Ziua care nu se uită
„Atîta vreme cît Braşovul, vechiul Kronstadt, după numele ctitorilor săi saşi, sau Brasso, cum îl numeau maghiarii, s‑a numit Stalin, parcă nimic nu se putea întîmpla în oraş. Localnicii aveau parte de un prezent cenuşiu şi duşmănos, vegheat de o imensă inscripţie cu numele dictatorului sovietic, trasată cu brazi plantaţi în pădurea de foioase de pe un versant al Tîmpei, iar cartierele muncitoreşti, asemenea unor ghetouri, ocupau fiecare margine a oraşului. La sfîrşitul anilor ’50, cînd despre Stalin nu mai vorbeau cu emoţie nici măcar comuniştii români, oraşului i s‑a permis să‑şi reia numele. Singurele evenimente care răsturnau viaţa politică şi socială a noului oraş industrial rămîneau vizitele-fulger întreprinse de Gheorghiu‑Dej, apoi ale cuplului Ceauşescu. Pînă într‑o zi din toamna anului 1987. 15 noiembrie 1987 nu era o zi obişnuită – nici măcar pentru comunişti. Aveau loc alegeri, steagurile cu secera şi ciocanul colorau în roşu străzile Braşovului, iar mesele festive erau deja întinse la Primărie şi Comitetul judeţean de partid. Se aşteptau rezultatele, adică bine cunoscutul procent de 99,9% participanţi la un scrutin în care candidaţii erau doar cei propuşi de partid sau de anexa sa, Frontul Democraţiei şi Unităţii Socialiste. Dar, în jurul orei 10, liniştea oraşului a fost spulberată. O parte dintre muncitorii uzinei „Steagul Roşu“ au ajuns în centru, strigînd sloganuri anti‑Ceauşescu şi anticomuniste. Pe drum, coloanei – care număra cîteva sute de muncitori – i se alăturaseră braşoveni cărora nu le venea să creadă ce se întîmplă. Pe străzi nu mai putea fi văzut nici un miliţian, circulaţia era blocată, şoferii troleibuzelor abandonau maşinile şi se alăturau revoltei. Mii de oameni, printre care elevi şi studenţi, aveau, în sfîrşit, curajul să protesteze. Pentru ei și pentru toți românii pentru care dictatura lui Ceaușescu părea eternă, această zi a însemnat că se poate, că trăiesc începutul sfîrșitului ei, trăiesc ziua care nu se uită. Cele două relatări de mai jos deschid o fereastră către istoria din spatele unei fotografii, în care apar chipurile a trei tineri în hala unei întreprinderi, către trecut, către acea zi care a făcut din simpli muncitori ai unei întreprinderi socialiste oameni ai istoriei.”
*
Citește tot articolul în Observator cultural :
https://www.observatorcultural.ro/articol/ziua-care-nu-se-uita/.
*
Cartea Ziua care nu se uită. Revolta brașovenilor din 15 noiembrie 1987 va fi lansată la Braşov şi Bucureşti. La Braşov, pe 15 noiembrie, la Muzeul Judeţean, unde va fi prezentată şi expoziţia 15 noiembrie 1987. La Bucureşti, la Tîrgul de Carte „Gaudeamus”, pe 25 noiembrie, la ora 15.00, la standul Editurii Polirom, într‑o lansare susţinută de Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc.
*
Recitește și
Braşov. 15 Noiembrie 1987. Documentar Gogea’s Blog
Sursă articol: Gogea’s blog
Primele semne de libertate!
Am lucrat intr-o intreprindere comunista al carei sediu central era CIROA Brasov. Imediat, dupa evenimentele istorice petrecute in 15 noiembrie, zvonurile s-au raspandit prin tara, lumea vorbea pe ascuns, in soapta, cu frica sa nu-i auda cei de la Secu’! Cine mergea in delegatii la CIROA Brasov se reintorcea cu informatii dar pe care nu le raspandea, atat de mare era frica in noi de „baietii cu ochi albastrii” cum le spuneam noi, securistilor. Am obtinut si eu cateva informatii trunchiate, nu era voie sa se vorbeasca liber despre demonstratie si ce s-a intamplat la sediul comitetului judetean de partid, Brasov! M-am cerut intr-o delegatie la Brasov, eram curios sa aflu noutati de la fata locului! Dupa vreo doua saptamani, cam asa, ca timpul a trecut si nu-mi reamintesc bine, am plecat la Brasov! Ajuns acolo, am vazut ca oamenii erau tacuti, cuprinsi de frica, cu privirile in pamant dar vigilente, vorbeau in soapta, ferindu-se de necunoscuti. La primele ore nu am putut afla prea mult, toti stiau ceva, dar nu aveau curajul sa vorbeasca! Mi-am cautat cativa prieteni localnici, iar dupa-masa, cand am iesit in oras la un „pahar de vorba” si dupa ce au gustat din palinca de Maramures, limbile parca li s-au mai dezlegat, afland mai multe despre evenimentele din 15 noiembrie. Motivul erau conditile de munca, timpul prelungit de munca si SALARIILE reduse, nu in ultimul rand, era vorba si despre libertatea cuvantului, drepturile democratice mult invocate dar nerespectate! Am aflat si despre represalii si arestari, despre anchetarea demonstrantilor, si ca era interzis sa se vorbeasca despre primele semne ale luptei pentru libertatea sociala!
Stiam si am banuit ca asta-i inceputul, stiam ca, azi, maine peste o zi, o luna sau ani, va incepe o schimbare in tara, oamenii erau flamanzi de libertate, flamanzi la propriu cu magazinele goale, asa ca, de aici a pornit decembrele sangeros din 89′, de-aici muncitorii si tinerii au prins curaj si au dat de pamant cu structurile comuniste, ramanand sa lupte cu cele securiste si poate mai… lupta! Au fost evenimente care ne-au bucurat prin interiorul sufletului, pe care nu le-am putut impartasi liber, cainii de paza ai comunismului, in acele vremuri stateau vigilenti sa insface orice si pe orcine care li se parea suspect de dor de libertate! Acum avem prea multa si nu stim ce sa facem cu ea, strigam in gura mare ca vrem aia sau alta, ca nu ne sant respectate libertatile, dar, ma intreb, ce facem NOI ca sa ne fie respectate, abia ne miscam si atunci impinsi din spate si chiar influentati de adevaruri sau neadevaruri!
Muncitorii de astazi nu se pot compara cu muncitorii de la Steagul, sau Tractorul sau Rulmentul anilor 87′ pentru ca aceste mari citadele muncitoresti nu mai exista, iar muncitorilor de azi, prin strainatate li se spun „capsunari” iar in tara-i vai de mama lor!
Respect si recunostinta