Aşteptând să ne salveze alţii… Aşteptându-i să ne apere de pofticioşii iubitori de graniţe străine. Deocamdată, România se găseşte în faza „dormitului în front″.
„A dormi în front″, adică „lasă-mă să te las″, sau „poate n-o fi chiar aşa″. Dar dacă exact cum nu vrem să fie va fi?
Armata română cu prea mulţii ei generali nu prea dă semne că s-ar pregăti (cel puţin prin zona de mine observabilă a Maramureşului întins pe două ţări, România şi Ucraina) de niscai ciondăneală armată cu nostalgicii unui imperiu pierdut.
Armata „…a rămas în memoria multora ca un soi de pușcărie inevitabilă care le scoate gărgăunii din minte adolescenților și-i face „bărbați”. În mod bizar, „bărbăția” pe care-o clama nu consta în exerciții militare, ci în varii munci obligatorii, de la cele din mine (cu morții și schilodiții aferenți), la cele de la Casa Poporului și de pe tarlale de porumb ale patriei″. (sursa: „Onoarea armatei române″ de Mihai Maci, articol apărut în www.contributors.ro)
Chiar dacă oştenii ţării strângeau mai degrabă recolta decât să se desăvârşească în arta războiului, toţi posesorii de livret militar ştiau/ştiu să tragă cu arma, sunt familiarizaţi cu zgomotul „flintei″ la tragerea „foc-cu-foc″ sau la „foc automat″. Mai mult, armata i-a învăţat pe cei care au trecut prin ea ce este răbdarea, ce este ordinea şi respectarea ierarhiilor, lucruri necesare şi în viaţa civilă.
Acum suntem în aşteptare… Aşteptăm să treacă de la sine Pericolul. Dacă nu trece de la sine, nu-i nimic. Avem o „umbrelă″ deasupra ţării care ne scapă de orice intemperii explozive. Punem bariere cu sigla NATO la hotarele patriei şi duşmanul, văzându-le, va fugi de va mânca pământul. Pământul lui, nu al nostru!
Ce ne facem însă dacă „umbrela″ protectoare nu se deschide la timp şi ne trezim cu invadatori înjurând în limba lor că şi-au stricat şenilatele prin hârtoapele Maramureşului, judeţ aflat la graniţa României?
Chiar se va întâmpla – nimeni nu-şi doreşte, dar e un scenariu plauzibil – să fim din nou surprinşi de evenimente, aşa cum ne surprinde venirea prea repede a iernii, sau a începerii anului şcolar fără manuale la unele discipline şi la unele clase?
Avem armată formată din profesionişti, aşa cum se spune? Câţi sunt? Unde au avut ocazia să-şi demonstreze capacităţile militare ? În Afganistan, cu luptătorii islamici izolaţi, gata oricând să se detoneze şi să plece astfel la cele veşnice împreună cu creştinii apărători cu orice preţ ai democraţiei de tip occidental?
Într-un alt articol aminteam că „nu învăţăm nimic de la istorie″. Acum mă întreb dacă de la istoria României am învăţat ceva. Constat că răspunsul poate fi şi negativ. Încă de pe vremurile când nu se chema România, când una era Ţara Românească şi alta era Moldova, am fost de multe ori în aşteptare. Sau ne-am dat singuri „cu stângul în dreptul″. Articolul domnului Mihai Maci atinge şi aceste aspecte sensibile din istoria României.
„Ţară, ţară vrem ostaşi!″ e un joc din copilărie. Cum ar fi acum jocul, dar cu oameni mari? Şi nici măcar nu mai e joc… De unde şi-ar lua ţara ostaşii de care ar avea nevoie? Belgia va trimite 300 de militari în România pentru a consolida graniţa de est a NATO. Chiar dacă toţi ar fi luptători de tipul „Jean-Claude Van Damme″, nu era mai normal ca ţara să fie apărată de militari români, dar (şi) cu tehnică miltară NATO-OTAN?
În timp ce la noi se face congres cu un unic candidat, guvernul polonez a publicat un ghid cu informaţii necesare populaţiei în caz de război. Şi noi avem graniţă cu Ucraina, dar pe aici – presupun asta inspirat de lâncezeala autorităţilor române – umbrela NATO e mai acoperitoare de vreme rea decât partea care acoperă Polonia.
Probabil că aşa se gândeşte pe la C.S.A.T., că prea stăm liniştiţi… Lasă că se vor forţa alţii pentru noi. România e ţară paşnică, n-a atacat niciodată altă ţară, etc., etc. Ştim, am învăţat la istorie cât am fost de cuminţi. Tot acolo am mai învăţat că nişte „meciuri nule″ din primul război mondial le tratăm ca pe victorii.
Ne învaţă autorităţile sighetene ce să facem în cazul în care ar „ploua″ cu obuze şi rachete? Unde ne ducem? N-ar trebui să ne pregătim puţin pentru nişte eventualităţi neplăcute dar plauzibile în lumea de azi?
Să-i lăsăm pe alţii să facă ce-ar trebui să facem noi, nu ştiu dacă nu cumva e „sport naţional″. Imaginea cu nişte localnici bând un şpriţ la birtul din sat în timp ce jandarmii chemaţi încercau să le apere bunurile de apele învolburate n-o pot uita.
Vorbim despre război în loc să vorbim despre însămânţările de primăvară. Ziua de mâine poate fi mai tristă şi mai grea decât cea de azi. Războaiele nu sunt infinite ca durată. Nici pacea de după. Să nu uităm că după primul război mondial ne-am ales cu o extindere semnificativă a „suprafeţei locuibile″.
Oare cartografii vor avea de refăcut harta Europei? Dacă da, fi-vom noi siguri că România va rămâne aşa cum e acum?
Horia Picu
Sursa foto: Internet
Adaugă comentariu