Brațele lui mi-au rămas mici sau am crescut eu? (autor, Ioana Trifoi)

Printeaza

– Din spusele tale ai pierdut multe în acești ani, dar sunt curios dacă ai fi vrut ca unele lucruri să nu se fi pierdut?
– Un singur lucru: liniștea mea.

Și-atunci după acel răspuns a știut că el nu-i mai aparține, a știut că sufletu-i trăiește în gălăgie departe de oaza lui de liniște, a știut că există momente în viață care te costă și care nu pot fi plătite cu bani, a știut că inima nu i-a mai tresărit demult, deoarece nu i-a mai auzit pașii, a știut că a uitat ce-nseamnă fericire, dar pe el n-a putut să-l uite și-a mai știut că, corzile inimii ei nu pot fi acordate de orice artist.

A știut atâtea dar nu i-au fost de prea mare folos, pentru că ea n-a mers în viață pe știință, ci pe simțire, care n-a fost cea mai înțeleaptă dintotdeauna, dar care a făcut-o să plutească atunci când toți ceilalți trăiau cu picioarele pe pământ, iar când aripile simțirii au obosit și-a revenit printre pământeni a simți că fără el nu va fi niciodată la locul ei, și că locul lui nu-l poate lua nimeni. Dar până la urmă nu e despre locuri și premii aici e despre oameni și trăiri, iar ea deși au trecut mulți ani încă trăiește prin el. De ce? Asta se întreabă cu toții, însă e greu să pui piesele unui puzzle la loc pentru a construi un suflet, când jumătate de „cutie” vine în construirea altui suflet. Dar există poeți care nu și-au terminat poeziile, există autori care au ascuns pe rafturile bibliotecilor proprii cărți ce nu vor vedea vreodată lumina zilei, există pictori care au muncit zi și noapte la unele portrete, care nu vor luat niciodată o gură de aer și există suflete ale căror „piese” vor lipsi cu certitudine. Și ea știa că al ei suflet va rămâne incomplet, dar complet în amintirea unor seri de vară.

Nu cred că există suflet atât de gol precum e al ei, care să ofere atât de mult preaplin pe unde trece. Uneori e secată de puteri, dar îi învață pe alții cum să fie puternici, alteori uită că inima-i plânge, doar pentru a-i asculta pe alții cum se plâng, în unele zile îi vine să se dea cu capul de pereți, dar e prea ocupată în a da o mână de ajutor celor din jur, există zile în care plânge non stop când e singură, doar pentru a le zâmbi celor pe care îi întâlnește, sunt zile în care nu vrea decât să se cuibărească la pieptul lui, dar ajunge să adoarmă suspinând, sunt nopți în care nu îl visează, deși știe că e visul vieții ei, sunt dimineți în care îl caută printre așternuturile calde, dar nu-i găsește mâinile reci, sunt ani nu tocmai frumoși, dar în care l-a povestit frumos și dacă ar fi încă 10 vieți de trăit l-ar iubi cu o infinitate mai mult în fiecare dintre ele, fiindcă iubirea nu se termină la capătul unei relații, ci la capătul puterilor.

– Atunci iubirea ei pentru el se termină aici?
– Nici poveste, e de abia începutul unei lupte în cușcă, de unde va ieși de nerecunoscut, dar nu înfrântă, deși va sta în genunchi pentru a-și mângâia rănile, sufletul îi va sta mereu în picioare înaintea lui Dumnezeu.
– Pare a fi o tipă mișto, aș fi vrut să o cunosc. Spuse un băiețel care nu avea mai mult de 6 ani și căruia cuvântul mișto i se părea la modă.
– Este.
– O cunoști?
– Mai bine decât oricine!… rostise Andi cu o trufie în glas, dar cu o urmă de regret în vocea, care începuse să îi tremure și asta nu din cauza vinului.
– Cum adică?
Tată a doi copii Andi încă nu învățase că unele gânduri se țin nerostite, deoarece l-ar scuti de dat explicații care oricum nu ar fi înțelese pe deplin și a căror importanță se va spulbera odată finalizată ultima propoziție.
– Vrei să terminăm povestea sau vrei să mergi la somn?
– Eu credeam că doar copii pot schimba subiectul când sunt întrebați ce note au luat. Rostise băiețelul ca pentru el.
– Gândești cu voce tare ca maică-ta.
– Mama spune că seamăn cu tine, dar fie, hai citește în continuare.

Iar ea a știut că e mult mai puternică de atât, cu toate că a crezut în ea mai puțin decât a crezut în poveștile cu zâne, întotdeauna a fost de părere că puțină credință e totuși mai bună decât să nu i se zărească nici umbra. Tind să cred că și-a alea singură soarta, a ales să sufere mai mult decât era cazul, deoarece știa că nu poți fugi de suferință, dar poți alege cât vrei să trăiești alături de ea, dar ea a ales să trăiască ani buni în casa suferinței doar pentru a reînvia din cenușa unor focuri demult stinse, focuri care nici măcar nu îi aparțineau, dar care au topit-o de atâtea ori și care tot de atâtea ori au făcut-o scrum. N-a fugit însă de avalanșele de arsuri provocate atât pe interior cât și pe exterior, a rămas cu ele, le-a acceptat, le-a strâns în brațe, apoi le-a dat drumul să se întoarcă acasă, deoarece niciun foc nu-și uită cenușa, iar ea și-a dat voie să se redreseze pe al ei drum, dar de data asta mult mai puternică și dispusă să treacă peste orice obstacol care-i va sta în cale, fiindcă știa un singur lucru și se baza pe el: drumurile grele nu sunt făcute pentru oameni slabi, iar ea refuza să se împrietenească cu semnificația acestui cuvânt.

Era emotivă, sensibilă, vulnerabilă, alintată, iubibilă, impulsivă și plângăcioasă uneori, dar niciodată slabă, iar acest fapt se datora izvorului interior nesecat de unde și-a luat mereu puterea, fără a aștepta vreo recompensă exterioară sau vreo validare plină de lingușeală sau spusă cu un dispreț de cea mai joasă speță. S-a mulțumit cu puținul din exterior, pentru că ea era ,,mult”. Și când spun că era mult mă refer la preaplinul sufetului ei, care avea izvoare adânci în munții înalți ai fericirii, avea fântâni săpate în stânci de dragoste și avea lacuri adânci la fundul cărora liniștea înota de parcă ar fi fost la Jocurile Olimpice și, la drept vorbind, ar fi putut ajunge până acolo, deoarece era o înotătoare mai bună decât va fi ea vreodată, ceea ce-i surprinzător fiindcă n-ai zice că un om care înoată zilnic în apele tulburi ale vieții, are probleme în a se menține la suprafață într-un amărât de bazin. Dar așa-i în viață: uneori fugi de delfini ca să înoți cu rechinii, alteori înoți cu rechinii cu gândul la delfini, iar alteori ai înota oceane întregi alături de rechini, dacă ai știi că la celălalt capăt de mal, ai posibilitatea de a-i admira pe delfini, chiar și preț de o clipă, și asta n-are nici o legătura cu delfinii.

E despre cei mai frumoși oameni pe care i-a venerat, e despre ochii fermecători după care a plâns cu anii, e despre iubirile netrăite la timp și mai mult este despre ea cea dintr-un alt univers. Un univers în care n-a mai pășit de ceva vreme, nu mai știe pe unde e intrarea, iar când o va găsi ușa va fi închisă, a închis-o el când a plecat și a luat ambele perechi de chei cu el, iar ea deși ducând dorul acelui univers pe umerii ei firavi, nu e genul de fată care să spargă lacăte, să intre cu bocancii într-un univers demult nevizitat și daca-ar fi așa ce ar putea face într-un univers paralel fără propriul ei univers. La ce folos toate universurile dacă universul ei nu mai este? Chiar dacă universul este compus în întregime din energie întunecată, materie întunecată și materie obișnuită pentru ea, el era energia întunecată care o lumina cel mai puternic și materia obișnuită în brațele căreia, ea era neobișnuit de bine, însă anii au trecut și s-a obișnuit să fie o visătoare cu gânduri neobișnuite, o fată neobișnuit de simplă și o inimă în a cărei casă doarme dus un dor neobișnuit. S-a obișnuit până și cu haosul din jurul ei, dar își va căuta liniștea în toate furtunile acestui maraton numit viață. Numai că de data asta maratonul nu se va termina după 42 de kilometri, nu pentru ea, care la FINISH îi va lăsa pe toți să sărbătorească victoria și va continua să alerge ușor fără a se grăbi, deoarece știe și ea că undeva la celălalt capăt de lume o liniște de mormânt nu poate muri până nu o zărește venind.

Sala de conferință era arhiplină precum a fost Cluj Arena la Untold, iar în minutele care urmau o emotivă adolescentă pe a cărui chip blajin se citea multă înțelepciune, cu un păr castaniu ondulat de mama natură avea să vorbească despre cărțile mamei ei, cărți pe care aceasta a apucat doar să le scrie și nimic mai mult.

– Ea nu a prea mulțumit pe nimeni în viața asta, dar i-a mulțumit lui Dumnezeu pentru tot, ea n-a căutat perfecțiunea, dar a fost cea mai perfectă imperfectă, ea a zâmbit mult celor din jur, dar sufletul ei a plâns de 3 ori mai mult, ea a fost vinovată într-o iubire nevinovată, ea a fost ploaia, care a strălucit mai mult ca soarele, ea a fost întunericul nopții, care i-a luminat pe atâția și la final ea a fost de toate, dar s-a ales cu nimic.
– Vrei să spui că tu ești un nimic pentru ea?
– Nu asta e concluzia și oricum e prea devreme să tragem concluzii pripite. Vreau să subliniez faptul că a făcut mulți oameni fericiți, i-a urcat pe cele mai înalte culmi, a iubit necondiționat neașteptând nimic în schimb, dar n-a luptat pentru propria-i fericire.
– Vorbești despre bărbatul căruia i-a dedicat atâtea cărți?
– Da! Despre acel bărbat despre care a vorbit mereu ca despre un erou, despre cel care a reușit să scoată din ea tot ce-i mai bun, dar și tot ce-i mai rău, despre cel pentru care ar fi străbătut lumea asta în lung și-n lat cu ale ei operații de ligamente încrucișate și leziuni de ligamente colaterale, despre cel care a lăsat în sufletul ei goluri mari care nu le-a putut și nici nu le-a umplut nimeni și despre cel a cărui nume i-a fost ultimul cuvânt.
– Crezi că e corect față de tatăl tău?
– Cred că nu suntem îndreptățiți de judecat ceea ce-i corect și ceea ce-i greșit.
– Știu că a fost mama ta și e greu să admiți că a greșit, dar ea a fost o femeie asumată și cred că te-a crescut cu aceleași valori. Rostise unul dintre domnii aflați printre primele rânduri.
– A greși e omenește, iar unele greșeli sunt mult prea frumoase, încât ți-ai dori să greșești la infinit.
– Ai păstrat mult din filozofia ei, era și ea atât de poetică și visătoare, încât…
– …încât i-au crescut aripi și a zburat spre cele mai înalte culmi. I-o tăie Roua cu patos.
– Așa mama așa fiică. A lăsat vreun bilet de adio?
– A lăsat mai multe, însă doar unul dintre ele mi-a dat binecuvântarea de a-l face public.
– Păi cred că acesta este momentul oportun, fiindcă toți cei care au admirat-o sunt aici, sau cel puțin așa cred.
– Vezi tu credințele astea sunt deșarte.
– Uneori trebuie să crezi în speranța unui viitor mai bun ca să poți face pace cu trecutul. Spusese tare și cu fărâme de regret în voce, un domn aflat pe ultimul rând al sălii.
– Se vede că ai cunoscut-o pe mama. I se adresase Roua domnului din ultimul rând.
– Deci o să citești acel bilețel? Se auziră în sală voci nerăbdătoare.
– Chiar acum.

Și-a dres vocea, a aruncat o privire de ansamblu în sală, era plăcut surprinsă câtă lume a venit să o comemoreze pe mama ei, a rămas mută preț de câteva secunde pentru că nu-i venea să creadă impactul acesteia asupra societății, dar ceea ce a marcat-o profund a fost gândul că deși a trăit o viață în nefericire toți cei din sală erau atât de fericiți că au cunoscut-o, apoi luă bilețelul tremurând, se sprijini de măsuța din stânga ei pentru a fi sigură că emoțiile au și un al doilea punct de contact în afară de propriul corp și a început să citească tare:

„Dacă astăzi auzi acest mesaj, înseamnă că orgoliile au câștigat o luptă care nici măcar nu era a lor, dacă astăzi auzind aceste cuvinte gândul îți zboară la mine, vreau să știi că-n toată viața aceasta de agonie tu ai fost cel mai frumos gând al meu, dacă astăzi o să îți cadă două lacrimi sau două mii de lacrimi, nu le șterge lasă-le să curgă, deoarece sunt mângâierile mele, mângâieri pe care am dorit mereu să ți le ofer, dar n-am mai avut ocazia și dacă astăzi regreți tot ceea ce nu ai făcut  și ai fi putut face, să te gândești că eu regret tot ceea ce am făcut în zadar.
Deși universul este infinit, iubirea mea pentru tine l-a cuprins demult pe tot, deși lumea mi-a rămas mică când ai plecat, dragostea pentru tine mi-a rămas tot mare și deși mâinile noastre și-au dat drumul înainte de a se împreuna, inimile noastre încă se țin strâns în brațe, dansând o melodie care nu pare să aibă final, dansează de ceva ani buni și încă n-au obosit, dar e firesc, inima mea-i sportivă, iar inima ta-i la unison cu a mea și așa vor și rămâne.
Pentru tot ce nu ți-am spus iartă-mă, pentru tot ce ți-am spus greșit iartă-mă, pentru tot ce am făcut și pentru tot ce nu am făcut iartă-mă, pentru toate câte au fost bune, dar și pentru toate câte au fost „nebune” iartă-mă, pentru tot ceea ce ți-am fost nu mă ierta, dar te rog nu mă uita și, încă ceva, ai grijă de inimă, eu încă trăiesc în ea.
Aș putea să-ți spun multe, dar la ce bun când le știi pe toate, aș putea să scriu zile întregi despre tine și la final să-ți spun că am omis să-ți mărturisesc ce oglindă frumoasă sunt ochii tăi, aș putea să-ți strig ani de zile numele fără să răgușesc, aș putea să te caut în lumea asta mare fără să obosesc și aș putea să-ți fiu tot ceea ce nu ți-am fost vreodată în această viață, dar aleg să-ți fiu fericire într-o nemuritoare amintire.
Încă o rugăminte: seara după ce îi pupi pe cei mici de ,,noapte bună” răspunde-ți la o singură întrebare, dar fă-o în gând să nu-i deranjezi, deși ei dorm duși și asta au moștenit-o de la tine. Să fii sincer și să te gândești că eu sunt cea care îți adresez întrebarea, doar că eu nu aștept să-mi răspunzi ci îmi doresc să ai puterea să-ți răspunzi: „Am crescut eu sau brațele tale mi-au rămas mici?”

Ștergându-și lacrimile Roua rostise doar atât:
– Vă doresc să fiți iubiți măcar un sfert din cât a putut mama să-l iubească.
– Tata acuma chiar regret că nu am cunoscut-o pe doamna asta!
– Eu regret că am cunoscut-o.
– Poftim? De ce? Tu nu vezi câți oameni au iubit-o și admirat-o?
– Pentru că nu-i ușor să trăiești doar cu amintirea ei. Există momente în viață în care nu contează cât de mulți oameni te iubesc, ci cât de mult te iubește cel pe care tu îl iubești.
– Nu înțeleg nimic.
– Mie îmi pare rău că am înțeles prea târziu.
– Mai bine mai târziu decât niciodată! spusese băiețelul cu o trufie în glas că învățase și el replici cu care dai șah mat.

Andi auzise ultimele cuvinte ale băiatului, pe care îl ținea strâns de mână să nu se rătăcească în avalanșa de oameni, ca printr-o transă, dar inima le simți ca un cuțit înfipt unde sângera ea mai tare: uneori mai târziu, poate să fie prea târziu de-ntors un început. Nu mai simțea nimic, nici măcar propriile picioare care-l purtau spre ieșire, parcă nu erau ale lui ci mergeau ca mașinuțele cu telecomandă, însă mâna de pe umărul lui, îl readuse la cruda realitate. Era o mână care-i transmitea o aură de calm împletită cu o simplitate pe care o știa din alte vieți, însă de îndată ce întorsese capul, Roua cu ochii încă umezi îl luase în brațe înainte ca el să fie pregătit să-i răspundă îmbrățișării și-i șoptise încet la ureche:
– Deși astăzi ai stat în ultimul rând, în viața ei locul tău a fost mereu la VIP.

Ioana TRIFOI

Sursa foto: Internet