrebase pe doctorul care în alte condiţii i s-ar fi părut drăguţ:

– Je vais mourir, monsieur le docteur? cu un accent care nu se prea îmbunătăţise cu timpul.
– Pas de panique, madame, on va voir, on va voir.

Dar ea ştia ce înseamnă asta. Ştia că speranţe sunt puţine, că asigurarea medicală nu-i acoperă toate costurile pentru investigaţiile plănuite de doctor, că nu va face faţă efortului de a munci în fiecare zi pentru a putea trimite bani în ţară şi pentru a plăti tot. Iar doctorul avea o privire în care se putea citi foarte clar mila. Nu putea suporta mila, orice suporta dar nu mila, aşa că a avut ca de obicei în aceste situaţii un acces de furie în care a înjurat româneşte şi a trântit scaunul de podea astfel încât doctorul a poftit-o scurt afară să se calmeze. Nu s-a mai întors în cabinet.

Oftă la gândul că va trebui să caute alt doctor sau să se scuze cu puţinele mijloace lingvistice pe care le avea. Nimeni nu aşteptase de la ea să gândească, poate doar profesorul de matematică din liceu pe care oricum îl dezamăgise neprezentându-se la bacalaureat, totdeauna îi spunea Mara, tu ai o minte brici dar trebuie să o foloseşti, dacă nu faci asta va amorţi şi nu te vei mai putea folosi de ea. Cu timpul amorţise, într-adevăr, mai mult sau mai puţin confortabil, era o piesă pe care o ascultase demult, nu mai contează, nimeni nu a aşteptat de la ea să vorbească, să gândească mai mult decât strictul necesar: să nu fie scame, să pui mâncarea în cuptorul cu microunde, să iei copiii de la şcoală, să cumperi portocale, să calci cămăşile, nu cine a luat premiul Nobel, nu ce a mai scris Michel Houellebecq, nu ultimul film de la Cannes. Nu era plătită pentru asta, nu interesa pe nimeni ce crede despre asta şi nu câştiga nimic gândindu-se ba mai mult, gândurile îi dădeau tot felul de suferinţe, o făceau să-şi pună întrebări şi mai tot timpul sfârşea plângând. Aşa că nu, nu gândise. Dar acum… Acum nu i se lasă alternativă. Acum nu mai poate spune mâine, luna viitoare, vara viitoare, este un mare semn de întrebare dacă mai ajunge până acolo, trebuie să gândească în prezent, să facă planuri de scurtă durată şi asta de câteva ore. Ore în care primise vestea, fugise din cabinetul doctorului, nu se prezentase la familia Corbin pentru curăţenie ba mai mult, nici nu luase copiii de la şcoală şi cireaşa de pe tort, avea un câine. Mătuşa ei tot aşa murise: cancer la sân. Şi o verişoară îndepărtată de-a mamei ei.  Şi acum venise rândul ei. Ce altceva putea fi tumoarea pe care o simţea de fiecare dată când făcea duş? Şi privirea plină de milă a doctorului?

Privi în jur. Camera era atât de mică încât nu încăpea mare lucru, de fapt nici nu ar fi avut ce să pună în ea dacă ar fi fost mai mare. Patul, o masă la care mânca pentru că în bucătărie, de când îşi cumpărase frigiderul nu mai era spaţiu decât pentru gătit, un dulap şi un ghiveci cu un trandafir japonez care înflorea cu regularitate etalând o floare superbă timp de 24 de ore. Aici căuta, întoarsă înspre interior, locul perfect pentru discuţii cu ea însăşi. Pentru că trebuia să-şi stăpânească lacrimile, să nu se lase dărâmată, întotdeauna a fost o luptătoare, nu putea să se lase în ultimul an din viaţă. Asta dacă mai rezista atât de mult. Ezita între o sală de balet cu oglinzi de jur împrejur şi cu toate neoanele aprinse şi un luminiş în plină zi de vară unde nu exista picior de om, doar animalele care o cunoşteau şi veneau să socializeze cu ea, mişcându-şi abia perceptibil botul umed. Avusese cândva prin liceu un loc al ei dar îl uitase repede. Îi explicase mamei ei când o dusese pe fetiţă în ţară, după un an de chin, răceli, otite, plâns şi nopţi nedormite.

– Nu mai pot să am grijă de ea, ia-o tu, m-ai crescut pe mine şi pe Doru, o vei creşte şi pe ea. Voi veni cât de des voi putea şi îţi voi trimite bani în fiecare lună.
– Nu te mai duce, draga mamii, îi spuse mama ei, de ce să mai pleci, rămâi şi tu, vei găsi aici ceva de lucru.
– Şi să murim toţi de foame? Pensiile voastre abia vă ajung vouă, eu cât aş putea câştiga, nici măcar bacalaureatul nu-l am!

A plecat din nou fără să stea prea mult pe gânduri. A muncit fără să se menajeze, când la o familie când la alta. Trimitea bani mamei ei, vorbea din când în când cu fetiţa, Maria, care devenise între timp o adolescentă deşirată, cu părul lung şi faţa plină de coşuri. Petrecuseră câteva sărbători împreună dar nu o cunoştea deloc, nu ştia ce-i place, era o străină care semăna cu Sandu şi avea mersul ei. Era interiorizată, tristă, nu vorbea decât monosilabic cu ea, parcă ar fi vrut să-i îngreuneze şi mai mult conştiinţa.

O bătaie scurtă în uşa urmată de un lătrat o smulse din locul în care putea să gândească şi unde nu mai fusese de ani buni. Îşi descoperi obrazul ud de lacrimi. Se şterse repede încercând în acelaşi timp să-şi aducă aminte ce caută un câine în casa ei şi îndreptându-se spre uşă se întreba cine putea fi. Aruncă o privire în oglinda mică de pe hol şi văzându-şi cearcănele mari, părul murdar dar încă negru, fără nici un fir alb, puţin prea lung pentru că de obicei îl purta scurt de tot, ridurile care săpau şănţuleţe, i se păru că totul e o farsă, era mult prea bătrână la cei 34 de ani ai ei, mult prea slabă, mult prea tristă.  Deschise uşa, împingând câinele care i se tot încurca printre picioare. Era Dana din scara vecină, româncă şi ea, venită acum 2 ani, mai tânără decât ea dar tot cu cearcăne, tot tristă.

– Dana, e vreo problemă?
– Bonsoir, ar fi una mică de tot. Dar ce-i cu tine, zise, dând cu ochii de câine şi zărind-o cum îşi mai şterge o lacrimă.
– Nimic deosebit, mă gândeam ce să fac mai departe, cred că e timpul pentru o schimbare.
– Aha, şi eu m-aş gândi dacă nu ar fi atâtea de plătit şi atâtea guri de hrănit. Cât suntem sănătoşi le facem pe toate, nu?
– Da, suspină Mara făcându-i loc să intre.
– Nu intru. Ştii, voiam să-ţi spun ceva dar să nu te îngrijorezi prea tare.
– Hai înăuntru doar n-o să-mi spui pe scară!
– Doar 2 minute intru. Nu aş fi venit în seara asta dar mi s-a părut important.
– Hai, intră, mergem în cameră, în bucătărie nu am loc de stat. Iartă-mă, spuse, eliberând un scaun de haine, nu prea primesc vizite.
– Stai liniştită, şi la mine e la fel, cine are timp de aşa ceva?
– Suntem ca cizmarii fără cizme… ştii … facem curat în alte case iar la noi e dezastru, spuse Mara uitându-se la dezordinea din jur. Îngrijim alţi copii… Nu mai continuă, simţind că începe să-i tremure vocea. Câinele se ghemui la picioarele ei.
– Da… se prefăcu Dana că nu-i observă tulburarea. Uite, în seara asta am vorbit acasă. Tu ai apucat?
– Nu, nu încă, poate sun doar mâine, nu vorbim în fiecare zi.
– Cred că ar trebui să suni azi, spuse grav Dana încercând să culeagă câteva scame invizibile de pe genunchi.
– De ce?
– Fata mea o ştie pe a ta, ţi-am spus, sunt la aceeaşi şcoală.
– Da, mi-ai spus. S-a întâmplat ceva?
– Cred că da. Mi-a spus azi că nu a mai fost la şcoală de aproape o săptămână iar atunci când cineva o sună mama ta îi spune că fata a plecat la tine în Franţa.
– Cum?  Am vorbit acum două zile cu mama, totul părea în regulă.
– Poate n-ar strica să verifici, eu ţi-am spus ce am aflat de la fiică-mea, şi eu aş vrea să ştiu dacă ar fi vorba despre copilul meu, de aia ţi-am spus.
– Da, merci, spuse melancolică Mara, simţind că toată presiunea clipei e pe umerii ei. O să sun, precis e vreo neînţelegere.
– Poate, spuse Dana şi se ridică brusc, mişcarea făcându-l pe câine să se ridice şi el. Şi scapă de câinele ăsta , e ciudat şi apoi ce să faci cu el? Noi ne permitem doar să muncim, adaugă cu un strop de invidie faţă de Mara care nu era complet singură, avea un câine.
– O să scap, repetă mecanic, cu privirea rătăcită şi nefiind în stare să lege două gânduri unul de altul, de fapt era ca şi cum mintea s-ar fi apărat, forţând-o să se gândească la blugii Danei uzaţi de la atâta spălat, la tricoul ei cu două numere mai mari care presupunea că e al bărbatului care mai vine pe la ea seara târziu şi pleacă dimineaţa devreme, la părul ros de la folosirea în exces a unui acaju demodat. Care o îmbătrânea deşi era lung până la umeri şi ar fi fost frumos cu o culoare mai normală.

Rămasă din nou singură, îşi apăsă fruntea de uşa de la intrare, tare de tot, până când simţi că-i dau lacrimile. Câinele scheuna încetişor. Intră calmă în camera pe care în acele momente o ura din tot sufletul, de parcă ar fi găsit-o vinovată pentru toată disperarea şi neputinţa ei. Mecanic, îşi luă o geantă de umăr mică în care îşi îngrămădi vreo două lucruri, poşeta, se îmbrăcă cu singura fustă pe care o avea, îşi luă şi pantofii cu toc mic cu care aproape uitase să meargă, un tricou din bumbac si un jerseu. S-a spălat pe faţă şi abia după a fost în stare să gândească ceea ce până atunci făcuse automat. Va pleca pur şi simplu, nimeni nu-i va duce dorul, nimeni nu o iubea, nimeni nu avea cu adevărat nevoie de ea. Câinele se agita şi el, bănuind că se  întâmplă ceva.

– Cu tine ce să fac? Vedem pe drum, rămâi şi tu pe undeva, oricum în avion nu te lasă, aşa că, poate vrei să pleci de acum, spuse deschizându-i uşa.

Dar câinele se uita la ea, nemişcat, dând doar din coadă.

– Bine, condu-mă până la taxi dacă vrei aşa. Eu plec.

O pufni iar plânsul. Mai aruncă o ultimă privire în jur, închise uşa, lăsă cheia sub prag şi coborî scările în goană, tropăind un pic cam tare cu pantofii de care se dezobişnuise purtând toată ziua tenişi. Câinele lătra din când în când,  bucuros că are parte de acţiune şi sărind în jurul ei. Îndepărtându-se de cartier, Mara traversă în goană piaţa ce risca dintr-un moment într-altul să-şi piardă lumina slabă care o scălda după ploaie, gândindu-se ce ciudat că nu se simţise niciodată mai liberă ca în acel moment când alerga să-şi reîntâlnească viaţa uitată, însoţită de un câine străin care poate o iubea pentru că se bucura pentru ea şi lătra din când în când ca şi cum i-ar fi spus  „În sfârşit! De-acum înainte e doar o chestiune de timp.”

Autor, Crina VOINAGHI

oferta-wise

Adaugă comentariu

Click aici pentru a comenta

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

oferta-wise