Zilele trecute am scris un articol în care îmi exprimam deziluzia vizavi de clasa politică actuală și de lipsa motivației – pentru mine – de a-mi exprima votul la alegerile parlamentare de luna viitoare. Înțelegându-l (nu doar simbolic) pe Caragiale, ne putem (iarăși) sincer întreba: cu cine/ de ce să votez/ votăm?…

M-am mai întrebat – și nu am găsit încă răspuns – de ce se agită oamenii politici să „prindă” un loc în Parlament. Nu că nu ar fi avantaje, sunt destule, dintre care cele mai relevante (și enervante!) sunt acele salarii și pensii speciale, relații și conexiuni probabil avantajoase în anumite circumstanțe, vizibilitate maximă pe toate palierele etc. etc. dar, totuși, reprezinți o comunitate, niște concetățeni pe care este posibil să-i dezamăgești prin inactivitate maximă. Acest lucru (nu) are relevanță?!…

Etalând – ca de altfel majoritatea românilor – o apatie acută pentru alegerile din 06 decembrie, am fost „apostrofat” de către unii dintre candidați (inclusiv de către candidatul PSD, dl. Sorin Vlașin), că induc, cel puțin în cercul meu de prieteni, ideea de neparticipare la vot. Am răspuns criticii ce m-a vizat printr-o propunere la care candidatul la un loc în Senatul României, Sorin Vlașin, a dat un răspuns rapid. Propunerea mea, se referea la o discuție „face to face” cu dl. Vlașin, la care să-mi răspundă la absolut TOATE întrebările pe care i le voi adresa, indiferent cât de incomode ar putea fi.

Am fixat o zi pentru întâlnire, mi-am pregătit setul de întrebări și am agreat ca interviul să se încadreze în maximum 60 de minute (adică o oră!).

Ne-am întâlnit, am parcurs seria de întrebări și am transcris toată discuția pe care o puteți citi în continuare. Probabil, unii dintre dvs., mă vor bănui de partizanat politic, de parti-pris-uri și/ sau aranjament mascat dar, vă spun sincer, că nu mă interesează nici o culoare politică, nu vreau să promovez niciun candidat și nu urmăresc funcții sau sinecuri pentru servicii aduse cu… dedicație. De altfel – exact ca și la alegerile locale – îi invit pe toți candidații cu rădăcini în Depresiunea Maramureșului (pe direcția asta, recunosc, sunt prietenul celor care provin din Țara înconjurată de munți) să accepte un interviu – discuție deschisă, focalizată pe informații/ problemele importante, de interes comunitar, public. În acest sens l-am contactat și pe prof. Cornel Marius Tivadar, candidat la Camera Deputaților, de pe locul întâi, din partea PNTMM.

Revenind la interlocutorul meu de azi, precizez că dl. Sorin Vlașin, pe lângă experiența politică de peste 20 de ani, are un trecut și mai îndelungat în lumea afacerilor. Din anul 1993 a fost managerul societății Wolow SRL pentru ca, din anul 2003 să asigure managementul cunoscutei firme sighetene ORIZONT SRL, firmă focalizată pe domeniul construcțiilor, transportului, comerțului etc. ce are în prezent 130 de angajați.

Haideți să vedem dacă răspunsurile pe care le-am primit vă vor convinge să mergeți la vot!… Vă invit să analizați și să decideți – ca întotdeauna – „pe cont propriu”!…

Ion Mariș (IM): De ce vă doriți un loc în Parlamentul României? Care sunt motivațiile dumneavoastră… „ascunse”?
Sorin Vlașin (SV): Cei care mă cunosc ştiu că nu mă caracterizează „ascunderea” intenţiilor, ori motivaţiilor. Sunt un om dintr-o bucată, sincer (poate prea sincer uneori, cum îmi reproşează apropiaţii). M-am decis să candidez pentru un loc în Parlamentul României, considerând că experienţa managerială acumulată de-a lungul atâtor ani a ajuns la maturitate, suficient încât să pot fi un membru eficient al forului legislativ. Consider că demersul care a stat la baza deciziei de a face pasul spre politica superioară, fundamentat pe implicarea mea în politica locală, e de natură a îmbunătăţi viaţa maramureşenilor şi în primul rând a comunităţii din care fac parte. Şi nu o spun din vanitate, ci pentru că am convingerea fermă că, fără un Parlament puternic, care să-şi exercite funcţia de control asupra executivului în mod transparent şi fără parti-pris-uri, fără o profesionalizare a instituţiei la care ne raportăm ca şi cel mai înalt for democratic al ţării, România are puţine şanse să performeze şi să-şi ocupe locul meritat între naţiunile Europei.

IM: Au ajuns și la urechile noastre zvonuri despre „disputa” dintre dumneavoastră și av. Ioan Sas pentru locul eligibil (unu!) pe listele PSD. Vă rog să fiți sincer și să ne relatați care au fost atuurile dvs – la vedere sau mai „subtile” – care au dus la această nominalizare, pe primul loc, la Senat?
SV: Nu cred că eu, personal, pot numi dispută ceea ce s-a întâmplat în acel moment. Pe Nelu Sas îl consider prietenul meu, ne cunoaştem de mai bine de 25 de ani, iar acest lucru nu-l poate schimba o separare a căilor noastre politice! Respect profund această familie, anvergura dumnealor în mediul sighetean. De aceea am şi propus şi susţinut, la un moment dat, venirea alături de organizaţia noastră, şi a domnului Gheorghe Sas, probitatea morală şi profesională a celor doi domni fiind incontestabilă şi de natură a aduce plus valoare oricărui „club” politic ce ar avea onoarea să-i numere printre membri. De la intenţia de a candida – a domnului av. Ioan Sas şi a mea – şi până la validarea efectivă pe listă e cale lungă, iar calea aceasta are a face cu ierarhii partinice, cu foruri de conducere, la nivel judeţean şi naţional. Faptul că CEX-ul naţional m-a validat pe mine pe poziţia întâi pentru Senat nu înseamnă nici pentru o clipă o negare sau nesocotire a calităţilor dumnealui! Şi, credeţi-mă, dacă renunţarea mea ar fi însemnat validarea lui Ioan Sas pe aceeaşi poziţie nu aş fi ezitat o clipă să fac un pas în spate. Mecanismele statutare, însă, nu funcţionează aşa. Sper ca supărarea Domniei sale să fie temporară şi, la un moment dat, să revină asupra deciziei de a părăsi partidul, întrucât expertiza profesională şi politică, respectul de care se bucură în mediile şi cercurile elitei judeţene şi naţionale reprezintă, fără îndoială, o sursă de inspiraţie pentru tinerii pe care dorim să îi formăm întru social-democraţie.

IM: Vă rog să mă convingeți – făcând abstracție de apartenența dvs politică – să vă votez! Spuneți-mi care este rațiunea pentru ca eu aș putea să renunț la ideea de-a nu merge la vot și-a vă acorda încrederea mea!
SV: Sunt, după cum ştiţi, un om care provine din mediul privat, pentru care obţinerea unui fotoliu în Parlament nu e un mod de a-şi căuta un loc de muncă sau alte privilegii – ba, dimpotrivă – priorităţile mele fiind cu totul altele. Mă consider o persoană ancorată în economia reală, înţelegând mecanismele economice ale contextului actual, ca urmare a unei experienţe de mai bine de 25 de ani. Pe agenda mea se regăsesc 2, maxim 3 proiecte mari, care nu se încadrează în sfera unor promisiuni electorale, aşa cum am explicat anterior, mă caracterizează şi mă reprezintă respectarea cuvântului dat, care în afaceri, înseamnă contract. Acestea sunt câteva dintre motivele simple şi sincere pentru care cred că ar trebui mă bucur şi de încrederea dumneavoastră.

IM: Firma dumneavoastră – ținând cont și de repercusiunile generale determinate de pandemie – are nevoie de resuscitare economică? Sunteți în căutarea unor „infuzii” de cash-flow pe filiera politică?
SV: Activitatea firmei noastre a înregistrat o scădere anul acesta, din cauza măsurilor implementate pentru limitarea răspândirii acestui virus. Experienţa noastră îndelungată ne-a conferit stabilitatea economică de care am avut nevoie ca să trecem prin această perioadă, mai mult, am reuşit anul acesta să obţinem un credit ipotecar de peste 1 milion de euro, pentru finalizarea investiţiei noastre din domeniul HoReCa. Au existat situaţii de-a lungul anilor, în care am accesat credite, atât de investiţii, cât şi capital de lucru, în urma analizei indicatorilor financiari şi a business plan-ului. Toate investiţiile majore ale firmei noastre s-au realizat prin împrumuturi de la bănci, pe care le-am restituit la termenele stabilite şi agreate prin contracte. Nu vreau să dezvolt mai mult întrebarea dumneavoastră în acest context, poate reluăm discuţia cu altă ocazie.
Şi, cu referire la ultima parte a întrebării dumneavoastră, domeniul politic nu acordă infuzii financiare şi nici credite, de acest domeniu se ocupă băncile.

IM: Ce ați făcut remarcabil – fiind un om de afaceri bine poziționat în branșă – pentru Sighet, pentru sigheteni?
SV: Cu ce vreţi să încep? Am dezvoltat o afacere, pe care am crescut-o an de an, în unele situaţii reuşind dublarea cifrei de afaceri. În toată această perioadă de 30 de ani, dezvoltarea companiei mele a dus la crearea de locuri de muncă, cifrele variind în timp intre 100 şi 200 de persoane.
În desfăşurarea activităţilor mele de business, un accent mare a fost pus pe prestarea de servicii la un nivel suficient de ridicat pentru fiecare perioadă şi cu cât mai puţine improvizaţii, întotdeauna preocupat de standardul calitativ, prin profesionalizarea resursei umane, tehnicii logistice şi echipamentelor care au fost puse la dispoziţia partenerilor.
Domeniile în care activez nu reprezintă, pur şi simplu, un act comercial, ci, în majoritatea situaţiilor, înseamnă inovaţie şi soluţii, care simplifică efortul beneficiarului (clientul final) în demersul său de a-şi dezvolta o investiţie, fie ea construcţia unei case de locuit sau a unui spaţiu destinat unei activităţi economice. Toate acestea au adus, din punctul meu de vedere, un plus-valoare comunităţii.
Ancorat în realitatea economico-financiară şi socială, am dezvoltat o investiţie de interes public, pe care am pus-o la dispoziţia domeniului de activitate pentru care ea a fost gândită, şi aici mă refer la construcţia autogării de pe strada Gării din Sighetu Marmaţiei. Această investiţie a fost demarată în colaborare cu autorităţile locale ale acelor vremuri, fără a urmări vreun beneficiu personal. După finalizarea proiectului, clădirea a fost închiriată în exclusivitate companiilor care desfăşoară activităţi specifice, transport călători.
Sunt un contribuabil mare, după standardele branşei, iar taxele şi impozitele virate de-a lungul anilor, au sporit, cu certitudine, bugetul local – şi nu numai! – bani care s-au regăsit mai apoi în confortul cetăţeanului.

IM: Cum credeți că vă percep sighetenii?… Cât de apropiat de realitate sau de… deformat?
SV: Nu sunt în măsură să comentez aprecierile şi percepţiile concetăţenilor mei, cu toţii avem dreptul de a ne exprima părerile cu privire la unii sau alţii, important e să ne bucurăm de respect reciproc. Consider că sunt văzut ca un om, înainte de toate, cu credinţă în Dumnezeu, familist, adică un om normal, un om al locului, care respectă principiile şi valorile tradiţionale. M-am format aici, am construit, am dezvoltat aici, în locul de unde provin.

IM: Sunteți membru PSD de foarte mult timp și, la ora actuală, președintele filialei Sighet al acestui partid, dar în același timp, cum spuneam, un prosper om de afaceri. Cum se împacă doctrina social – democrată cu business-ul, instrument specific… capitalismului?
SV: Cred că în Europa secolului 21 lucrurile au încetat de mult să fie atât de simpliste. Au existat, în anii de guvernare PSD, zeci de măsuri liberale (ca şi izvor ideologic) promovate pur şi simplu pentru că de ele avea stringentă nevoie societatea româneasca. Iar în ceea ce priveşte formaţia şi experienţa mea ca manager, daţi-mi voie să vă mărturisesc ceva: nu pot concepe rolul meu ca factor decizional în firmă, în absenţa grijii faţă de nevoile angajaţilor mei! Un angajat care ştie că patronatul se apleacă asupra necesităţilor sale – imediate sau de perspectivă – un angajat mulţumit, este unul care va lucra conştiincios şi eficient, iar asta se va regăsi şi în profitul meu, nu doar în retribuţia sa. Iată, deci, cum doctrina socială poate face casă bună alături de capitalism. Un înţelept spunea: „Nu îţi trata angajaţii ca pe nişte sclavi, având pretenţia ca ei să te respecte ca pe un rege!”
Activez într-un domeniu exclusiv de dreapta, dar nu principiile şi valorile politico-doctrinare sunt ceea ce mă defineşte, ci, deasupra tuturor, cred că este vorba despre oameni, fără de care nu se poate dezvolta nimic.

IM: Ce preferați, disciplina de partid sau disciplina minții? De ce?
SV: Disciplina de partid nu are sens în absenţa disciplinei minţii, care trebuie să stea la baza oricărei decizii în ceea ce priveşte soarta societăţii în ansamblul ei, trecând totul prin filtrul conştiinţei şi al legalităţii, cu respectarea drepturilor care ne sunt garantate prin Constituţie.
Întotdeauna mă voi baza pe disciplină, dar nu pe una care să mă determine a abdica de la convingerile mele ferme, bazate pe argumente.

IM: Ce credeți că a făcut greșit PSD-ul în anii (mulți) în care a fost la guvernare?
SV: Consider că una din sursele de nemulţumire a avut legătură cu faptul că măsurile din programele de guvernare s-au adresat în mare parte unor categorii sociale, neaplecându-se suficient asupra celorlalte.
Tinerii nu s-au simţit suficient vizaţi de măsurile adoptate de guvernele PSD, sau poate nu am comunicat suficient de bine, la nivel de adresare directă, în sensul de a promova anumite iniţiative. De asemenea, alocările bugetare au fost insuficiente pe anumite domenii, cum ar fi învăţământ, sănătate, infrastructură rutieră şi feroviară. Aceste domenii au fost finanţate, dar mult prea timid, comparativ cu nivelul aşteptărilor românilor. Clasa politică nu are nici o scuză pentru nerealizarea obiectivelor promise.

IM: Ce părere aveți despre salariile și pensiile speciale pe care le au parlamentarii români?
SV: Nu sunt neapărat în măsură să dau verdicte, dar pot să exprim o părere personală. Activitatea pe care o desfăşoară aceşti oameni şi responsabilitatea pe care o au trebuie să fie plătită în conformitate. Dacă s-ar ajunge la concluzia că aceste remuneraţii sunt nejustificate în raport cu statutul de parlamentar, eu personal aş fi primul care ar propune o nouă calculaţie. În ceea ce priveşte pensiile, ele trebuie să aibă la bază principiul contributivităţii, dar nu în ultim rând categoria socio-profesională la care se face referire.

IM: Pentru că sunteți – totuși – în primul rând om de afaceri, voi insista și pe câteva întrebări cu substrat economic. Vi se pare normal ca un angajat la stat să aibă un salariu mult mai mare – pe funcții echivalente, bineînțeles – decât cel din domeniul privat?
SV: Evident nu! Mai ales că în ultimii ani apar dificultăţi în a găsi forţă de muncă pentru cei din mediul privat. În acelaşi timp consider că soluţia potrivită ar fi identificarea măsurilor pentru ca cei din mediul privat să poată susţine efortul financiar de majorare, echilibrând piaţa forţei de muncă.

IM. Pentru că veți gestiona „afacerile” țării, ce credeți, până la ce nivel rezonabil poate merge deficitul bugetar – procentual – din PIB?
SV: Ţinând cont de contextul epidemiologic fără precedent, nu consider că este relevant un răspuns în procente sau cifre care să reflecte o realitate, urmând ca prin programul de guvernare propus de PSD acesta să fie redus, desigur, odată ce vom depăşi această situaţie de criză.
Cu siguranţă deficitul bugetar al momentului nu reflectă o administrare eficientă a țării de către guvernul actual.

IM: Toți românii cunosc prea bine faptul că, azi, afacerile cele mai profitabile sunt cu… statul. Cum vedeți – practic – stimularea apetitului românilor pentru antreprenoriat? Prin contracte alimentate de la bugetul… public?
SV: S-a tot vânturat în mod eronat marota asta a afacerilor cu statul, care ar fi, prin definiţie, un lucru rău, viciat, supus corupţiei. În toată lumea companiile private au afaceri cu statul, exista contracte şi e normal să fie aşa, întrucât statul nu poate, nu are cum, să aibă angajaţi suficienţi şi în toate domeniile, astfel încât să-şi ducă la îndeplinire proiectele „în regie proprie”. Cheia o reprezintă asigurarea mecanismelor de control care să excludă “faultul de/în joc”, dacă-mi permiteţi să împrumut un termen din sport.
Statul este un consumator de bunuri şi servicii. Câtă vreme există în piaţă firme competitive pentru a le presta şi furniza, nu văd accidentul dintre ele. Platformele de achiziţie a lucrărilor publice sunt suficient de transparente şi de bine puse la punct pentru a nu lăsa loc de interpretări.

IM: Știu că aveți afaceri și în domeniul HoReCa. Ce variante/ abordări vedeți pentru salvarea acestui domeniu lovit crunt de această criză mondială?
SV: Antreprenorii din domeniul HoReCa trebuie sprijiniţi financiar prin măsuri guvernamentale, până la relaxarea situaţiei si post-relaxare.
Una din măsurile pe care le propunem este plata în avans a voucherelor de vacanţă, care înseamnă o punere a banilor în circuitul economic şi, implicit, reprogramarea sejururilor.
Amânarea şi eşalonarea la plată a taxelor şi impozitelor datorate, iniţierea unui amplu proiect de reconversie profesională, cu susţinere financiară în tandem, guvern şi angajator. O măsură adresată angajatorilor ar fi ajutorul de stat, cu o documentaţie cât mai suplă.

IM: Ce părere aveți despre necesitatea aplicării votului Referendumului prin care s-a hotărât reducerea numărului de parlamentari români la 300 (de la 455)? Veți susține reducerea hotărâtă de poporul român?
SV: Aş putea accepta o discuţie pe ideea reducerii numărului de parlamentari, doar că respectivul referendum (a cărui orchestrare ar putea face obiectul unei discuţii mai extinse) a pus în discuţie şi altceva: eliminarea Camerei Superioare a Parlamentului. Iar aici trebuie să mă declar total împotrivă! De ce? Ei bine, dacă aruncăm o privire asupra istoriei parlamentarismului românesc, observăm că aceasta instituţie a fost gândită, încă de la începuturile sale, din 1866, a funcţiona în regim bicameral, singura perioadă în care lucrurile au stat altfel fiind cea comunistă. Ori, dacă societatea românească doreşte cu adevărat să rupă legăturile cu tot ceea ce a definit statul român în acea vreme, nu cred că e corect să ne întoarcem la un Parlament unicameral.

IM: Sunteți om de afaceri și, totuși, faceți parte din partidul echivalat de anumite „voci” cu… partidul pensionarilor și al bugetarilor! Nu sunt incompatibile cele două… profiluri?
SV: Resping fără drept de apel genul acesta de etichetări, sau continuarea procesului de antagonizare a categoriilor socio-profesionale începute în vremea prezidenţiatului lui Traian Băsescu. Consider că, înainte de toate, suntem cu toţii români, oameni liberi, care avem dreptul la simpatii sau antipatii politice şi, vă rog să mă credeţi, dacă dăm de-o parte sloganurile, vom constata că lucrurile nu sunt chiar aşa, în alb şi negru, că nu toţi pensionarii sau bugetarii votează PSD, după cum nici antreprenorii nu sunt toţi în „barca” de dreapta. Spuneam mai înainte că un om de afaceri trebuie să aibă conştiinţă socială, să fie preocupat de problemele celor care lucrează pentru el şi alături de el: acesta a fost mereu crezul meu ca om de afaceri, că „binele” meu nu poate fi conceput fără „binele” lor. În concluzie, nu! Nu văd de ce ar fi cele două profiluri incompatibile.

IM: Care sunt problemele arzătoare/ esențiale pe care – probabil – le-ați identificat și le-ați susține pentru lobby și rezolvare în Parlament, din postura de sighetean, maramureșean?
SV: Poate ar trebui să începem discuţia prin a promova în Parlament o lege a lobby-ului, care azi încă se numeşte în România trafic de influenţă. Legea lobby-ului ar trebui să fie inspirat de modelul celei mai puternice democraţii a lumii, Statele Unite, unde lobby-ul este făcut de la cel mai înalt nivel, întru susţinerea legilor de care comunităţile au nevoie. Ar mai fi multe de adăugat, dar să trecem mai departe.
Voi face „lobby” pentru fiecare proiect ce priveşte judeţul Maramureş, şi aici aş menţiona unul care este îmi foarte drag, pentru că m-am implicat încă de la început, de la primele măsurători, pentru studiul de prefezabilitate, continuând cu studiile geo-tehnice: construirea podului peste râul Tisa, în zona Tepliţa, un pod care va deschide accesul turistic şi de trafic greu, precum şi relaţiile comerciale între cele două ţări, o reală oportunitate pentru dezvoltarea economică şi investiţională a municipiului nostru.
Accesul către Europa de vest s-ar scurta astfel, pe cale rutieră, aceasta însemnând o eficientizare a costurilor pentru companiile de transport mărfuri generale şi persoane.
De asemenea, mă voi implica în susţinerea unui proiect de investiţii în domeniul sănătăţii, alături de Vasile Moldovan, primar al urbei noastre, care vizează construirea unui spital nou în municipiul Sighetu Marmaţiei, care ar deservi, la fel ca şi cel din prezent, întreg bazinul Maramureşului Voievodal.
Voi fi într-un permanent dialog cu toţi primarii Maramureşului, pentru a-i susţine în demersurile lor ce privesc dezvoltarea judeţului.

IM: Dacă v-ar cere partidul să votați legi sau modificări legislative în defavoarea sectorului privat, de afaceri, ați face-o?
SV: Categoric nu! Asta ar fi ca şi când ai încerca să opreşti inima economiei naţionale.

IM: La ora actuală, în Parlamentul României care în curând îți va încheia activitatea, Maramureșul a avut – din parte PSD – un senator (Liviu Marian Pop). Știți ce a făcut el, concret, pentru județul nostru?
SV: Nu puţin lucru! De numele colegului meu se leagă, în perioada 2017-2020, conform datelor oficiale, 43 de legi promulgate, precum şi 122 propuneri legislative iniţiale, între care, desigur, multe s-au circumscris domeniului educaţiei, având în vedere domeniul său de expertiză.
M-aş opri însă asupra unora din domeniul agriculturii, ţinând cont de potenţialul judeţului nostru din această perspectivă, şi anume Proiectul de Lege privind aprobarea Programului de susţinere a crescătorilor de suine pentru activitatea de reproducţie (legea 195/2018) sau Proiectul de Lege privind aprobarea Programului de susţinere pentru activitatea de reproducţie, incubaţie şi de creştere în sectorul avicol (legea 227/2018), ori Proiectul de Lege privind aprobarea Programului pentru stimularea angajării tinerilor în sectoarele agricultură, acvacultură şi industria (legea 336/2018) şi, desigur, lista ar putea continua.
Liviu Marian Pop a fost, în opinia mea, un membru foarte activ şi eficient al Parlamentului şi sunt sigur că multă lume ştie şi recunoaşte asta!

IM: Aveți mulți prieteni, multe rude, pe care – conform obiceiului mioritic – doriți să-i promovați în funcții/ sinecuri importante?
SV: Nu mă caracterizează astfel de practici şi cred că ştiţi suficient de bine că în toată activitatea mea politică am stat departe de acest fenomen. În plus, familia mea, rudele mele şi prietenii mei se descurcă foarte bine, fără a avea nevoie de asemenea susţinere, pe care eu, oricum, nu o validez.

IM: Enumerați-mi trei personalități românești pe care considerați că ați putea să le luați dvs. de model și de ce?
SV: Modelul meu în lumea de business este Ion Ţiriac, care a demonstrat că perseverenţa, în sport ca şi în afaceri, aduce rezultatele scontate, dacă seriozitatea este crezul tău.
Regele Ferdinand Întregitorul este de asemenea una din figurile istoriei la care mă raportez mereu, deoarece şi-a închinat viaţa cauzei românilor şi nu a precupeţit nici un efort până nu i-a adus pe toţi în graniţele aceluiaşi stat. Desigur, toate acele minunate întâmplări au fost favorizate şi de un context politic general.
Nu în ultimul rând, aş menţiona proprietarii unei afaceri româneşti de mare succes, al grupului de firme Dedeman, un exemplu de urmat pentru antreprenoriatul românesc. Viaţa ne demonstrează încă o dată că acolo unde există principii, onoare, dar şi pricepere, există şi realizări. Acest exemplu, ca model de implicare şi dezvoltare, are legătură cu mediul din care provin şi eu şi consider că este demn de urmat.

IM: Dacă, presupunând că veți câștiga un loc în Senat, veți dezamăgi votanții și dacă prezența dvs. în cel mai înalt for al țării va fi pur simbolică – la fel ca a multor alți politicieni ce ne-au reprezentat -, cum ar trebui, concret, să vă…. „pedepsim”?
SV: O să vă surprindă răspunsul meu scurt. Validarea sau pedepsirea clasei politice este în mâna cetăţeanului şi se realizează prin vot. Personal, nu voi fi o dezamăgire pentru cei care îmi vor acorda încrederea, întrucât în activitatea pe care o desfăşor, nu admit să abdic de la principii, iar acesta este crezul pe care îl voi purta cu mine, indiferent unde mă vor duce drumurile vieţii.

IM: Păi, să așteptăm și să vedem ce vor spune la vot sighetenii, maramureșenii în general! Până atunci succes și… gânduri bune!
SV: Vă mulţumesc pentru că aţi ales să aveţi această discuţie cu mine. Astăzi demersul meu are nevoie de promovare din partea unor reprezentanți mass media echidistanţi, cum sunteți și dumneavoastră, care mă cunoaşteţi suficient de bine şi în diferite ipostaze. Vă urez, la rândul meu, sănătate, dumneavoastră şi cititorilor. Pe 6 decembrie, în funcţie de opţiunea fiecăruia, românii îşi vor desemna reprezentanţii în Parlament. În numele meu sper că vor vorbi, de la acel moment încolo, rezultatele.
Vă propun să ne revedem după primul an de mandat, pentru a analiza activitatea – sper – Senatorului Sorin Vlaşin.

Ion MARIȘ

Autor, dr. Sorin MARKUS

foto: captură video

Au trecut 72 de ani de la prima condamnare a tinerilor ce au făcut parte din „lotul Vișovan”. Opozanți ai regimului comunist – regim ce-și insinua brutal prezența în viața unei Românii foarte vulnerabile, după sfârșitul celui de-al doilea Război Mondial -, neobișnuiți cu egalitarismul de „cantină” și cu ideologia bazată pe lupta de clasă ce a dus la dispariția intelectualității române, tinerii elevi ai Liceului „Dragoș – Vodă” au cutezat să NU tacă. Și au căzut pe mâna unor analfabeți plini de ură, mulți crescuți în creuzetul internaționalei socialiste, oameni fără sentimente ce au spulberat categorii socio – profesionale așezate, distrugând nu doar segmentul intelectual – progresist al țării, ci și spiritul – religiile care nu erau de partea tăvălugului roșu.

Dintre cei 18 tineri arestați în august 1948 au mai rămas printre noi doar 4. Unul dintre cei 4, domnul Ioan Ilban, împlinește azi, 25 septembrie, venerabila vârstă de 90 de ani.

Mi-am permis să-l tulbur cu întrebările mele pe domnul Ioan Ilban, sigheteanul de lângă noi, tăcut și liniștit, ce-și dorește sincer o Românie curată, fără discriminări, fără turbulențe, o Românie peste care să domnească legea și mai ales legea bunului simț.

Ion Mariș: Domnule Ioan Ilban, anul acesta s-au împlinit 72 de ani de la momentul arestării dumneavoastră. De fapt, semnalele unor schimbări tragice pentru România au apărut imediat după anul 1944. Haideți să discutăm puțin despre atmosfera din acei ani, de la Liceul „Dragoș – Vodă”. Cum era școala în acei ani? Ce restricții ați… suportat?
Ioan Ilban: Mă întorc cu gîndul în urmă cu 76 de ani pentru a relata desfășurarea unor evenimente din acea perioadă. După vacanța de vară din 1944, anul școlar a început cu întîrziere, cam spre sfârșitul lunii octombrie, în condiții foarte dificile. Îmi amintesc drumul făcut cu căruța de la Dragomirești la Sighet. Eram cam 6-7 elevi , am plecat cu toții împreună seara și am ajuns a doua zi dimineața, ne-am prezentat la cazare în internat și apoi la cursuri. Elevii erau relativ puțini, aproximativ 100 la Liceul „Dragoș Vodă” – liceu de băieți- și cam 50-60 de fete la Liceul „Domnița Elena”. Și profesorii erau foarte puțini, cei mai tineri erau în război, la catedră funcționând în principal profesori în vârstă și doamne profesoare. Așa a început anul școlar 1944-1945, când eu eram în clasa a treia de liceu, echivalentul de azi al clasei a șaptea. Până la vacanța de Crăciun ne-am descurcat greu, cu alimente aduse de acasă și pregătite la cantina internatului.

După vacanța de Crăciun am revenit la școală, pe 8 ianuarie, de data aceasta cu sania trasă de cai și îmi amintesc că era o iarnă grea, cu zăpadă multă și drumul a fost foarte anevoios. Am găsit o atmosferă încordată în Sighet, se instalase ca prefect un obscur avocat pe nume Odoviciuc, orașul era plin de trupe sovietice, așa că ni s-a interzis să mai părăsim internatul. Dar a venit ziua de 24 ianuarie, pentru noi era o sărbătoare mare – Unirea Principatelor – pe care nu doream să o lăsăm să treacă neobservată. Elevii din clasele mai mari au avut inițiativa și ne-au mobilizat pe toți băieții și împreună cu elevele de la liceul de fete am încins o mare Horă a Unirii în parcul din centrul orașului. Când hora noastră era în toi, când toți cântam cu voce tare Hora Unirii, au apărut gărzile lui Odoviciuc cu bastoane în mână și au început să ne lovească. Am fugit spre internat și ne-am baricadat în curtea liceului. După câteva zile clădirea liceului a fost dată armatei sovietice pentru a organiza acolo un spital militar, iar pe noi ne-au evacuat la Palatul Cultural.

A urmat apoi, în luna februarie, episodul cu așa-zisa conferință pentru pace susținută de Odoviciuc în sala cinematografului. Am fost încolonați și duși pentru a audia conferința, dar scopul lor era să adune semnături pe care Odoviciuc intenționa să le trimită la Moscova drept dovadă mincinoasă că populația Maramureșului dorește alipirea Maramureșului la Ucraina Subcarpatică. La îndemnul elevilor mai mari am refuzat să semnăm, am rupt listele, am aruncat creioanele, am bătut din picioare, ne-am îndreptat spre ușă, am înpins gărzile care încercau să ne țină cu forța în interior și am fugit spre internat. Am aflat ulterior că acest gen de liste au circulat și pe văile Maramureșului. Satele noastre aveau la acea vreme intelectuali care erau respectați și ascultați de oamenii locului, ei au fost cei care au îndemnat țăranii să nu cadă în capcana semnăturilor „pentru pace”.

Părinții noștri erau îngrijorați pentru soarta noastră, în contextul acelui climat atât de nesigur privind viitorul acestui colț de țară, așa că au decis să vină la Sighet și să manifeste în favoarea păstrării statutului de pământ românesc al acestui ținut. S-au organizat în vederea deplasării la Sighet și au decis că ruta cea mai favorabilă este pe Valea Izei pe unde să vină și grupul de la Borșa, care era condus de primarul Ștrifundă, a cărui fiică era colega noastră, fiind de aceeași vârstă cu mine. S-a stabilit ca grupul de pe Iza să se întâlnească cu grupul de pe Mara la Vad și împreună să intre în Sighet. Odoviciuc, prinzând de veste, a trimis armata sovietică la Vad pentru a împiedica intrarea în oraș a manifestanților. Grupul de pe Mara a ajuns primul, s-a apropiat de pod unde armata care îi aștepta a deschis focul, iar un om și-a pierdut viața. În aceste condiții grupurile de oamneni neînarmați au decis să se retragă pentru a evita vărsarea de sânge.

La 2-3 zile după acest eveniment Odoviciuc a îndrumat armata sovietică la Palatul Cultural unde eram noi cazați, au intrat în timpul nopții în sălile de meditație, ne-au luat toate cărțile și caietele și le-au dat foc în curte. Dimineață ne-au scos afară și pe noi și s-au instalat ei în locul nostru. În acea zi, spre seară, am părăsit orașul, pe lângă o sanie a unui ieudean și am călătorit toată noaptea pe jos, până a doua zi când am ajuns acasă, fără nici un bagaj, doar cu hainele de pe noi, dar bucuroși că am scăpat cu viață. Am reușit să revenim la școală abia după fuga lui Odoviciuc și instaurarea administrației românești, după 6 martie 1945.

Ion Mariș: În acei ani, se schimba dramatic soarta României, era deturnat cu sprijin „frățesc” drumul democrației. Totul era – pentru elevul de atunci – sumbru, grav?
Ioan Ilban: Voi continua relatarea mea evocând o amintire frumoasă, legată de vacanța de vară din anul 1945, pe care o pot numi cea mai frumoasă vacanță, plină de bucuria reîntâlnirii cu cei plecați în refugiu, după Diktatul de la Viena din 1940. A fost vacanța bucuriilor și a farmecului tineresc, în care noi, elevii și studenții din Dragomirești, veniți din toată țara, ne-am organizat în mod plăcut petrecerea timpului liber, pregătind programe artistice și petreceri tinerești, precum și făcând vizite la colegii și prietenii noștri din localitățile învecinate Dragomireștiului. Cele mai plăcute zile le petreceam împreună cu prietenii din Ieud, în restul localităților erau mai puțini tineri studioși.

Anul școlar 1945-1946 a început în aceeași atmosferă plăcută, de speranță și bucurii prin faptul că la catedră reveniseră profesorii noștri întorși din război și refugiu. Ne străduiam cu toții să studiem și să recuperăm cât mai mult din materia pierdută in anii anteriori.

În primăvara lui 1946 a reînceput o intensificare a activității politice, prin pregătirea alegerilor ce urmau să aibă loc în luna noiembrie a acelui an. Am simțit acest lucru prin încercarea de introducere în școală a ideilor pro-sovietice, ceea ce ne-a determinat să ripostăm mai organizat, având în memorie amintiri neplăcute din perioada anilor precedenți. În această situație a apărut ideea înființării unor societăți, atât în liceul nostru, cât și în alte școli din țară, în care tinerii își manifestau apartenența la adevăratele valori, în buna tradiție, promovând iubirea de Dumnezeu și de țară, ca o replică la propaganda comunistă. În special, după alegerile din 1946, falsificate de comuniști, rezistența noastră s-a intensificat, prin refuzul de a participa la acțiunile propagandistice organizate de blocul partidelor comuniste. De exemplu, cele organizate duminica, cu scopul de a încerca să ne împiedice să mergem la biserică.

Ion Mariș: Dați-ne, vă rog, detalii despe clasa dumneavoastră, despre profesorii pe care i-ați avut!
Ioan Ilban: În ciuda greutăților și lipsurilor de tot felul rămase în urma războiului, amintirile legate de școală sunt luminoase. Eram o clasă unită, încercam să ne ajutăm unul pe altul, ne străduiam să ne ridicăm la nivelul pretențiilor profesorilor noștri. Sigur, eram foarte tineri pe atunci, treceam cu veselie peste toate și mai făceam și câte o șotie. Dar profesorii noștri erau exigenți, verticali și au sădit în noi principii care ne-au jalonat toată viața.

Vreau să relatez un episod care reliefează calitatea umană a dascălilor pe care i-am avut. În ziua următoare arestării mele, mama mea a venit la Sighet, în speranța de a afla ce se întâmplă cu mine, pentru că în noaptea arestării cei care m-au ridicat nu au dat nici o explicație. Așa că mama se afla pe strada liceului, clădirea Siguranței fiind în vecinătatea clădirii liceului. Pe stradă a trecut, mergând spre liceu, directorul din aceea perioadă, profesorul Mihai Tomoiagă. La clasă era extrem de sever și distant. O vede pe mama și o întreabă ce face acolo, având în vedere că era vacanță. Mama, cu lacrimi în ochi, îi spune pe scurt ce s-a întâmplat. Directorul o ia de mână, o conduce în clădirea liceului și îi spune secretarei să îi plătească mamei bursa mea, cuvenită pentru anul școlar încheiat, bursă ce nu a fost plătită pentru că liceul nu avusese banii necesari. A fost un gest de mare risc, având în vedere contextul politic și cu atât mai mult – un gest de mare omenie!

Ion Mariș: Ce s-a întâmplat cu „lotul Vișovan”? Cu ce a greșit de fapt „lotul” celor condamnați, grupul celor 18 tineri arestați din Liceul „Dragoș Vodă”?
Ioan Ilban: În activitatea noastră, până în 1948, am avut mai multe acțiuni de genul celor menționate anterior, care probabil au fost înregistrate de serviciul de Siguranță și, în 1948, când au început arestările, organizația noastră, condusă de profesorul Aurel Vișovan, a fost descoperită. În 19 august 1948 primul arestat a fost profesorul Vișovan, după care, în noapte de 19/20 august 1948 o mașină a Siguranței a plecat de la Sighet pe Valea Izei până la Săliște de unde a fost ridicat colegul Coman Găvrilă, apoi s-au oprit la Dragomirești și m-au arestat și pe mine. Am fost aduși în acea noapte la Sighet și am fost depuși în beciul Siguranței, câte unul singur în celulă. În zilele următoare au continuat arestările, aproape toți membrii au fost ridicați, doar câțiva dintre noi au reușit să fugă. Unii dintre cei care au fugit au ajuns până la Țibleș sau chiar în Lăpuș. Noi, cei arestați, am fost trimiși la Tribunalul Militar Cluj și condamnați pentru delict de uneltire la ordinea socială, cu pedepse de la 2 la 10 ani.

Ion Mariș: Revolta din acele timpuri ați plătit-o scump, cu ani mulți și grei de închisoare. A meritat sacrificiul dumneavoastră?
Ioan Ilban: M-am întors acasă în 1951 unde am găsit familia noastră distrusă, tata arestat și el, bunurile noastre confiscate, iar eu am fost trimis cu domiciliu obligatoriu la Sighet, unde nu aveam locuință și nici loc de muncă. Nu mi s-a permis nici să-mi continui studiile. Deci, sacrificiul a continuat și după ieșirea din închisoare și pot spune că a meritat, mi-am păstrat și respectat principiile creștine în care credeam.

Ion Mariș: Ce este patriotismul, domnule Ilban?
Ioan Ilban: A trăi zi de zi cu gândul că, pe lângă drepturi, mai ai și obligații.

Ion Mariș: Ați fost până în 1989 obligat la tăcere, v-ați dus suferința cu discreție. Credeți că a fost – sincer – recunoscut sacrificiul dumneaoastră după revoluția ce a (re)adus democrația în țară?
Ioan Ilban: Vorbim de sacrificiul unei generații întregi, generație care este încă marginalizată. Niciodată nu ne-am dorit recunoaștere, glorie, vizibilitate, poate doar un strop de recunoștință.

Ion Mariș: Oare schimbarea de mentalitate și conjunctura socio – economică democratică de azi, din țară, ne mai lasă să privim cu „mânie” spre trecut?
Ioan Ilban: Privesc înapoi – cu siguranță – fără mânie și spre viitor – cu speranța spre mai bine. Și dacă ar fi să o iau de la început aș merge, fără ezitare, pe același drum.

Ion Mariș: În contextul globalizări și-al „omogenizării” mondiale, mai are vreo relevanță… națiunea, istoria națiunii?
Ioan Ilban: Națiunea trebuie să-și cunoască trecutul, să nu își uite istoria. Identitatea națională a fost câștigată cu jertfe și trebuie să ne cinstim înaintașii. Istoria noastră ține de un tezaur care nu poate fi uitat sau neglijat. Este una dintre resursele importante sădite în mintea și sufletul nostru de către iluștri profesori pe care i-am avut.

Ion Mariș: Capul plecat sabia nu-l taie?… sau… sunt de preferat demnitatea și respectul de sine?
Ioan Ilban: Categoric – demnitatea și respectul de sine onorează ființa umană!

Ion Mariș: I-ați iertat sau i-ați putea ierta pe torționarii, pe ticăloșii care v-au trimis – niște tineri adolescenți nevinovați – pe nedrept, după gratii?
Ioan Ilban: Iertăm dar nu uităm.

Ion Mariș: Mă întreb și vă întreb, nu doar retoric: oare istoria, cu părțile sumbre, dramatice, se poate repeta?
Ioan Ilban: Sigur că da, mai ales atunci când istoria este uitată și falsificată.

Ion Mariș: Ce vă doriți pentru România?
Ioan Ilban: Să-și recapete frumusețea de altădată și… la trecutu-i mare, mare viitor!

Ion Mariș: Vă mulțumesc, domnule Ioan Ilban, vă doresc multă, multă sănătate!… și evident…. LA MULȚI ANI!
Ioan Ilban: Și eu vă mulțumesc.

Ion MARIȘ

Inițiat de Institutul Francez din România (IFR) împreună cu compozitorul Keo, Festivalul FrenchMania a propus, în decursul anilor, concerte în care renumiţi artişti români au cântat din repertoriul contemporan, francez și francofon. Institutul Francez din România susține promovarea muzicii franceze, contribuind și la succesul Festivalului „Chants, sons sur scène” din Baia Mare. Sub conducerea Asociației Române a Profesorilor Francofoni (ARPF), acest festival oferă multor tineri români (peste 600) posibilitatea de a cânta în franceză în fiecare an.

„FrenchMania sur mon smartphone” a fost un concurs online de interpretare muzicală, în limba franceză, dotat cu importante premii! Concursul s-a adresat tinerilor cu vârste cuprinse între 14 şi 24 de ani, care trebuiau să abordeze un repertoriu francez și francofon din ultimii 10 ani. S-au acordat trei premii (Locul I, Locul II și Locul III)  plus câteva albume de benzi desenate și tricouri IFR pentru următorii clasați.

„FrenchMania sur mon smartphone” i-a avut alături pe Keo, Alexandra Ungureanu, celebrul artist francez Cali și Asociația «Chants, sons sur scène »! 

Juriul concursului a fost format din reprezentanţii Institutului Francez din România, Keo, Alexandra Ungureanu și Cornel Ion – directorul RFI România. De altfel RFI România a fost partenerul princiapl al concursului.

*

Ilinca PLEȘ, elevă în clasa a XI-a E la C. N. „Dragoș-Vodă”, Sighet a câștigat Pemiul I la acest important concurs.

Ilinca, deși foarte tânără, are o bogată activitate muzicală: a cântat la primele 5 ediții ale festivalului „Floare de Colț” din Sighet, a fost invitată  la Festivalul folk „Poarta Sărutului” organizat la Tg. Jiu,  a luat locul I la Concursul „Chants, sons sur scene”, 2018, categoria de vârstă 13-15 ani și a cântat în pub-urile locale din Sighet.

Am dorit să aflăm cum s-a derulat povestea acestui important premiu muzical online și am abordat-o pe Ilinca prin câteva întrebări… rapide!

Brîndușa Oanța: De unde ai aflat despre acest concurs?
Ilinca Pleș: Participasem anterior la festivalul „Chants, sons sur scene” organizat la Baia Mare, însă, deoarece 2020 a venit cu anumite restricții, activitatea s-a mutat în mediul online. Directorul festivalului a înștiințat-o pe profesoara mea de franceză de colaborarea pe care o are cu Institutul Francez, iar când știrea a ajuns și la urechile mele, am spus că pare ceva interesant, mi-ar plăcea să încerc! 🙂

Brîndușa Oanța: Care au fost probele impuse?
Ilinca Pleș: Au fost două probe. În prima, numărul de like-uri și de vizualizări ale clipului decidea cine merge mai departe, iar după cea de-a doua probă, cei 10 finaliști au fost notați de juriu și s-au anunțat câșigătorii. Cerința era ca cele două piese alese să fie din 2010 încoace.

Brîndușa Oanța: Cum ți-ai selectat repertoriul?
Ilinca Pleș: Cânt mereu piese cu care simt că rezonez și interpretez prin prisma experiențelor mele. În prima etapă, am ales ceva pozitiv, care consider că aduce o stare de bine și încredere: „J’ai pas la sagesse de Gandhi, l’assurance de Mohamed Ali mais juste moi, je n’ai rien d’autre à offrir”. A doua piesă a fost ceva mai nostalgică, însă tot cu un aer jucăuș.

Brîndușa Oanța: Care sunt „beneficiile” ce decurg din premiul I pe care l-ai obținut?
Ilinca Pleș: Premiul constă într-o anumită sumă de bani, tricouri IFR, un videoclip filmat împreună cu KEO, Alexandra Ungureanu și artistul francez Cali, și ocazia de a cânta cu ei pe scena Institutului Francez. 🙂

Brîndușa Oanța: Ce știi despre concurență, câți competitori au fost și, eventual, din ce orașe?
Ilinca Pleș: Am fost 76 de concurenți din toate colțișoarele României, tineri cu vârste cuprinse între 14 și 24 de ani.

Brîndușa Oanța: Muzica constituie pentru tine un hobby sau îți dorești să devină o profesie?
Ilinca Pleș: Nu știu ce-mi rezervă viitorul, dar, cu siguranșă ar fi minunat să mă însoțească muzica în fiecare zi. Ce privilegiu să transmiți iubire, din iubire… 🙂

Brîndușa Oanța: Ai avut o echipă „tehnică” pentru a-ți înregistra piesa? A fost simplu?
Ilinca Pleș: Nu am avut o echipă sau aparatură specială. Am filmat ambele clipuri cu telefonul și un suport improvizat. Cele două au fost ajutoare de nădejde!

Brîndușa Oanța: Pe lângă muzică, ce alte pasiuni mai ai?
Ilinca Pleș: Gătesc și mă bucur de zâmbetele – review-uri ale celor care gustă! 🙂

Brîndușa Oanța: Observ că te-ai obișnuit cu competițiile muzicale online. Ce părere ai despre școala online? Cum te-ai descurcat?
Ilinca Pleș: Școala online cred că a fost cea mai potrivită alternativă pentru aceste luni tumultuoase și chiar am participat la ore dar, cu toate astea, sper să ne întoarcem cât mai curând în bănci…

Brîndușa Oanța: Te invităm să le oferi cititorilor „Salut, Sighet!” și o mostră (un scurt video) cu muzica ta. Mult succes în activitatea școlară și muzicală!

Brîndușa OANȚA

foto: captură video

Salut, Sighet!: Pentru cititorii noștri…. cine este și ce poveste de viață are Lavinia Pop – Coman?
Lavinia Pop-Coman: M-am născut în Sighetu Marmației, am absolvit Colegiul Național „Dragoș – Vodă” (promoția 2003) și am continuat studiile la Facultatea de Teatru, secția Actorie, absolvită în anul 2011. Un pic mai târziu, mi-am descoperit pasiunea pentru păpuși și, acum le combin, fiind actor-păpușar în București. Am colaborări cu Teatrul Bulandra, cu Teatrul de Artă, cu Unteatru și cu Opera Comică. Iar spectacolele mele de suflet sunt „Iepurele Alb” la Teatrul de Artă, despre care s-a spus că trezește emoții aproape uitate în inimile oamenilor mari, iar cel de-al doilea spectacol este „Zaharașka” și a avut premiera la Unteatru, în luna februarie. Este un spectacol care vorbește despre lucrurile mici care se văd doar dacă ai o inimă mare. Îmi este foarte dor de scenă dar, până când ne vom revedea, îmi rămân poveștile de citit.

Salut, Sighet!: Proiectul tău este, așadar, pentru copii?!
Lavinia Pop-Coman: Proiectul „Povești cu Zaharașka” este dedicat copiilor, a prins viață în ultimele săptămâni de izolare și de liniște și se dorește a fi un stimul în dezvoltarea imaginației și creativității copiilor. „Povești cu Zaharașka” este un proiect de suflet, prin care mi-am propus să aduc bucurie și, cel mai important, să dau mai departe ceea ce am învățat și, sper eu, să stârnesc creativitatea copiilor.

Salut, Sighet!: Cum a prins viață… Zaharașka?
Lavinia Pop-Coman: „Povești cu Zaharașka” s-a înfiripat în mintea mea în urmă cu vreo doi ani, când am fost în Siberia, la un workshop de o lună, ca să învăț să construiesc această păpușă, care are un sistem unic în lume, inventat de Maestrul păpușar Valadimir Zakharov care, din păcate, nu mai este printre noi, dar care mi-a lăsat cel mai de preț dar, pe Zaharașka. Tot ce îmi doresc este să dau mai departe acest dar, această variantă de povești ilustrate pentru copii – spuse cu Zaharașka alături de mine – mi s-a părut cea mai potrivită.

Salut, Sighet!: Ce provocări presupune joaca cu… păpușile?
Lavinia Pop-Coman: Lucrând cu copiii, am înțeles foarte repede cât impact are teatrul și joaca cu păpușile în dezvoltarea lor. O păpușă în mâna unui copil devine vocea emoțiilor acelui copil. El chiar dacă nu reușeste să exprime prin cuvinte ce simte, dacă are o păpușă în mână, îi va transfera acesteia instant și organic starea lui, cea adevărată, din acel moment. Negreșit. Ce este asta, dacă nu o terapie și o cunoaștere dincolo de cuvinte? Păpușile sunt magie poate doar pentru un adult, pentru copii sunt tot atât de reale ca și ei. Îmi doresc să aduc înapoi lumea imaginației. Cititul de povești provoacă mintea să își imagineze, crează întrebări, pe când desenele oferă răspunsuri.

Salut, Sighet!: Unde te găsim?
Lavinia Pop-Coman: Am canalul meu cu povești, fabule, poezii, la care am creat ilustrații și am inventat tot soiul de păpuși, unele cu ce am avut prin frigider, cum este greierele din „Greierele și Furnica”, care e făcut din două măsline și aripi din Frunze de physalis sau broscuța țestoasă dintr-o jumătate de nucă din „O vizită”. Vă dau și linkul canalului de pe youtube și îi invit pe copiii și parinții care iubesc poveștile să se aboneze la acest canal: http://www.youtube.com/c/PovesticuZaharaska

Salut, Sighet!: La ce lucrezi acum?
Lavinia Pop-Coman: Acum am început să lucrez la povești mai lungi și la păpuși care prind ușor viață în mâna unui copil (vezi marionetele eșarfe din „Prințul fermecat” sau „Cei trei purceluși”). Tocmai am terminat filmările pentru următoarea poveste, Degețica, la care am creat ilustrații din tablouri vii, cu tot ce am găsit în natură. Urmează să postez și tutoriale despre cum putem realiza acasă diferite păpuși de teatru, în doar 10 minute.

Salut, Sighet!: Mulțumim, Lavinia și mult succes!

Salut, Sighet!

Doctorul Ion Alexie este specialist în Boli Infecțioase în Las Vegas. A plecat din România în 1987 pentru o operație cu tatăl său, în Franța. De acolo a decis să nu se mai întoarcă în România, deși era student la Medicină, absolvent al anului V. A cerut azil politic în Grecia, iar ulterior a ajuns în SUA în 1989. Desigur că în SUA ar fi trebuit să facă facultatea de la început.

Având noroc cu revoluția din 1989 s-a întors în România să își încheie facultatea de Medicină (din care fusese exmatriculat pentru plecare din țară). Ulterior, a revenit în SUA și a făcut la Detroit specialitatea în Medicină Internă. După ce a lucrat ca medic internist, a decis să facă o supraspecializare în Boli Infecțioase la Universitatea din California. De atunci lucrează ca medic specialist în Boli Infecțioase în Las Vegas. (În SUA Boli Infecțioase este o supraspecializare pentru specialiștii în Medicină Internă).

A devenit celebru ca fiind medicul curant al lui Michael Jackson.

Anul 2020 l-a găsit pe baricade tratând la propriul spital privat pacienți cu noul coronavirus SARS-Cov2.

Am avut onoarea de a-i lua un interviu axat pe provocările practicii în Boli Infecțioase în contextul pandemiei.

dr. Sorin MARKUS

Unul dintre cele mai apreciate proiecte Rotaract este „Moș Nicolae caută ajutoare!”, care anul acesta, datorită vouă, ajunge la a VII-a ediție!

Am considerat că VII este un număr magic, regăsit adesea în basme și legende, iar cum sărbătorile au magia lor, m-am gândit la un interviu cu Anișoara Mârza despre ce a însemnat acest proiect pentru Rotaract de-a lungul anilor.

Anișoara a propus reinițierea acestui proiect în cadrul clubului după un an de pauză, considerând că e un prilej de a ajuta copiii din medii defavorizate în prag de sărbători. Iubește si simte acest proiect ca nimeni altcineva și la fiecare ediție este la fel de entuziasmată și dedicată când vine vorba de „Moș Nicolae caută ajutoare!”.

Oana Mariș (OM): Anișoara, povestește-ne puțin despre ce înseamnă „Moș Nicolae caută ajutoare!” pentru tine. De asemenea, care au fost scopul și obiectivele proiectului?
Anișoara Mârza (AM): Scopul proiectului „Moș Nicolae caută ajutoare!” este acela de a stimula comunitatea sigheteană să se implice în proiecte caritabile și de a-și manifesta interesul legat de tinerii învățăcei, adoptarea unei atitudini pozitive față de semenii noștri. Obiectivul principal este ajutorarea unui număr cât mai mare de copii din medii defavorizate. Încercăm și noi să contribuim la sporirea egalității dintre elevi. Sprijinim educația, dar ne dorim să le oferim copiilor și jucării, dulciuri sau fructe, pentru că acestea le aduc cea mai mare bucurie.

OM: De unde a pornit conceptul proiectului și cum a fost el primit în cadrul clubului?
AM: Prima ediție a proiectului a fost în 2012, iar pe vremea aceea, eu nu făceam parte din Roatarct. Într-unul din ani, proiectul nu ne-a atins așteptările, de aceea am considerat că avem nevoie de o pauză pentru a regândi concepul. Am propus reinventarea acestui proiect alături de Claudia Coman și Adriana Petrovai, colege de club, în momentul în care am văzut niște reclame de Crăciun la TV, prin anul 2016 – reclame care deja ne introduceau încet în atmosfera sărbătorilor de iarnă. Atunci ne-a venit ideea de a da o nouă formă proiectului „Moș Nicolae caută ajutoare!”.

OM: Povestește-mi puțin despre opinia colegilor noștri din momentul în care ai propus reintroducerea proiectului în calendarul Rotaract Sighet.
AM: Colegii au fost deschiși asupra acestei idei, deoarece la nivel de club ne doream să facem proiecte mai mari, prin care să avem mai mulți beneficiari și totodată să implicăm comunitatea sigheteană. Cred că le-am atras atenția atunci când le povesteam despre cum îmi imaginam două cizme gigantice, amplasate în centrul orașului, unde trecătorii să poată dona pentru a strânge rechizite, jucării, dulciuri și fructe pentru copii. După ce am propus proiectul, ideile au început să apară și așa am decis să îi dam continuitate.

OM: Ce impedimente ați întâmpinat în realizarea proiectului?
AM: Eram conștienți că implică mult efort și multă muncă din partea noastră. Am realizat că avem nevoie de aprobare de la primărie pentru a desfășura proiectul pe domeniul public, apoi a urmat găsirea unui spațiu de depozitare pentru tot ce strângem, iar ulterior împachetarea cadourilor. Cred că cel mai dificil a fost să distribuim cadourilor la domiciliul copiilor sau în instituțiile cu care am colaborat. Ne-am dat seama că implică mult timp, fiind vorba de 2-3 zile în care stăteam la stand prin rotație, 6-8 ore pe zi, lângă cizme, fiind un fel de spiriduși. Vremea nu era tocmai prietenoasă, pentru că ne confruntam cu ninsoare, lapoviță și multe grade în minus.

OM: Totuși, de unde a pornit conceptul proiectului?
AM: „Moș Nicolae caută ajutoare!” a avut loc pentru prima dată în 2012, la Friends Pub. Ideea proiectului era de a se aduna un cerc de prieteni care să aducă rechizite și jucării, toate pentru a fi dăruite mai multor copii din familii nevoiașe. Rechizitele și jucăriile erau biletul de intrare.

De-a lungul anilor, Rotaract a reușit să împartă peste 300 de pachete la peste 300 de copii din familii defavorizate, iar totul a fost posibil cu ajutorul sighetenilor darnici și mărinimoși! Încă de la începuturile Clubului Rotaract, ne-ați demonstrat că vă pasă de soarta celor mai puțin norocoși decât noi.

Și… care vor fi anul acesta spridușii Moșului?

Ne întâlnim în Piața Libertății, la Căsuța Faptelor Bune, pe 4 și 5 decembrie 2019, între orele 13:00 – 17:00.

Vă așteptăm să umplem împreună cizmele Moșului cu daruri pentru copiii mai puțin norocoși!

Oana MARIȘ
Rotaract Club Sighet

Despre profesorul, etnologul, folcloristul, publicistul, managerul Mihai Dăncuș (născut la data de 10 februarie 1942, în Botiza) s-a scris și s-a vorbit enorm. A fost cel care a redimensionat imaginea Muzeului Maramureșului, contribuind la îmbogățirea acestuia cu noi piese din patriomniul tradițional al țării noastre de nord, propulsând numele instituției pe care a condus-o cu seriozitate și implicare zeci de ani.

Profesorul Mihai Dăncuș iubește cercetarea, fundamentată pe munca în teren, pe care a experimentat-o pe tărâmul Maramureșului, în detalii etnografice empatice.

Dintre multele proiecte pe care și le-a asumat și demarat amintim unul de foarte mare întindere (în 3 volume), monografia ritualurilor tradiționale din Maramureș, „Obiceiuri din viața omului în Maramureș”. A apărut primul volum „Nașterea și copilăria” iar următoarele volume, „Nunta în Maramureș” (vol. II) și „Moartea și înmormântarea” (vol. III ), vor fi publicate în următoarea perioadă.

S-a retras din viața oficial activă dar, cu forța celui care rămâne în parametrii omului creativ, scrie, scrie și iar scrie. Despre ce? Despre Maramureș, amintiri, întâmplări, fapte. Faptele vorbesc despre orice om, iar Mihai Dăncuș nu duce lipsă de fapte.

Ne-am hotărât să alocăm timp pentru un interviu mai puțin științific și să abordăm viața intelectualului Mihai Dăncuș, pe palierele „atractive” pentru… publicul larg.

Salut, Sighet!: Domnule profesor Mihai Dăncuș, cum se simte un om foarte activ în banca sau barca… pensionarilor?
MD: Am rămas în continuare cu aceleaşi preocupări în domeniul cercetării şi scrisului, mai puţin cu validarea lor în practică. Cu referire la muzeologie, din păcate fiind bolnav nu mai am randamentul pe care mi l-aş dori.

Salut, Sighet!: Haideți să „navigăm” spre… trecut, să răscolim amintirile. Unde v-ați petrecut și ce v-a marcat copilăria?
MD: M-am născut într-o familie de preoţi, tata fiu de ţăran din Ieud cu studii la Blaj având preoţi ca ascendenţi în neam: Lupu Dăncuş (1683) şi Timoteu Dăncuş (1769), preoţi la biserica din deal într-o succesiune cu cei din familia Balea; după mama, ea era din familia Iurca-Rednic, bunici şi străbunici preoţi până în secolul al XV-lea, printre care şi episcopul Atanasie Rednic.

În timpul celui de-al doilea Război Mondial, tata era preot la Botiza (unde m-am născut la şapte luni). Amintirile care îmi stăruie în memorie sunt cele legate de momentul când mai mulţi preoţi şi intelectuali din satele vecine veneau călare sau cu căruţele la noi şi ascultau seara Vocea Londrei, iar mama le prepara o „băutură neagră” şi le servea în nişte ceşcuţe mici (era cafeaua pe care am descoperit-o mai târziu). Tata le tăia cu o „maşină” specială tutun din frunze din care apoi îşi făceau ţigări. Toţi stăteau cu urechile apropiate de aparatul de radio Philips, care era o raritate în acele vremuri.

La finele anilor 1944 am plecat cu toată familia la Hărniceşti, la bunicii dinspre mama, unde ne-a surprins începutul anului 1945 când, în aşteptarea armatelor române au venit armatele sovietice, o subdiviziune a acestora stabilindu-şi cartierul general în casa bunicilor. În bucătăria de la Hărniceşti am şi astăzi în imagine un soldat rus care avea o barbă imensă şi un turban pe cap, şi care cu baioneta tăia faguri de miere luaţi de la stupii din grădină, şi mierea i se prelingea pe barbă, iar eu mă uitam cu ochi miraţi la ce se întâmplă … Oficiul de translare din limba rusă îl făcea un ofiţer care era basarabean şi care l-a salvat pe bunicul. Am multe amintiri din această casă unde, peste câţiva ani voi reveni şi voi rămâne la şcoală.

Un alt episod interesant din copilăria mea este cel petrecut în Strâmtura unde tatăl meu a fost transferat ca preot. Aici ne-a surprins marea foamete de după război, când oamenii mâncau pâine şi mămăligă din scoarţă de copac şi când a avut loc marele refugiu din Basarabia. Este imposibil să relatez toate amintirile din copilărie petrecute în acest segment de viaţă. În această perioadă am plecat în vacanţă la bunici la Hărniceşti unde am rămas în continuare doi ani şi jumătate. Acolo, bunicul meu, preotul George Iurca, m-a iniţiat în tainele vânătorii şi pescuitului. Tot acolo am asistat la prima „vizită” a Securităţii, când au venit trei ofiţeri şi şoferul Foica şi i-au confiscat armele de vânătoare (avea trei arme), apoi a urmat a doua „vizită” când i-au confiscat toate armele de pe panoplia din salon din care o bună parte le-am recunoscut mult mai târziu când am venit la Muzeu, fiind înregistrate în colecţiile acestuia. În sfârşit a treia „vizită” când au venit şi l-au arestat şi l-au dus… Între timp, când tata a fost numit forţat Protop al Maramureşului şi s-a stabilit la Sighet. Eu m-am înscris la Şcoala Pedagogică având-o ca învăţătoare pe doamna Nistor Clemansa.

Salut, Sighet!: După Școala Pedagogică ați urmat Liceul „Dragoș Vodă”. De ce ați preferat „Dragoșul” și nu ați continuat la Pedagogic?
MD: Ultima clasă din ciclul gimnazial am făcut-o la Bârsana unde a fost transferat tatăl meu ca preot. Cred că acesta a fost momentul când am decis să părăsesc Şcoala Pedagogică şi să dau admitere la liceul care deja îşi schimbase denumirea din „Dragoş Vodă” în „Filimon Sârbu”. Liceul în acea perioadă era de băieţi şi abia în clasele următoare a devenit mixt.

Salut, Sighet!: Cum v-ați „risipit” anii de liceu?
MD: N-am făcut parte dintre elevii „foarte buni” ai liceului, aceasta poate şi datorită condiţiei mele sociale, taxat fiind ca „mic burghez”. În toată perioada liceului am locuit la internat. Eram singurul elev care nu era membru UTM (Uniunea Tineretului Muncitor). În fiecare an eram propus pentru a fi primit în UTM, iar când propunerea ajungea la raion eram respins. La teatru, la cinematrograf, la spectacole de circ, la balurile organizate la liceele din oraş (Liceul maghiar, Liceul ucrainean, Liceul Pedagogic) nu aveam voie să particip, pentru că la toate manifestările organizate pentru tineri se mergea prin UTM. Imaginaţi-vă ce era în sufletul acestui adolescent care rămânea singur în internat, izolat de ceilalţi colegi, aceasta numai că era „fiu de burghez”.

Cu toate acestea mă bucuram de un anume prestigiu şi respect din partea colegilor, de exemplu când şeful internatului Pantiş Augustin a terminat liceul, cheia internatului mi-a predat-o mie.

În ultima clasă de liceu (1959), la insistenţele conducerii şcolii, în a doua parte a anului şcolar, am fost primit în UTM iar după o lună de zile am fost exclus şi exmatriculat din toate şcolile din România prin hotărârea Comitetului Central al P.C.R. – prezentată de delegatul venit de la Bucureşti cu acest scop. Cu toată opoziţia majorităţii profesorilor care au participat la şedinţă şi care apoi au fost daţi afară din sală, cu toată opoziţia şefilor UTM din şcoală, care au fost sancţionaţi cu vot de blam cu avertisment, cu toată opoziţia tuturor elevilor din liceu care au participat la şedinţă şi care, printr-un sunet mormăit, răspundeau la discursurile celor care cereau sancţionarea; verdictul l-a dat în final delegatul CC al P.C.R. Bucureşti care a enunţat hotărârea de exmatriculare. Învinuirile au fost multe: propagandă anticomunistă în internat, difuzarea de cărţi ale unor scriitori interzişi (Goga, Blaga, Iorga etc.) aduse din biblioteca tatălui meu. Din Sadoveanu se studia doar romanul „Mitrea Cocor” pe care eu l-am catalogat faţă de colegi că a fost un „mare bou” că a scris acest roman şi că „mă piş de la etaj pe literatura de după 23 august” şi multe altele.

Aceeaşi soartă a avut şi colega mea Preisler Estera, fiica rabinului din Borşa, care vorbea şase limbi şi luase premiul I la mai multe olimpiade de matematică.

Salut, Sighet!: Ce colegi de liceu v-au fost mai apropiați, pe ce criterii v-ați ales prietenii?
MD: Am avut două categorii de prieteni: colegi de liceu orăşeni şi colegi de la internat. Printre cei din oraş am avut o prietenie specială cu Brener Ştefan, cu care am fost coleg şi prieten încă de la Şcoala Pedagogică, Mircea Belu (actor, poet), Sergiu Nistor, Preisler Estera, Firică Livia, Dan Secuiu. La internat mi-a fost prieten apropiat Nonu Năsui, Ioan Mariş, Petre Pocaniuc, Pop Vasile, Tivadar Mihai, Dunca Adrian, Ulici Gheorghe şi mulţi alţii. Nu am făcut niciodată deosebirea pe criterii sociale, ba din contră.

Salut, Sighet!: Ce profesori v-au „impresionat” în anii de liceu? Cine v-a remarcat?
MD: Şi atunci ca şi astăzi unii au fost profesori de elită, excepţionali şi alţii care îşi dădeau mai puţin interesul sau erau aserviţi politic. Nu pot să uit lecţiile excepţionale ţinute de Gh. Chivu, Berţi Ştefan – un adevărat savant, Balea Livia, Pauliuc Bogdan, Eracle Titircă, Circa Cornelia, Ursu Leontina, Melaniuc Ecaterina. Am avut o relaţie specială cu profesorul, pictorul şi poetul Gheorghe Chivu, care m-a remarcat încă din ciclul I de la Şcoala Pedagogică şi pe parcursul anilor de liceu, când în ultima clasă am ajuns să ţinem lecţiile împreună. Un om de o calitate specială a fost profesorul de matematică, Ştefan Berţi cu care rezolvam probleme din plăcere şi care, după cursuri mă lua de la internat şi mă ducea acasă la el, mă aşeza într-un fotoliu şi după ce o oră, două cânta la vioară îmi citea din poeţii simbolişti. Aşa îmi explic abandonarea studiului matematicii şi aproprierea mea de literatură şi artă. O relaţie apropiată am avut şi cu doamna profesoară Livia Balea care, intuind talentul meu la desen, mi-a cerut şi am făcut planşe pe diverse discipline (botanică, zoologie, anatomie) care s-au păstrat şi s-au folosit de către elevi până în anii 1970. O notă specială merită profesorul Dumitru Paraschiv, care era şi directorul liceului şi care m-a înţeles şi m-a sprijinit în terminarea liceului, asumându-şi mari riscuri.

Salut, Sighet!: Cât de „atractiv” era Sighetul deceniilor 5 – 6 ale secolului XX?
MD: Încă mai erau prezente urmele celui De-al Doilea Război Mondial, erau vizibile şi stârneau curiozitatea noastră ruinele clădirilor care adăpostesc astăzi Liceul Pedagogic şi Casa de Cultură.

Sighetul era un oraş patriarhal dar cosmopolit, cu populaţie majoritar alogenă. Perioada era caracterizată de sărăcie, alimentele şi îmbrăcămintea fiind raţionalizate, se vindeau pe cartelă. Eram încă sub controlul ocupantului sovietic şi de aceea temerile erau foarte mari. Erau frecvente raziile în oraş, închisoarea politică era o realitate. Îmi amintesc că părinţii ne-au trimis să colindăm la închisoare pentru deţinuţii politici printre care era şi bunicul nostru dinspre mama. Încă nu existau cartierele muncitoreşti de astăzi, nu existau industrii, ci doar meşteşugari şi comercianţi concentraţi în centrul şi partea de jos a oraşului, iar în partea de sus era zona agricolă. Este perioada când încep lucrările industriale care, vor aduce şi vor schimba structura populaţiei. Este perioada când s-au reîntors în oraş o mică parte din evreii care au supravieţuit în lagărelor de exterminare de la Auschwitz şi Birkenau. Puţinii aristocraţi şi vechea burghezie trăiau într-o recluziune totală, neîndrăznind să se afirme, totul era pus sub semnul ocupaţiei sovietice.

Salut, Sighet!: Ați absolvit liceul în anul 1959. De ce v-ați îndreptat spre… Școala Tehnică Financiară din Baia Mare?
MD: În ultimul an de liceu (1959), fiind exmatriculat din toate şcolile din România, îmi vedeam viitorul sumbru, dar directorul liceului, prof. Paraschiv, împreună cu alţi profesori au decis şi şi-au asumat riscul să-mi încheie mediile pe ultimul trimestru, în felul acesta exmatricularea nu mai producea în totalitate efectele distrugătoare. Aşadar, am avut acces la examenul de bacalaureat care, a fost primul după război cu asistenţă publică. Consecinţă a exmatriculării a fost şi faptul că timp de şase ani am avut interdicţie de a urma o facultate. Nu am avut nici măcar dreptul de a mă înscrie la vreo facultate.
În Gara de Nord din București, avându-l coleg de soartă pe Nonu Năsui, nefiind primiţi să ne înscriem la facultate, am auzit la megafoane că s-a înfiinţat la Baia Mare o Şcoală Tehnică Financiară care era în structura Ministerului Finanţelor şi nu a învăţământului. Pe loc am hotărât să mergem acolo. La înscriere am constatat că din cei 111 înscrişi, 56 erau fii de preoţi, iar restul de avocaţi, medici şi alţi „mici burghezi”. Aşa am ajuns să fac această şcoală.

Salut, Sighet!: Ați muncit în finanțe – contabilitate? Cât timp?
MD: La terminarea şcolii am fost repartizat la cerere (pentru a-mi pierde urma) la Negreşti Oaş, unde am lucrat un an şi jumătate. Negreştiul era o comună mare cu case foarte sărăcăcioase, fără nici un fel de edificii social culturale. Atunci a devenit centru de raion. Toţi funcţionarii publici (judecători, procurori, avocaţi, miliţieni, medici, profesori etc.) erau tineri stagiari. Atunci şi acolo l-am cunoscut, ne-am împrietenit şi am colindat satele Ţării Oaşului cu artistul Mihai Olos. Tot acolo am cunoscut-o pe domnişoara Modi, fată de preot greco – catolic, cu studii de matematică în Germania şi absolventă a Conservatorului la Viena. Casa ei era plină de cărţi, ziare, reviste tipărite în Germania, Franţa, Austria şi Ungaria. În această casă organizam cenacluri literare şi de cultură etc.

Salut, Sighet!: Și… ați urmat filologia la Cluj pe care ați absolvit-o în anul 1973. Profesorul de limba română era pregătit pentru catedră?
MD: De la Negreşti am fost luat fortuit în armată, fără măcar să-mi pot anuţa familia. După armată am venit în Maramureş, la Strâmtura, ca profesor suplinitor şi am locuit în familia preotului Cupcea Salviu. După un an m-am transferat la Bârsana de unde am început studiile la fără frecvenţă la Facultatea de Filologie din cadrul Universităţii „Babeş Bolyai” din Cluj. La Bârsana am preluat colecţia muzeală din cadrul şcolii, începută de doamna Cora Vera, pe care am îmbogăţit-o devenind în final un mic muzeu local.

Salut, Sighet!: Când ați ajuns la Muzeul Maramureșului și cum s-a întâmplat?
MD: De la Bârsana, în anul 1968 am acceptat propunerea lui Francisc Nistor de a merge la muzeul din Sighet, fapt oficializat din 1969. La muzeu erau angajate patru persoane (paznic, femeie de serviciu, muzeograf ştiinţele naturii şi director). Nu era deschisă nicio expoziţie pentru public, colecţiile muzeale conţinând aproximativ 1500 de obiecte erau constituite eterogen (etnografie, arheologie, istorie, artă, ştiinţele naturii). Totul era grupat în clădirea din Piaţa Libertăţii 15 care nu avea curent electric, nici apă. De acum începe perioada construcţiei şi reconstrucţiei muzeului care este o istorie întreagă şi nu poate fi cuprinsă în acest interviu. Succint: am conlucrat foarte bine cu domnul director Francisc Nistor, şi am găsit un coleg bun în persoana biologului Iosif Bereş. Am început sistematizarea colecţiilor şi organizarea lor în aşa manieră încât în 1971, împreună cu Francisc Nistor am deschis Muzeul Etnografic al Maramureşului în strada Bogdan Vodă, numărul 1. În 1976, la împlinirea a 650 de ani de atestare documentară a oraşului Sighet, am organizat personal prima expoziţie de istorie şi arheologie a Maramureşului, în spaţiile clădirii din Piaţa Libertăţii, numărul 15.

Am organizat Casa Mihalyi de Apşa ca muzeu de memorialistică, istoria culturii şi artă. Pentru a avea câteva repere în zona Maramureşului, am organizat şi deschis pentru public, mai multe case muzeu: Casa Kazar (Vadul Izei), Casa Mihalyi – Lazăr (Giuleşti), Casa muzeu şcolar (Bârsana), Casa muzeu Dunca Pâţu (Ieud), Casa Deac Vasile Moşu (Cuhea), Casa Stan Pătraş (Săpânţa).

În 1981, de ziua internaţională a muzeelor am deschis Muzeul Satului maramureşean în zona Dobăieş, iar în oraş am deschis Muzeul culturii evreieşti – Casa Memorială Elie Wiesel.

Salut, Sighet!: Ați fost în perioada 1977 – 2011 directorul Muzeului Maramureșului din Sighet și v-ați identificat cu instituția respectivă. Ați fost omul potrivit la locul potrivit? Ce-a însemnat pentru dumneavoastră… Muzeul?
MD: În perioada 1977 – 2011 am fost numit director al muzeului din Sighetu Marmaţiei, muzeu în care m-am regăsit în totalitate în privinţa preocupărilor şi idealurilor mele. La întrebarea, ce a însemnat pentru mine muzeul vă răspund scurt: viaţa mea.

Salut, Sighet!: V-ați identificat cu Maramureșul sau cu… datoria muncii?
MD: Dragostea pentru satele Maramureşului, pentru istoria şi ţăranii zonei, mi-au fost insuflate de părinţii mei. Mama mi-a spus ca un testament: „Să încerci să-i ridici pe ţărani la nivelul tău, nu să cobori tu la nivelul lor”. Aceasta m-a făcut să mă identific total cu maramureşenii şi cu datoria muncii în cultul căreia am fost educat.

Salut, Sighet!: Care vă este cel mai apropiat proiect de suflet din trecutul dvs?
MD: Ca „proiect de suflet” am avut dintotdeauna ridicarea prin cultură a ţăranului maramureşean. În mod concret, crearea Muzeului Satului Maramureşean este proiectul care în integritatea lui se suprapune cu idealurile mele. Aici, trebuie să spunem, fără lipsă de modestie, că prin crearea unui model teoretic al satului maramureşean începând din secolul al XIV – lea până în contemporaneitate (monumentele achiziţionate pentru muzeu în diacronie începeau din sec. al XVI iar în sincronie, aşa cum le-am găsit în teren) pe care am reuşit să-l realizez şi să-l validez în practică prin ceea ce numim astăzi Muzeul Satului Maramureşean. Mai sunt aproximativ 20 de muzee în aer liber în România, multe dintre ele având titulatura de muzeu al satului: Muzeul Satului Naţional Bucureşti, Muzeul Satului Bucovinean Suceava etc., dar majoritatea absolută a acestora sunt muzee excepţionale în aer liber ce conţin arhitectură şi tehnicile populare din zonele respective, dar nu sunt organizate pe structura unui sat. Puţini sunt aceia care au avut privilegiul să construiască un muzeu de la „modelul teoretic” la validarea lui în practică. Acest lucru am reuşit să-l realizez aici, la Sighet.

Salut, Sighet!: Ați asigurat continuitate la Muzeul Maramureșului, la granița dintre cele două secole și între două sisteme ideologice complet diferite. Cum se explică succesul dumneavoastră profesional?
MD: În 2011, când m-am retras la pensie cu ocazia inaugurării Sectorului de instalaţii tehnice acţionate hidraulic în cadrul Muzeului Satului Maramureşean, la întâlnirea festivă au venit zeci de colegi şi specialişti de la muzee şi instituţii academice din ţară. Unul dintre ei m-a întrebat cum am reuşit să traversez atâţia ani cu atâtea momente zbuciumate în istoria politică a ţării în funcţia de director. Am ridicat mâna, unii au înţeles ameninţător, şi am spus: „să nu faceţi politică. Muzeele sunt deschise pentru toate rasele umane, pentru toate etniile, pentru toate categoriile sociale, pentru toţi oamenii”. Eu n-am făcut politică. Am făcut doar politică patrimonială. Timp de 45 de ani s-au schimbat zeci de miniştri, zeci de demnitari judeţeni şi locali şi totuşi am traversat cu demnitate aceste „praguri”. La Revoluţia din 1989 am rămas singur în muzeu, păzind patrimoniul de eventuali răufăcători.

La Muzeul Satului s-au încercat distrugeri şi devastări de către persoane cu interese materiale, care strigau că „este muzeul lui Ceauşescu”… ironia sorţii… Muzeul care conserva cele mai vechi construcţii de pe teritoriul naţional, datate cert şi care pentru valoarea sa în anul 1993 a găzduit a XV-a Conferinţă a Asociaţiei Europene a Muzeelor şi în anii următori, Conferinţa europeană „Drumul lemnului în Europa”.

Deoarece idealul meu de viaţă a fost descoperirea, descrierea şi prezervarea patrimoniului naţional, mulţi colegi din ţară „au descoperit” că această idee nobilă nu are culoare politică. Am avut propuneri tentante şi înainte şi după Revoluţie pentru a accede în funcţii politice, dar am refuzat cu obstinaţie rămânând aici pentru a desăvârşi muzeul şi a apăra valorile naţionale ale Maramureşului şi ale ţării la graniţa de nord.

Salut, Sighet!: Etnografie, folclor, tradiții sunt elemente de actualitate pentru o definire a Maramureșului?
MD: Mi-a fost greu să înţeleg rapiditatea cu care s-au produs schimbări profunde în viaţa comunităţilor din ţară în general şi din Maramureş în special.

Imediat după decembrie 1989 zeci de mii de oameni din satele Maramureşului au ieşit în occident unde, prin munca lor au câştigat bani, pe care i-au investit în schimbarea locuinţelor. Astfel, s-au construit case noi în toate satele Maramureşului, iar cele vechi, la început au fost distruse, iar apoi vândute la români sau străini care le-au cumpărat, fie pentru a le remonta şi restaura în zone turistice, fie pentru a folosi lemnul vechi în confecţionarea parchetului sau mobilierului vechi. Astfel, în câţiva ani s-a schimbat înfăţişarea satelor, casele noi cu câte 6-10-12 încăperi, construite într-o arhitectură îndoielnică, dispariţia sau concentrarea acareturilor în construcţii simple, au dus şi la schimbarea structurii gospodăriei tradiţionale. S-au construit şi biserici noi din zid, foarte mari ca dimensiuni, în felul acesta s-a produs un dezechilibru între spaţiu construit şi cel natural.
Ceea ce mai dă identitate culturală zonală şi locală sunt porţile noi care au preluat modele vechi, redimensionându-le şi aglomerându-le cu motive noi. În multe din satele din Maramureş s-au construit şi biserici de lemn după modele vechi. În felul acesta porţile şi bisericile din lemn au devenit mărci identitare ale satelor şi ale zonei.

În locul căruţelor, a săniilor şi ale altor mijloace de transport locale, în curţile ţăranilor, azi vezi 1-2 maşini, tractoare şi alte mijloace auto.

În fiecare casă este amenajată o încăpere în stil tradiţional, care este mai mult o expoziţie.
Se perpetuează şi astăzi obiceiuri legate de nuntă şi de înmormântare, care sunt mai conservatoare. Sigur, peste tot apare noul iar fenomenul desacralizării acestora este pregnant.

Doar în zilele de duminică şi sărbători o bună parte din săteni se îmbracă în costume tradiţionale. Este greu de disociat forţa credinţei de cea a obişnuinţei, ca în zilele de sărbătoare oamenii să meargă la biserică.
Putem conchide că încet, încet oamenii de la sate îşi dau seama de adevăratele valori materiale şi spirituale şi încearcă să revină asupra lor şi sub impulsul multitudinii turiştilor străini sunt interesaţi de toate acestea.

Salut, Sighet!: Ce-i de făcut pentru a păstra identitatea originară, nealterată, a zonei noastre?
MD: Puţinii intelectuali, care sunt familiarizaţi cu valorile tradiţionale, trebuie să se alăture străinilor care ne vizitează şi ştiu să ne aprecieze. Împreună să pornim o ofensivă împotriva alterării satelor noastre.

Salut, Sighet!: Ați fost și profesor asociat la Universitatea de Nord Baia Mare, specializarea Etnologie. Mai există interes, în rândul tinerilor, pentru acest domeniu?
MD: Am predat cursuri de etnografie la Universitatea de Nord din Baia Mare atât la specializările respective cât şi la masterate şi am constatat, pe parcursul celor 12 ani cât am lucrat acolo, un interes special al studenţilor şi masteranzilor, concomitent cu durerea lor că-şi găsesc cu mare greutate locuri de muncă în specialitatea lor.

Salut, Sighet!: Dispare Sighetul imperial în malaxorul globalizării?
MD: Sighetul a fost unul din cele 5 oraşe regeşti ale fostului Comitat. De aici şi cântecul celebru sau imnul Maramureşului – „Cât îi Maramureşu nu-i oraş ca Sighetu”… pentru că vechiul Comitat Maramureş, era al treilea ca mărime în fostul imperiu cezaro-crăiesc. Între oraşele Hust, Vişc, Teceu, Câmpulung la Tisa şi Sighet, Sighetul era capitala comitatului. Aşa se explică şi superbele clădiri monumentale, care adăposteau instituţiile administrative dar şi în ansamblu aspectul civilizat al oraşului: reţeaua de străzi cu capete de perspectivă, centrul oraşului cu biserica reformată (fostă romano-catolică) cu multe elemente gotice în stil, biserica romano – catolică în stil baroc, biserica ruteană (fostă greco – catolică) în stil baroc – transilvan şi biserica românească de pe strada Dragoş Vodă – fostă greco – catolică, azi ortodoxă, în stil neogotic.

La acestea adăugăm clădirile monumentale: fostul tribunal comitatens cu închisoarea, respectiv actuala primărie şi Muzeul Memorial de astăzi, „Reduta” (actualul muzeu etnografic şi cinematograful), Palatul Asociaţiunii pentru Cultura Poporului Român din Maramureş (fostul IGO), complexul de clădiri adiacente bisericii romano – catolice, fostul Liceu piarist (actualul Liceu “Dragoș Vodă”), Liceul Pedagogic şi Sala Studio, succesiunea de clădiri (individual fiecare din ele mici palatine) ca să nu mai vorbim de clădirea Palatului Cultural terminată în 1914, cu destinaţie culturală şi, în primul rând, cea muzeală. Am dat câteva exemple de clădiri şi instituţii care poartă amprenta Sighetului imperial.

După Război au apărut câteva cartiere cu blocuri de locuinţe, ca inserţii în structura vechiului oraş.

După Revoluţia din decembrie 1989, pe străzile principale dar mai ales pe cele laterale s-au construit case noi, multe cu aspect de vile, am putea spune un nou oraş.

Fenomenul globalizării îşi spune cuvântul, dar conştiinţa şi mândria orăşenilor vor păstra suficiente elemente care să-i confere statutul de fost oraş imperial.

Salut, Sighet!: Oare cine ar trebui să se preocupe de „zestrea” Maramureșului?
MD: A apărut în Maramureş o foarte talentată interpretă de muzică populară care şi-a stabilit ca ideal revitalizarea vechilor tradiţii. Pentru realizarea acestui deziderat a creat o asociaţie – Zestrea Maramureşului, care deja produce efecte, din fericire promiţătoare, este vorba de Măriuca Verdeş.

Salut, Sighet!: Cum ar trebui să fie un manager modern de muzeu?
MD: Foarte succint: inteligent, cu o bună pregătire profesională, ataşat de valorile patrimoniale, exigent cu sine şi cu cei din jur, dedicat …

Salut, Sighet!: Ați publicat foarte mult, volume, articole, studii, ați făcut cercetări valoroase. Sunteți mulțumit de „istoricul” dumneavoastră?
MD: Cred că cele mai importante cărţi pe care le-am scris sunt însăşi muzeele pe care le-am creat.
Cu zeci de ani în urmă, când într-un simpozion la Suceava, la care au participat muzeografi specialişti, universitari şi savanţi academici, s-a discutat tematica viitorului muzeu în aer liber al Bucovinei. Într-o controversă, privind definiţia muzeului în aer liber am spus: „Muzeul este o carte scrisă într-un limbaj propriu de un autor sau de mai mulţi autori în coordonarea unuia”.

Toată viaţa mi-am dedicat-o activităţii muzeistice, respectiv creării unei reţele muzeale în Maramureș. În Sighet am dezvoltat mai mult Muzeul Etnografic cu expoziţie în aer liber care, în concepţia mea trebuia să fie susţinut de Muzeul de istorie şi ştiinţele naturii, dominanta Maramureşului fiind ETNOGRAFIA. Am încercat să impun acest lucru şi am reuşit. În efortul de realizare a complexului muzeal maramureşean cu toate muzeele şi secţiile cunoscute pe parcursul a aproape unei jumătăţi de secol, m-am luptat cu diverse mentalităţi şi idei retrograde, reuşind în final să-mi impun concepţiile şi să-mi văd realizate idealurile. Efortul de-o viaţă pe care l-am făcut s-a concretizat în realizarea muzeelor şi nu în scrierea cărţilor. Am ars ca o flacără toată viaţa.

Salut, Sighet!: Vă reproșați ceva din/ în activitatea dvs.? Ar fi trebuit să procedați altfel în anumite împrejurări/ decizii pe care le-ați luat?
MD: Da, îmi reproşez foarte multe, dar fiind singur, având ca sprijin şi colaborator doar pe soţia mea şi mai târziu foarte puţini colaboratori cu un anumit grad de competenţă, nu am reuşit să-mi împlinesc toate gândurile, dar am dat principalele repere.

Salut, Sighet!: Pentru a revigora și relansa contextul cultural – artistic al Sighetului ce ar trebui întreprins?
MD: Trebuie organizat întregul sistem ce vizează construcţia şi reconstrucţia oraşului, precum şi instituţiile chemate să realizeze acest deziderat. Personalul din instituţii trebuie să ştie că este remunerat de către stat pentru munca pe care trebuie să o desfăşoare iar câştigurile ilicite trebuie sancţionate cu duritate.

Salut, Sighet!: În ce/ cine credeți?
MD: Am crezut şi cred în idealurile creştine în care am fost crescut şi educat de către părinţi. Cred în oameni şi în idealurile lor.

Salut, Sighet!: Ce proiect/e aveți pentru anul 2020?
MD: Anul 2020 este foarte aproape. Dacă voi avea sănătate şi timpul îmi va permite voi definitiva câteva cărţi pe care le-am conceput şi scris deja, urmând să le pregătesc pentru tipar.

Salut, Sighet!: Mulțumim pentru interviu, multă, multă sănătate și să ne vedem cu bine la Sărbătoare Centenarului CNDV, de la începutul lunii viitoare!

Brîndușa OANȚĂ & Ion MARIȘ

În ultimele luni am primit numeroase informații din întrega lume, prin care ni se semnalează succesul profesional pe care l-au obținut numeroși absolvenți ai Liceului „Dragoș Vodă”/ CNDV.

Scrutând toate zările după absolvenții de elită ai Liceului nostru („Dragoș Vodă”), am „neglijat” profesioniștii de… acasă. Foarte aproape de noi, la Baia Mare, profesează pe paliere… superioare, profesorul universitar Petru Dunca. Este fondator al specializărilor: Etnologie, Filosofie, Jurnalism, Relații publice, masteratele de Etnologie și Antropologie socială, Drepturile Omului (forma extinsă de doi ani) și a Școlii Doctorale „Filosofie și comunicare”, Domeniul Filosofie, din cadrul Universității Tehnice din Cluj-Napoca, Centrul Universitar Nord Baia Mare, Facultatea de Litere. Este profesor universitar, conducător de doctorat și coordonator al acestei Școli Doctorale.

După absolvirea Liceului „Dragoș Vodă”, în anul 1974, s-a înscris la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza”, din Iași la Facultatea de Filosofie – Istorie, pe care o finalizează cu licență în anul 1980. În perioada 1991 – 1994 urmează diferite cursuri postuniversitare internaționale, iar după 1993 se înscrie la doctorat tot la Iași, la Universitatea „Al. I. Cuza”.

A debutat în activitatea profesională la… catedră, profesor titular și director la școlile generale din Ieud și Budești, în perioada 1980 – 1987, apoi inspector școlar (1987 – 1990) și inspector general adjunct (1987 – 1992).

Din 1993, profesorul Petru Dunca intră în învățământul superior (lector universitar) și… ascensiunea continuă!

A publicat foarte multe articole, lucrări de specialitate, studii, cărți, a primit medalii și diplome și, partea frumoasă (printre multe alte realizări), a fost cuprins în mai multe antologii de poezie. Ar mai fi multe de spus, dar CV-ul domnului profesor este ușor de „interceptat” în mediul virtual, ne oprim aici cu detaliile strict biografice și continuăm descoperirea profesorului universitar Petru Dunca printr-o „mică” șarjă de întrebări.

Ion Mariș: Domnule profesor, un cântec deja celebru spune: „Cât îi Maramureșu’/ nu-i fecior ca eu și tu/nici oraș ca Sighetu’”. Și totuși ați ales… Baia Mare! De ce?
Petru Dunca: Viața fiecăruia este un drum plin de răscruci. De multe ori nu știm prea bine spre ce ținuturi ne va duce corabia destinului nostru.

Ca orice tânăr aveam vise mari, mai ales în ceea ce privește cariera, clădite mai ales în timpul studiilor universitare. Nu credeam că voi ajunge în Maramureș, mai ales că mă bazam mult pe susținerea profesorului Tudor Ghideanu care făcea eforturi ca după finalizarea studiilor să încep viața academică, la Iași, ca asistent la catedra de Filosofie, dar nu a fost să fie deloc așa. Trăiam atunci într-un sistem totalitar comunist, în care destinul s-a stabilit de către „sistem”. În acei ani, Nicolae și Elena Ceaușescu, după vizita în China, au aplicat în România ideile revoluției culturale: după absolvire, tinerii trebuiau să ajungă în mediul rural sau în orașe mai mici, în cel mai bun caz. În fiecare an, mii de absolvenți luau drumul satelor. Repartiția se făcea la nivel național, în ordinea mediilor. Chiar dacă am avut medii foarte mari, peste 9,80, nu am mai rămas în „dulcele târg al Ieșilor”, ci la Ieud, împreună cu Daniela Dunca, când ne-am căsătorit cu puțin înainte de repartiția națională. Speram măcar să ajung la Sighet, dar posturile erau blocate. Mi-am făcut până și „buletin de sighetean”. Venind în Maramureș am fost în audiență la inspectori școlari generali. Răspunsul a fost: „Nu puteți fi detașați în Sighet! Când peste ani și ani vom auzi de voi, poate o să vă detașăm!” Așa că „ne-am luat de mânuță” cu Daniela și ne-am dus la Ieud la „posturi”. Mare diferență de la Universitate la o școală generală. Ne-au impresionat copiii, apoi oamenii. Jumătate dintre ei au fost deținuți politici și au făcut temniță grea sau au fost detașați la Canal, la muncă forțată în perioada regimului totalitar, doar pentru că erau țărani gospodari și s-au opus colectivizării.

Am cunoscut în Ieud familii extraordinare, cu care am rămas prieteni pe viață: Dăncuș, Chindriș, Purdea etc.
Aici în Ieud, împreună cu Daniela, am pus bazele Ansamblului de cântece și dansuri tradiționale al copiilor. Am obținut multe premii naționale. Am fost cu sute de copii în tabere. Deosebite au fost și manifestările Revistei „Luceafărul” la Ieud, în fața a sute de oameni, când se recita la lumina lumânărilor poezia lui Nichita Stănescu, Ion Gheorghe, Marin Sorescu. În timpul manifestărilor autoritățile întrerupeau curentul electric invocând diferite motive.

În Ieud am pus bazele, împreună cu Daniela și un grup de intelectuali maramureșeni și din țară, la ampla manifestare națională: „Codicele de la Ieud – primul manuscris în limba română”. Mă gândesc la Mihai Olos, Gheorghe Mihai Bârlea, Ion Bogdan, Gheorghe Pîrja. La această mare sărbătoare a spiritului românesc a fost alături de mine poetul Ion Gheorghe, criticul și rafinatul om de cultură Laurențiu Ulici, filosoful și antropologul Vasile Vetișanu, poetul Ion Zubașcu, etnologii Gheorghe Focșa, Nicolae Dunăre, lingviștii de marcă: Dumitru Șerban de la Academia Română, universitarul Gheorghe Mihăilă. Lista este lungă.

În 1983, manifestarea a fost interzisă după a III-a ediție, deoarece o parte dintre intelectualii prezenți în fața câtorva mii de țărani de pe Valea Izei i-au îndemnat pe aceștia să-și recupereze terenul de la C.A.P.. Discursul de revoltă a fost al lui Mihai Olos. Ieudenii au început „treaba”! Noaptea arau terenurile, iar cei de la CAP le arau ziua.

„Concurența” cu autoritățile a durat timp de o lună. Noaptea țăranii își făceau temeliile la case pe vechiul lor teren, acum în proprietatea C.A.P.- ului, iar ziua următoare veneau funcționarii cu tractoarele să le dărâme. Au urmat conflicte și apoi anchete grele. Cred că a fost prima formă de revoltă din Maramureș în perioada sistemului comunist, după anii `60. Desigur, au fost găsiți vinovați intelectualii. Eu și Daniela am fost detașați la Școala Generală din Budești. Aici lucrurile erau liniștite. Eram acasă. Printre activitățile didactice și științifice am pus bazele, împreună cu Daniela și învățătorul Petru Ștețiu, Ansamblului folcloric „Coconii din Budești”, care nu peste mult timp a devenit celebru. Condițiile erau dificile. Repetițiile cu zeci de copii, riguros selectați, se făceau mai ales seara și noaptea la lumina lămpilor minerești cu carbid. Nu uit nici acum praful și mirosul înțepător de carbid. Rezultatele au apărut după o jumătate de an. Copiii au fost o mare surpriză. Erau extraordinari! Trăiau cântecele și dansurile! Aveau o forță teribilă! Am luat zeci de premii la concursurile naționale. Am realizat zeci de emisiuni la Televiziunea Română prin sprijinul constant al marelui om de televiziune Tudor Vornicu. Copiii au reprezentat România la Festivalul Internațional al tineretului la Kielce în Polonia, unde au luat locul I. Și un fapt inedit: Tudor Vornicu a realizat un film documentar cu „Copiii din Budești”, care a fost dat la schimb la Televiziunea franceză pentru filmul de desene animate cu Mickey Mouse, astfel milioane de copii din România s-au întâlnit cu personajul lor preferat.

Am vorbit cam mult! O să vă răspund totuși, cum am ajuns la Baia Mare!

Începând de la Ieud, apoi de la Budești, am participat, împreună cu Daniela, cu lucrări științifice la conferințe județene și naționale. Această activitate științifică a fost remarcată de inspectorul școlar general, conf. univ. dr. Elvira Suciu, un intelectual extrem de rafinat și de mare probitate morală, un bun profesionist.

Având la bază întreaga activitate desfășurată și în urma unui concurs am fost numit inspector școlar, disciplina filosofie. Am avut colegi de excepție: inspector școlar general adj. Ioan Dîrjan, Ștefan Vișovan, un prieten bun, Lucian Bodea, Ion Mociran, Petre Moldovan, Ștefan Vartic și după 1990 Augustin Botiș, Vasile Latiș, personalități reprezentative ale Maramureșului.

Drumul până la Baia Mare a fost lung. Mai lung decât drumul Clujului și al dorului, după cum spune cântecul.

IM: Așadar – am înțeles! – sunteți din Budești și nu din Ieud, cum greșit credeam eu. Ce amintiri aveți din… copilărie?
PD: Da, sunt născut la Budești într-o frumoasă familie de maramureșeni care au trecut prin evenimente istorice când mai dificile, când mai liniștite. Părinții mei sunt extrem de harnici. Mama a muncit toată viața. Și azi, la 91 de ani este foarte vioaie, cu un simț al umorului deosebit și de o inteligență rară. Tata a trudit ca agricultor și lucrător în comerț. A fost prim-curator și a contribuit foarte mult la construcția „Catedralei Cosăului” din Budești. A publicat trei cărți de poezie și o carte de proză. Îmi plac mult volumele „Semeția mirării”, „Crucea anului” și acele confesiuni „O frumoasă poveste despre construcția bisericii din Budești”. La 95 de ani mai scrie poezie. A finalizat volumul de poezie patriotică „Cămeșa de zale”. Când merg acasă, la Budești, îmi spune: „Am mai scris o poezie! Cred că e frumoasă!” La venerabila sa vârstă își mai lucrează pământurile, de multe ori singur. La fiecare teren are o scară făcută de el cu care se urcă pe claie și apoi coboară. Aruncă fânul pe claie și apoi urcă din nou, până se termină claia. Cine ar mai face așa ceva la 95 de ani? Este un personaj… puternic!
Familia Dunca din Budești a fost prin mai toate evenimentele istorice de aici. Bunicul Vasile dinspre tata a fost în primul război mondial prin Rusia și l-a prins Revoluția pe-acolo. Bunicul Vasile din partea mamei a fost în primul război prin Italia împreună cu Ilie Lazăr, după care i-a fost consilier. Fratele tatei, Simion, în al II-lea război mondial a fost 7 ani prizonier în lagărele din Siberia. Fratele mamei, Petru Dunca, a fugit de unguri în România când s-a cedat Ardealul prin Dictatul din 1940 și a fost ofițer în Garda Regală. A luptat în Munții Tatra. A fost rănit grav. A venit acasă și la scurt timp l-au arestat comuniștii, fiind condamnat la 4 ani de temniță la Sighet, fiind absolut nevinovat.

Dacă ați amintit de Ieud, aș spune că vechile rădăcini ale arborelui genealogic al familiei Dunca se găsesc la Șieu și la Ieud, pe Valea Izei.

Familia Dunca de Șieu avea diplomă și blazon nobiliar încă din anul 1375.

Pe la 1700, în urma persecuțiilor maghiare, o ramură a familiei a ajuns și în zona Moldovei, la Iași. De aici provin trei mari personalități: Titus Dunca, cel care a luptat în armata lui Garibaldi pentru unificarea Italiei; căpitanul Nicolae Dunca, luptător în Războiul Civil American, care este înmormântat în Cimitirul Eroilor americani din Staunton. Elena Dunca a studiat filosofia la Paris și a scris două cărți. Era celebră în saloanele literare pariziene din jurul lui Chateaubriand. Toți au fost foarte apropiați de domnitorul Al. I. Cuza.

O altă ramură a familiei Dunca s-a extins pe Valea Cosăului și pe Mara. Un arbore genealogic extrem de rămuros.

IM: Cum și prin ce v-a influențat Liceul „Dragoș Vodă”?
PD: A fost o perioadă esențială de formare. Fără această etapă nu ar fi existat etapele de mai târziu. A fost perioada de „antrenament” pentru cursa vieții. În acea etapă a vieții se produce o transformare cu sinele tău. Este un proces uluitor prin care cauți răspuns la marile întrebări ale existenței. Este o libertate de a gândi. Am învățat să fiu liber în ciuda tuturor constrângerilor. Aici m-am apropiat mai mult de zona umanistă: literatură, istorie, filosofie. Este triada care m-a clădit mai târziu.

IM: Cum v-ați descurcat cu viața de licean la Oraș, la Sighet?
PD: Când am plecat din Budești, în prima zi ca elev de liceu, am avut o stare extrem de specială. Autobuzul în care eram lăsa în urmă: case, porți, copaci, râul, dealurile. Știam că mă despart de ceva pentru totdeauna. Mai târziu, mult mai târziu, mi-am dat seama că acel ceva aparte, cu totul aparte, era copilăria!

Viața de internat: dormitorul cu 30 de persoane pe care-l numeam „Siberia”, „bilete de voie”, „sala de meditații”, „rândul” la cantină, „stingerea la ora 22”, „deșteptarea”, „înviorare”, „coloana de interniști” traversând orașul.

Prietenia cu oamenii speciali: Gheorghe Mihai Bârlea, profesor Jean Bălin, prof. Ion Buzatu, Marin Slujeru, Vancea Echim, Paul Tomoiagă, Negrea Ioan, Vasile Ciceu, Ion Fonta, prof. Ion Vancea și mulți, mulți alții…

Ne regăseam în versurile lui Bacovia: „Liceu-cimitir/ Al tinereții mele./ Pedanți profesori/ Și examene grele … (…)/ Liceu-cimitir cu lungi coridoare./ Azi nu mai sunt eu/ Și mintea mă doare!” Dar prieteniile și, de ce nu? și iubirile m-au ajutat să fiu „acasă”!

IM: Care erau cei mai „duri” profesori – dintre cei care v-au educat – la Liceul „Dragoș Vodă”? Dar cei mai… umani?
PD: Să dau exemple! Un „dur”, mai micuț, profesorul de economie politică, mic, negricios, sec, o privire rece. Un tip milităros ce se plimba cu un băț metalic, un fel de antenă în care aduna conceptele economiei socialiste care tare greu se legau de capetele clasei mele de „umaniști”. Purta mereu costum. De aici am tras cu toții concluzia că era pedant.

La categoria profesori „buni”: doamna dirigintă Vișovan, extrem de distinsă; profesorul de literatură, Ion Buzatu, de care eram foarte apropiat; doamna dirigintă Preoteasa.

Vă relatez un episod. După absolvirea studiilor liceale am fost declarați admiși la Facultatea de Teologie din Sibiu, trei foști elevi din clasă: subsemnatul, Paul Tomoiagă și Vasile Ciceu. A mai intrat acolo încă un elev din Sighet. Au urmat cursurile Facultății doar doi. Eu am renunțat. Am fost admis la Facultatea de Filosofie la Iași. Spuneam: „Cei patru evangheliști au fost trei: Luca și Matei!”

Să revin! Doamna dirigintă Preoteasa a fost chemată și criticată în „ședința de partid”. Întrebarea a fost: „Cum, tovarășă Preoteasa, să vă intre trei elevi la Teologie?”

Mentorul meu spiritual de filosofie, Jean Bălin! Era un nonconformist: purta plete și blugi, ceea ce atunci însemna un semn de revoltă împotriva sistemului. Era un filosof sclipitor, o personalitate uluitoare, cu care am păstrat o prietenie puternică și după terminarea liceului. Am început să mă întâlnesc, datorită lui, cu Socrate, cu Platon, Aristotel, Camus, Petre Țuțea, Mircea Vulcănescu, Constantin Noica. Era un model remarcabil care te antrena pentru marea cultură.

IM: Ce preocupări „serioase” aveați prin anii de liceu?
PD: Am luat în serios lecturile din domeniul literaturii și filosofiei. Am luat în serios poezia. Eram redactor șef al revistei „Zări senine”, revista liceului.

Mergeam la ședințele săptămânale ale Cenaclului „George Coșbuc”, un fel de „Junime” mai micuță. Aici mă întâlneam cu poetul Gheorghe Chivu, Gheorghe Mihai Bârlea, Gheorghe Pîrja, Marin Slujeru, Lucian Perța, Ion Ardeleanu Pruncu, Ion Ardelean, Simion Șuștic, Ileana Mihai, Ilie Fițigău, Ion Buzatu, Ion Vancea, Ion Popovici, Grigore Holdiș, Dorel Todea și mulți alii.

Aveam în liceu o activitate extrem de interesantă organizată de profesorul Ion Buzatu. Se numea „Un scriitor pe săptămână”. Erau prezentate personalitățile literare contemporane. L-am prezentat pe Marin Sorescu, Nichita Stănescu, Ion Gheorghe, Gheorghe Pituț.

Semnificative erau și excursiile literare la casele memoriale: Ion Creangă, Casa Pogor, Liviu Rebreanu, George Coșbuc etc. Da! Deosebite!

Deosebite! Da! Deosebite erau dialogurile socratice ale profesorului Bălin cu discipolii săi, printre care mă număram și eu, la „Tabac” și la „Zimbru”. Era o lume în care ideile filosofice sclipeau cu umor, cu multă libertate de gândire.

IM: Când și de ce v-ați apropiat de poezie?
PD: Tatăl meu îmi citea poeziile sale de când eram copil, pe care le ascultam cu atenție. Din clasa a VI-a am început să scriu și eu sub îndrumarea profesorului de limbă și literatură română, Ion Stepan. Am debutat în revista „Semnal” de la Săliștea de Sus care, prin profesorul Simion Iuga, lua în serios poeziile copiilor din Maramureș.

Poezia însemna o descoperire a modului de a-mi exprima trăirile, stările.

IM: Ce puncte faine (ca să nu zicem precum capitaliștii: forte!) avea Sighetul anilor dvs. de liceu?
PD: Era un oraș cu totul special. Ascultam multe lucruri extraordinare despre istoria Sighetului în cercurile în care activam.
Era o intensă viața culturală la Liceu și o lume fabuloasă în jur. Apoi spectacole, lansări de carte, cinematograful etc.

IM: Și maramureșeanul nostru s-a dus tocmai în dulcele târg al Ieșilor? Ce v-a atras acolo? Filosofia și/sau istoria?
PD: Desigur Filosofia. Am avut profesorii mei preferați care m-au format. Lista e lungă, dar mă gândesc la marii profesori. Unul dintre ei a fost Teodor Dima, cu care am păstrat o prietenie profundă toată viața. A fost de asemenea mentorul meu și părintele spiritual al familiei Petru și Daniela Dunca.

Mă gândesc la Tudor Ghideanu, Marin Constantin, Vasile Miftode, Radu Negru, Petru Ioan, Titus Raveica, profesori de care eram foarte apropiat și care m-au format. De fapt ei m-au învățat să fiu ceea ce sunt astăzi!

IM: L-ați „zărit” un pic prin Iași pe celebrul… Păstorel? Adică vă-ntreb pe „limba” lui: Vin sau Apă?
PD: Eram redactor-șef adjunct la revista studențească „Opinia studențească” și la revista „Dialog”. Eram în strânse legături cu revista „Cronica”, unde și publicam recenzii și eseuri de filosofie. Nu era o boemă în sensul clasic, ci erau dezbateri socratice. Brandul nostru de Maramureș avea și el trecere. Am avut marea bucurie să cunosc și să fiu apropiat de trei reprezentanți ai așa-zisei boeme ieșene. Mă gândesc la Tudor Ghideanu, Radu Negru și Mihai Ursachi. Aveam cercuri neoficiale de dezbateri în care se discuta multă filosofie și literatură.

IM: Imediat după absolvirea facultății (1980) au început să apară pentru dumneavoastră premiile în… poezie (1981, 1984 etc)! Ați oglindit și realitățile socialist – patriotice în poemele premiate? :))
PD: Nu! Nu am scris niciun vers în acest sens. Poezia mea exprima trăirile mele și apoi sub o formă mai încifrată o revoltă.
De exemplu, poemul… „Vânzarea vacilor”.

IM: Poeziile dumneavoastră au fost publicate în foarte multe antologii. De ce nu ați publicat până acum niciun volum de autor?
PD: Am tot amânat. Am fost prea prins în a construi instituții și de a face cercetare în domeniul filosofiei și antropologiei culturale.

IM: Ați predat la gimnaziu, în mediul rural maramureșean, ați avut o perioadă de „tranziție” (inspector școlar – inspector general adjunct) și… ajungem la Facultatea de Litere – Universitatea de Nord Baia Mare. Cum, de ce v-ați hotărât pentru învățământul superior?
PD: A fost visul meu din studenție. Trebuia să rămân la Iași ca asistent, cadru universitar la Facultatea de Filosofie. Am făcut un ocol lung, lung până ce am ajuns în mediul universitar la Baia Mare. După 1994 am fost solicitat să mă reîntorc la Iași. Am considerat că era prea târziu. Prea eram legat de Maramureș, de ceea ce făceam și aveam de făcut aici…

IM: Ați lucrat într-o perioadă și pentru Televiziunea Română, Departamentul Emisiuni Informative, Baia Mare (1997 – 2000). Ce alte preocupări extra-curriculare ați avut, aveți?
PD: Perioada de patru ani la Televiziunea Română a fost extraordinară! Eram în mijlocul evenimentelor. A fost o „experiență antropologică”!

Preocupări? Să citesc cât mai mult și să fac cercetare în filosofie și antropologie, și îmi place mult de tot să călătoresc prin țara mea și prin frumoasa noastră Europă. Am văzut multe locuri și am întâlnit oameni speciali.

IM: Să intrăm mai profund în… filosofia contemporană (unul dintre cursurile dvs.)… Filosofia contemporană are canale eficiente și suficiente de comunicare? Ați avut, aveți studenți… pasionați, motivați? Cum îi percepeți?
PD: Am pus bazele la câteva specializări. Eram după anii ‘90, la Universitatea Perugia (Italia) cu o bursă Tempus pentru etnologie. În intrarea în Universitate erau doi grifoni deasupra cărora scria 1309 – Facultatea de teologie și Filosofie.
Atunci m-am decis să înființez și în Maramureș o specializare de Filosofie și lucrurile au mers mai departe până la Școala Doctorală.

Am avut studenți, masteranzi, doctoranzi de excepție. Majoritatea s-au realizat și sunt activi în diverse paliere ale societății românești. Mesajul meu și al colegilor mei este acela de a se forma pe ei și de a construi, acolo unde sunt.

IM: Sunteți suficient de aproape de noi, trăitorii la Sighet, deși locuiți și munciți în Capitala… județului. Cum definiți dimensiunea culturală, de azi, a Sighetului?
PD: Deosebită. Este un oraș mare și puternic în plan spiritual.

IM: Colaborați – din când în când – și cu sighetenii? Dacă da, pe ce… paliere?
PD: Desigur pe cele educaționale. Doresc mult ca tinerii să vină la Universitatea noastră pentru a se forma și a construi spiritual Maramureșul.

IM: Cum ar putea fi influențată – în bine – evoluția, pe termen scurt și mediu, a Orașului dintre ape? Dar a Maramureșului?
PD: S-a făcut mult. Se face mult și în prezent. Sighetul, Maramureșul dacă își vor păstra și promova sufletul profund al tradițiilor, își vor construi o identitate Unică și Fundamentală.

IM: Sunteți președintele „Asociației Bogdan Dragoș – a urmașilor voievozilor maramureșeni”. Sună foarte neaoș denumirea asociației dar, mai avem tineri care sunt interesați de istorie? Am impresia sau mă înșel că istoria este… pe cale de dispariție, în lumea analfabeților funcționali?
PD: Istoria este esențială în formarea unui tânăr. Filosofia și istoria sunt esențe. Istoria reprezintă unul dintre pilonii de bază în formarea unui tânăr. Filosofia, istoria și literatura îți hrănesc sufletul și mintea. Analfabeții funcționali! Este treaba lor cu ce își hrănesc mintea și sufletul. De aceea ajung în această stare.

Despre „Asociația Bogdan – Dragoș” a urmașilor voievozilor spun că a realizat lucruri deosebite de recuperare a Istoriei Maramureșului și a Valorilor sale Fundamentale. Există trei institute sub egida Academiei Române care vizează această cercetare a tradițiilor, la Giulești, Dragomirești și Săliștea de Sus. S-au publicat cărți de referință. S-au organizat simpozioane naționale. Spiritul tutelar al acestei Instituții este distinsul academician Alexandru Surdu, cetățean de onoare și Ambasador al Maramureșului, „Doctor Honoris Causa” al Universității de Nord din Baia Mare, cel mai mare filosof român în viață, creator al unei opere filosofice unice care continuă tradiția ideatică a operelor lui Lucian Blaga, Constantin Noica și a altor filosofi români de referință. Ne mândrim că este mereu alături de Maramureș și valorile sale.

IM: Și mai sunteți președintele Asociației de prietenie România – China, filiala Baia Mare. Câtă prietenie ați difuzat dinspre China în județul nostru sau… viceversa?
PD: Obiectivul principal este dezvoltarea relațiilor de prietenie și colaborare. Au fost multe vizite oficiale la Ambasada Chinei. Au fost dezvoltate relații la nivel academic și sunt facilitate schimburi economice. Oameni de afaceri din Maramureș au făcut diverse vizite în China. Vizita Ambasadorului Chinei în Maramureș, impresiile Excelenței sale au declanșat o serie de activități concrete.

IM: Dacă ar fi să reconfigurați traseul dumneavoastră profesional, ce ați modifica și/sau ajusta?
PD: Poate multe aspecte, dar este interesant așa cum s-a derulat acest traseu. A fost dificil. Extrem de dificil…

IM: Ce proiect personal – pentru perioada imediat următoare – v-ați propus?
PD: Am pregătit pentru publicare trei cărți în domeniul filosofiei, la editura Eikon. De asemenea, pregătesc o carte de filozofie indiană ce va fi publicată la o prestigioasă editură din Germania. Pregătesc spre publicare un volum cu studii științifice ale doctoranzilor și doctorilor în filosofie de la Școala noastră de Filosofie. Pregătesc spre publicare volumul de poezii al tatălui meu, „Cămașa de zale”. Lucrez la studii științifice pentru revistele de profil și pentru participarea la Conferințe naționale și internaționale. Mă pregătesc pentru Congresul mondial de filosofie de la Paris din august, 2020. De fapt, este vorba de o continuare, eu am mai participat și la alte congrese mondiale de filosofie, la Veneția, la Bruxelles, Rabat și Iași.

IM: Ca să încheiem pe coordonatele poeziei, vă rog să ne redați câteva versuri, care vă plac foarte mult, din creația poetului… Petru Dunca!
PD: Sunt versuri pe care nu le-am mai scris:

„Umbra unei păsări uriașe se năruie și se topește peste sufletul meu. Mereu, mereu trăiesc acest ecou al unor sensuri pierdute…”

IM: Vă mulțumesc pentru acest interviu și… ne vedem la „Dragoș Vodă”! Sărbătoarea Centenarului ne va (re)uni!
PD: Marea Sărbătoare a acestei prestigioase instituții ne va reuni. Întoarcerea în timp înseamnă de fapt…Renaștere.

Vă mulțumesc mult, mult pentru acest dialog amplu, care a însemnat o descindere într-un timp frumos.

Vă felicit pentru toată această trudă extraordinară, de altfel plăcută, de a publica antologia de poezie și cartea de interviuri.

Ion MARIȘ

Deși foarte tânăr, despre Marius Bilașco nu e deloc simplu de scris. A urmat studii „grele” atât în țară cât – mai ales – în străinătate. A trecut, bineînțeles, pe la Liceul „Dragoș Vodă” și apoi a urmat Universitatea „Babeș – Bolyai” (Facultatea de Informatică). Urmând traseul majorității tinerilor valoroși, și-a asumat drumul străinătății, obținând în perioada 2002 – 2003 o Diplomă de Studii Aprofundate (DEA) în Informatică, la Universitatea Joseph Fourier din Grenoble – Franța.

După ce a obținut doctoratul în Informatică în decembrie 2007 (studiile s-au întins pe parcursul a patru ani), tot la Universitatea Joseph Fourier din Grenoble, în septembrie 2008, Marius Bilașco a fost recrutat ca cercetător postdoctoral CNRS și atașat la echipa de analiză a obiectelor complexe (Fouilles d’objets complexes – FOX ) la Laboratorul de Informatică din Lille (în prezent Centrul de Cercetare în Informatică, Semnalizare și Automatizare – CRIStAL). A trecut de competiția pentru postul de Maître de Conférence (MdC) înființat la Universitatea din Lille 1 – Știință și Tehnologie, în septembrie 2009.

Brîndușa Oanță (BO): Ce a urmat după ce ai obținut postul de Maître de Conférence (MdC), Marius Bilașco?
Marius Bilașco (MB): Imediat după ce am fost recrutat ca MdC, mi-am dorit să mă implic în activitățile pedagogice și administrative inerente vieții unui profesor-cercetător. Am fost responsabil de coordonarea urmăririi pedagogice a studenților înscriși într-un contract de profesionalizare în Licență și Master MIAGE (Méthodes Informatiques Appliquées à la Gestion des Entreprises). Studenții în contract de profesionalizare sau în alternanță sunt salariați în întreprinderile de profil și, în același timp, urmează cursurile universității în urma semnării unei convenții tripartite între student, întreprindere și universitate. Această activitate a implicat în jur de patruzeci de studenți în fiecare an, până în 2011. Din 2011, am fost responsabil de coordonarea monitorizării tuturor stagiarilor Master MIAGE și Master Informatique, combinate (aproximativ 90 pe an). Managerii diferitelor parcursuri de licență și master mi-au încredințat și sarcina de a organiza susținerile proiectelor de final de an ale studenților absolvenți, sarcină pe care am îndeplinit-o până în 2016.

BO: Ai reușit să creezi și o aplicație interesantă. Cum ai procedat?
MB: În 2009, am creat o aplicație web intitulată Livret Electronique care acoperă toate aspectele cursurilor urmate și ale alternativelor. În 2011, am extins aplicația, astfel încât să includă și stagiile de licență, iar apoi stagiile studenților Master 2 în formare inițială. În prezent, în fiecare an, aproximativ 350 de stagii și alternanțe sunt coordonate prin această aplicație. Dincolo de furnizarea acestei aplicații, coordonarea implică sarcini recurente pentru informarea și reamintirea instrucțiunilor de monitorizare pentru tutori, precum și sarcini de consiliere și mediere în caz de conflicte sau dificultăți în monitorizare.

BO: Ai continuat să îmbunătățești aria de aplicabilitate a cursurilor și aplicațiilor tale?
MB: În perioada 2012-2013, am lucrat în parteneriat cu Lionel Seinturier pentru a co-superviza specializarea E-Services al Master 2 Informatică. Cursurile acestei specializări se bazează pe proiectarea și dezvoltarea centrată pe utilizator a serviciilor electronice accesibile prin mijloace de comunicare digitală, incluzând internetul, dar și toate noile echipamente de calcul omniprezente, cum ar fi dispozitivele inteligente, telefoanele și interfețele multi-touch. Din septembrie 2013, am fost responsabil exclusiv al acestei specializări, în timp ce am lucrat îndeaproape cu colegii mei responsabili pentru principalele materii. Specializarea de servicii electronice are două grupuri: unul de formare inițială și altul de formare alternativă. Începând cu 2013, 247 de studenți au absolvit cursurile de e-servicii de Informatică Master 2.

BO: Ai avut timp și pentru cercetare?
MB: În paralel cu această susținută activitate pedagogică și administrativă, am avut posibilitatea să derulez numeroase activități de cercetare, în principal în domeniul analizei faciale din fluxurile video. Aceste activități sunt structurate în jurul a 8 teze de doctorat și 8 participări la proiecte de colaborare (inclusiv 5 proiecte europene).

BO: La ce se referă aceste teze?
MB: Patru teze privesc în mod direct munca mea legată de analiza facială: Afifa Dahmane (mai 2010 – februarie 2015, co-supravegheată cu USTHB Algeria – Estimarea orientării capului), Benjamin Allaert (oct. 2014 – iunie 2018 – Recunoașterea expresiei faciale), Romain Belmonte (din octombrie 2015 – Contextualizarea analizei comportamentului centrată pe persoană în situații de captură neconstrânsă), Delphine Poux (din oct. 2017 – Recunoașterea expresiilor faciale într-un mediu liber). Alte două teze s-au concentrat pe tema semanticii: Samir Amir (oct. 2009 până în decembrie 2011 – Un sistem de integrare a metadatelor multimedia) și Mohamed Yassine Kazi Tani (ianuarie 2012 – martie 2018, înscris la Universitatea din Oran, Algeria – Integrarea regulilor de inferență semantică în procesele de analiză video). În prezent, particip de asemenea, la co-supravegherea lucrărilor lui Cagan Arslan (din octombrie 2015 – Data Fusion pentru interacțiunea om-calculator) și a celor ale lui Pierre Falez (din octombrie 2016 – Explorarea arhitecturii unui accelerator neuromorfic pentru viziune).

BO: Vorbește-ne, te rog, și despre proiectele din programul Eureka!
MB: Din septembrie 2010 am fost implicat activ în configurarea și coordonarea locală a 3 proiecte europene ca parte a Programului EUREKA pentru tehnologia informației pentru avansare europeană (ITEA). Pe plan local, am participat la activitățile desfășurate în cadrul Institutului de Cercetare pentru Componente Software și Hardware pentru Informații și Comunicare Avansată (IRCICA, USR CNRS 3380). Am realizat un studiu științific pentru compania IKOMOBI din 2013 și am participat la două proiecte inter-echipe. În paralel, am fost implicat și în participarea la comitetele de program (5) și la comitetele de lectură externă pentru reviste internaționale (8). Am făcut parte din comitetul organizator al conferinței CORESA 2012 și am avut responsabilitatea organizării comunicațiilor Web ale conferinței IEEE, International Conference Face and Gesture Recognition, organizat la Lille în mai, 2019.

BO: Așa după cum mi-ai spus, ai ajuns în 2018 și la Universitatea din Lille. Ce ai studiat acolo?
MB: Nimic. În 2018 am pregătit abilitarea. E o diplomă pe care poți să o obții după doctorat. În Franța (ca și în România de altfel), abilitarea îți dă posibilitatea să propui și să coordonezi de unul singur teze de doctorat. E o etapă importantă în drumul spre postul de profesor universitar. Diploma e decernată în urma redactării unui memoriu care sintetizează toate activitățile de cercetare, pedagogice și administrative din carieră. Memoriul e citit și evaluat de 3 profesori universitari. În cazul unui aviz favorabil, memoriul e prezentat în timpul unei susțineri în care expui în mod sintetic câteva aspecte ale carierei tale, urmată de o sumedenie de întrebări. Susținerea a durat în total cam 3 ore. A fost însă foarte agreabil să discut cu membrii juriului. Încerc să transmit studenților starea asta de spirit: ce a fost greu a trecut, susținerea trebuie văzută ca un moment plăcut în care te lauzi, în care arăți lumii lucrurile interesante pe care le-ai făcut și ce ai învățat.

BO: Haide să privim spre… trecut, să discutăm un pic despre adolescența ta. Când ai absolvit Liceul „Dragoș Vodă”?
MB: Am absolvit liceul în 1998 fiind nerabdător să descopăr orizonturi noi. Anul 2000 ne făcea pe toți să visăm un pic. Ce e interesant e că niciodată în timpul liceului nu îmi închipuiam că o să părăsesc România. Începeam să avem foști colegi de liceu, care încet, încet se deplasau spre vest, însă, mie mi se părea deja foarte interesant faptul de a-mi construi o carieră în România. Divaghez un pic, însă în Franța am ajuns fiindcă nu voaim să îi supărăm pe profesorii de la Cluj. Erau burse Erasmus pentru Franța la care nu a aplicat nimeni. De frică să nu le piardă pentru anii următori, am fost mai mult decat încurajați să aplicăm. Am dat toți atestate în engleză pentru o bursă în Franța, unde toate cursurile erau în franceză. Ei, odată ajunși în Franța, viața nu și-a urmat cursul pe care mi-l imaginam. Miraje, sentimente, reușite și alte oportunități au făcut ca, încet, încet, să-mi construiesc o carieră aici. Când mă uit înapoi, îmi spun că trebuie să rămâi tot timpul deschis la oportunitățile ce se ivesc, să fii curios, să îndrăznești și să nu îți fie frică să ieși din zona de confort. Închid paranteza.

BO: Cum era liceul în acei ani? Ce ți-a rămas în memorie din acea perioadă?
MB: Anii de liceu au avut o savoare specială. Noi prieteni, primele sentimente amoroase, primele decepții, primele reușite. Un cocktail exploziv. Anii de liceu și prieteniile legate în acea perioadă, parcă au rămas gravate pentru totdeauna. Când ne reîntâlnim, este ca și cum ne-am fi despărțit ieri. Cred că dacă am fi închiși iarăși noi, 30, într-o clasă, după o zi, am avea aceleași discuții pasionate, am face exact aceleași boroboațe ca acum 20 de ani. XII A forever!

BO: Profesorii te-au influențat în vreun fel?
MB: În mod evident! Cred că am înțeles destul de repede că materiile sunt un pic accesorii, și că ce e central este aspectul uman. Modul în care profesorii reușeau să ne transmită pofta de a ne interesa, de a studia, de a descoperi, în ciuda mediului ostil creat de 30 de adolescenți care voiau să pară mai interesanți și mai rebeli unii decât alții. Era impresionantă diferența între atmosfera de la o oră la alta, în funcție de profesor și, clar, nu în funcție de materie. Eram într-o clasă de informatică, însă orele cu dnul Anișorac ne hipnotizau pe toți. Îmi aduc aminte cu drag și de orele cu dnul Motogna, cu dna Voina sau cu dna Godja, ore în care, știința se amestecă cu știința de a fi om. Un loc particular în inimă o să îl aibă pentru totdeauna dnul Roșca Ovidiu care m-a format ca informatician de când eram pitic. Însă nu totul era roz. Erau și note mai întunecate. Însă, ce e albul fără negru?

Ah, și cum tot vorbim de profesori, i-am uitat pe cei mai importanți, pe cei pe care îi aveam acasă (și la propriu, și la figurat). Chiar dacă postura preferată a unui adolescent e să fie în opoziție, numeroasele discuții, micile bătălii cotidiene și afecțiunea lor mi-au permis să mă construiesc și să găsesc resursele necesare să avansez.

BO: Ce fel de „reper” a fost și este azi Sighetul pentru tine?
MB: Sighetul e un fel de „buric al pământului”. E locul în care m-am format și care mi-e tot drag, la fel ca și oamenii de aici. În Franța, am noroc să fiu într-o regiune în care oamenii au aproximativ același caracter: foarte primitori, foarte înțelegători și care prețuiesc relațiile umane. Chiar dacă soția e mai din sud (Grenoble), ne simțim foarte bine la Lille. Suntem aici deja de 10 ani. Nordul Franței nu are o reputație prea bună din pricina vremii. Oamenii spun că plângi de două ori aici: când vii, și când pleci. Și, sincer, am impresia că atunci când o să plecăm, o să plângem de două ori mai tare. Dar, totuși, în ciuda trecerii anilor, Sighetul, oamenii, amintiirile vor păstra un loc special în inima mea.

BO: Soția ta cu ce se ocupă, lucrează în același domeniu cu tine?
MB: Soția a obținut și ea doctoratul la Grenoble. De fapt, acolo ne-am cunoscut. Eram amândoi pe „frontul” cercetării și ne luptam împreună să supraviețuim. Doctoratul e o experință foarte interesantă, foarte formatoare, însă, dură, în același timp. Nouă ne-a permis să ne găsim și să ne construim o poveste frumoasă împreună. Îndrumătorilor de teză le-am anunțat nunta simulând un articol științific pe care l-am transmis să îl revizuiască. După doctorat, am venit amândoi la Lille, și Céline a început o carieră în mediul privat. Lucrând în informatică, a putut naviga departe de mediul universitar, reușind să valorizeze în mod eficace competențele acumulate în timpul doctoratului. După mai multe experiențe, acum lucrează pentru inspectoratul școlar, organizând și coordonând mai multe aplicații legate de gestiunea resurselor umane ale ministerului învățământului preuniversitar.

În ceea ce privește viața de familie, Lille este un oraș foarte adaptat familiei. Avem doi copii, se distrează de minune. Ne deplasăm cu toții zilnic cu bicicletele și așa, orașul pare mai mic. Amândoi copiii fac diverse activități artistice și sportive care ne-au permis să ne extindem rețeaua de cunoștințe și prieteni. Pe lângă că ne sunt foarte dragi, sunt și foarte importanți pentru diversificarea vieții noastre sociale.

BO: Profesional, cu România mai ai interacțiuni?
MB: Am păstrat legături cu unii profesori și unii colegi (deveniți profesori) din Cluj, însă, deocamdată, nu am reușit să concretizăm o acțiune comună. Acum că am obținut abilitarea, poate posibilitățile vor fi mai numeroase…

BO: Ce-ți dorești/ propui pentru următorii ani, în plan profesional?
MB: De anul acesta am devenit coordonator științific al echipei de cercetare FOX. Așa că de acum, pe lângă proiectele mele, am responsabilitatea de a reprezenta, de a apăra interesele echipei la nivelul laboratorului de cercetare și de a da vizibilitate realizărilor echipei la nivel național și internațional. Din punct de vedere al cercetării, o să continuăm activitățile legate de analiza facială, și o să diversificăm activitățile legate de noi rețele de neuroni impulsionali, mult mai sustenabile din punct de vedere energetic, și care se aproprie foarte mult de modul de funcționare a neuronilor umani.

BO: Mulțumesc mult pentru interviu! Mult succes în activitatea ta și te așteptăm la sărbătorirea Centenarului CNDV, ce va avea loc în perioada 10 – 12 octombrie 2019!
MB: Îți mulțumesc ție și echipei de organizare a Centenarului! Acest tip de eveniment este important, esențial. Ne permite să știm de unde venim, unde suntem și unde vrem să ajungem. Vorbind de viitor, mi-ar plăcea ca într-o zi să găsesc o modalitate interesantă de a transmite ceva în mod durabil liceului, orașului care mi-a permis să mă construiesc. Sunt sigur că într-o zi o oportunitate interesantă o să se ivească!

Brîndușa OANȚĂ

Sigheteanul Radu Dobrin are o carieră strălucită, o carieră focalizată pe… succes! A plecat de la Sighet, absolvent al Liceului “Dragoș Vodă” (generația 1992) și a urcat, a tooot urcat, oprindu-se la acest moment tocmai la Bristol – Myers Squibb in Princeton, New Jersey. Bristol – Myers Squibb este una dintre cele mai mari companii americane de medicamente. O “parte” din companie a demarat activitatea în anul 1858, fiind înființată de Edward Robinson Squibb în Brooklin iar cealaltă “parte” a fost înființată în anul 1887, de către doi asociați (William McLaren Bristol și John Ripley Myers) în New York. Mult mai târziu (în anul 1989) cele două companii/ “părți”, au fuzionat și a apărut… Bristol – Myers Squibb (BMS) care a ajuns la câteva zeci de mii de angajați în întreaga lume, având departamente puternice de cercetare și dezvoltare.

Șeful unui departament extrem de important al BMS, Immuno-Oncology Translational Bioinformatics, este sigheteanul nostru, Radu Dobrin.

Nu a fost ușor drumul până în acest punct, a fost o continuă și spectaculoasă ascensiune, a fost o luptă pentru performanță, pentru a demonstra că are calitate. După Liceul “Dragoș Vodă”, Radu Dobrin a urmat Facultatea de Fizică la Cluj (Universitatea “Babeș – Bolyai”) pe care a absolvit-o în anul 1996, continuată cu un master (MS) tot la Cluj și apoi… alte studii, master in calculatoare si doctoratul la Michigan State University, care i-au oferit șansa de-a se afirma la nivel global.

După studiile americane, rămâne tot în SUA unde este angajat pentru diverse perioade la Northwestern University și la prestigioasa Princeton University pe postul de cercetător asociat. Rezultatele deosebite pe care le obține în domeniul biologiei moleculare îi facilitează obținerea rezidenței în SUA, în anul 2006.

Până la actualul job, Radu Dobrin și-a completat CV -ul la alte câteva mari companii americane: Rosetta Inpharmatics, Merck, Johnson & Johnson.

Demarăm discuția noastră pe fundament autohton și ne ducem/ teleportăm cu gândul și vorba spre secolul trecut, la perioada anilor ‘90, când Radu Dobrin a făcut parte din ultima generație ce a început Liceul “Dragoș Vodă” înainte de schimbările majore din Decembrie 1989.

Salut Sighet (SS): Ai prins adolescența în două sisteme diametral opuse, comunismul (închis și controlat la sânge) și… pseudo-capitalismul (libertate și democrație incipientă). Te-ai/ v-ați transformat dramatic după 1989? Ați devenit automat… mai liberi, mai deschiși?
Radu Dobrin (RD): Interesantă tranziția între comunism și pseudo-capitalism în ’89. Cea mai dramatică transformare a fost că libertatea îți aduce opțiuni. Țin minte, când eram în clasa a VIII-a, drumul spre… viitor era foarte simplu: mergi la liceu, dai admitere, treapta a II-a, te duci la facultate și, dacă ai terminat facultatea, ai automat serviciu. Ce a fost foarte interesant, în timpul tranziției, este că părinții nu au știut ce să spună copiilor, faptul că ai avut opțiuni a fost ceva surprinzător pentru noi. Cumva, am fost debusolați, a durat în jur de doi ani, în clasa a XII-a am trecut prin mai multe etape, la ce facultate să merg: medicină, după clasa a XI-a, aeronave, de la aeronave, filosofie, după filosofie, psihologie, fizică, chimie… Nu știa nimeni unde să meargă. Și nu am fost doar eu. Colegii au avut exact aceeași dilemă. Interesant a fost că, până la urmă, toți și-au găsit domeniul. Deja, în preajma clasei a XII-a știam cam toți ce vrem să facem.

SS: Cum s-a transformat școala după 1989? Cum s-au metamorfozat profesorii?
RD: Au trecut, cred, prin aceeași metamorfoză. Țin și-acuma minte că, atunci când s-a întâmplat revoluția, primele zile de școală au fost un haos total. Nimeni nu știa ce-o să se întâmple, ce o să studiem, din ce cauze o să studiem. La istorie se făcea foarte mult despre comunism. Ce-o să se întâmple mergând înainte? S-a schimbat programa. Profesorii erau bulversați. Nu știau ce-o să facă. Mai exista treapta a II-a? Nu mai exista? Norocul nostru, cel puțin la „Dragoș Vodă”, este că am avut niște profesori foarte buni, care s-au adaptat foarte rapid. La matematică, română, fizică, chimie, nu cred că am “sărit” absolut niciun pas. Am mers toți înainte. Toți au spus: nu vă faceți probleme, școala merită, merită să investiți în școală, învățați, până la urmă tot o să intrați la o facultate, dacă vreți să mergeți la facultate. Așa că tranziția a fost cumva o piatră de temelie. Foarte mulți dintre profesori ne-au ajutat să progresăm, fără să fie speriați de viitor.

SS: De ce fizica? Era atractivă în noua… configurație a României?
RD: De ce fizica? Asta-i o întrebare foarte grea. De ce fizica? Am vrut să dau la Medicină. Inițial. Mi-am rupt piciorul când am fost în clasa a IV-a, și doctorul pe care l-am avut în Baia-Mare, unde am făcut două operații, m-a impresionat foarte mult. Și-am zis că dau la Medicină. La Medicină, din păcate, când eram la liceu, trebuia să memorez absolut totul la biologie. Și sunt antimemorat. Îmi place foarte mult să înțeleg, ceea ce nu se potrivea absolut deloc cu examenul de la Medicină. Am avut de ales între Politehnică, Fizică, Chimie, Biologie… Unde să mă duc la facultate? Fizica a fost cea mai grea. N-am fost bun la fizică tot timpul. Am început clasa a IX-a cu dl. profesor Boancă. A avut cu mama și cu tata discuții că, dacă nu învăț la fizică, rămân repetent. Fizica este o materie la care crești în trepte. Mulți dintre colegii mei de facultate, care am terminat între primii au povesti similare. Fizica e grea până în momentul în care realizezi cum să judeci problema. În momentul în care înveți cum se judecă problema, totul devine foarte simplu. Și-am avut de ales între matematică, fizică, chimie, și-am zis: cea mai grea e fizica. Pe de altă parte, am un unchi la Cluj care era profesor universitar, și care m-a încurajat să-mi aleg ceva ce-mi place. E o materie foarte interesantă. Științele naturii tot timpul m-au pasionat. Să știi tot mai multe despre natura, în general. Și din cauza asta m-am dus la fizică. A fost mai mult atracția înspre ceea ce nu știam, decât înspre ceea ce știam.

SS: Clujul ți-a oferit baza educațională adecvată sau totul era diluat în acei ani?
RD: Clujul a fost super! Am început să fac cercetare în anul doi de facultate. Am avut niște profesori extraordinari! Și acuma țin legătura cu unii dintre ei. Mie mi s-a părut Clujul și facultatea foarte diferit de cea ce am avut la Sighet, la liceu. În sensul de nivel. Am fost împinși așa de tare ca să învățăm foarte mult, să iei zece, să știi. Când am intrat la Fizică, am avut un profesor la Mecanica Cuantică la care trebuia să citești cel puțin două manuale de cursuri. Nu era suficient de stat la curs, să iei notițe, și să mergi la examen. Ca să fii în vârful clasei, trebuia să faci de zece ori mai mult. Trebuia să citești de unul singur, trebuia să stai la bibliotecă. Mi-a plăcut foarte mult! Mi-a plăcut foarte mult nu doar fizica. Mi-a plăcut faptul că am avut acces, de exemplu, la Filosofie și Psihologie. În anul I de facultate, mi-a plăcut Psihologia. Mă duceam la cursuri – se făcea prezența și trebuia să mă strecor pe ușa din spate – din simplul motiv că mă interesa. Eram curios cum gândește lumea, din ce cauză gândește? Cum se formează personalitatea de la copilărie la adolescență. A fost foarte interesant la Universitate accesul la alte materii. Cel puțin eu am încercat să frecventez și alte cursuri. Mi-ar fi plăcut să fi fost sistemul ca în vest, în care puteam să-mi aleg cursurile, ar fi fost mult mai bine. Am pornit pe fizică, toată ziua trebuia să fac fizică, matematică, aveam foarte puțin timp pentru literatură, filosofie, psihologie, chimie. Însă, am încercat să accesez toate resursele pe care le-am avut.

SS: Cât aer din Clujul cultural – artistic ai… inhalat?
RD: Am fost la operă, deoarece eram curios să văd cum e opera. La Sighet n-am avut șansa să mergem la concerte. Țin minte, când eram mic, în perioada comunistă, la Sala Enescu a Școlii de Muzică din Sighet, chiar când s-a deschis, am fost la concerte. Dar erau așa de rare… În Cluj, m-am dus să văd Traviata, opera lui Verdi. Mi-a plăcut. N-am fost chiar așa de des. Am avut o perioadă în care, împreună cu colegii de cameră încercam să intrăm la cât mai multe concerte, și nu cred că a fost vreunul la care să nu mă duc. Dar nu mă consider o persoană care să-și dedice așa de mult timp artei. Poate sunt mai mult realist.

SS: Ai finalizat studiile la Cluj în anul 1997 cu un Master în Științe. Ce a urmat? Ai tatonat, din start, posibilitatea unor studii afară?
RD: Am terminat facultatea în 1996. Profesorul cu care lucram la Cluj, a spus: ”Radule, poți să mergi în America. Avem niște relații, niște cunoștințe care ne-au explicat procesul de admitere la Doctorat și vrem să te ajutăm”. N-aveam nici cea mai vagă idee ce trebuie să fac. M-au întrebat dacă aș vrea să merg în Franța. Din tot anul, am fost singurul care a ales America. N-am știut că există o mare diferență între a aplica în America și a fi acceptat în America. La Consulatul American din Cluj, era o carte mare cu toate universitățile, eram doi colegi de cameră, am deschis cartea și am zis unde se deschide, acolo mergem. Eu am ales Michigan State University, iar colegul meu de cameră a zis: ”nu mă duc cu tine, eu mă duc la Wayne State”. Fără să știm absolut nimic ce se întâmplă acolo. N-am avut internet, n-aveam acces la informații, așa că, am vrut să fac mai mult. Voiam să descopăr mai mult, eram foarte pasionat. Făceam superconductivitate. Care era următorul nivel? Ce se face la doctorat? Asta-i tot? Învăț din manuale și din notițele altora? Nu pot să am și eu ideile mele și să le împing înainte? A fost o evoluție naturală. Nu am stat prea mult să-mi fac planuri. Ca vorba aia: cazi din lac în puț. M-am apucat să învăț, m-am dus tot înainte.

SS: Cum ai perceput starea socio – economică a României de la sfârșit de secol XX? Ce așteptări aveai?
RD: Întrebare destul de grea pentru mine. Sincer, așa de pasionat sunt de științe, încât starea socio-economică m-a interesat foarte puțin. Când am terminat facultatea și în timpul facultății am avut mereu bursă. Bursa era suficientă, căminul a fost ieftin, n-am dus niciodată lipsă de bani. N-am avut nici prea mulți, nici prea puțini. Mă interesa să mă duc la școală, să mă întâlnesc cu prietenii, să schimbăm idei, așa că era totul perfect. Când am plecat, în momentul în care a fost să am serviciu, a fost mai complicat. Foarte mulți dintre colegii mei care terminau facultatea, discutau: ”ce facem când terminăm? Vindem cărți de telefon”. N-o să uit niciodată. Erau foarte puține posturi de fizică. La Universitate, să fii preparator sau asistent era greu, erau două-trei poziții pe catedră, nu erau cine știe ce. Am fost 120 în an. Unde sunt locuri de muncă pentru 120 de persoane?Cumva, toată discuția despre locul de muncă a trecut pe deasupra mea, plutind. N-am realizat-o foarte intens.

*

Cetățeanul american de azi, Radu Dobrin, un tânăr căruia i se deschideau toate porțile în acei ani, dar nu în România se pare, părăsește țara pentru a-și căuta ținte mai îndrăznețe într-o lume mult mai stabilă. În acei ani, mii de tineri simțeau nevoia să trăiască în democrații consolidate, să se formeze în universități de top ale lumii occidentale. Era începutul exodului!

Continuăm seria de întrebări și curiozitatea noastră este pe măsură, gândindu-ne că totuși emigrarea încă nu fusese… liberalizată dar mai ales că tinerii percepeau corect oportunitățile venite din lumea occidentală.

*

SS: De ce ai ales USA? Ce argumente/ puncte tari/ oferte avea pentru tine îndepărtata lume a… tuturor posibilităților?
RD: De ce Statele? Dintr-un motiv foarte simplu. Profesorul cu care lucram în domeniul cercetării, tot zicea: ”în fizică, dacă vrei să mergi să faci cercetare adevărată, nimeni nu-i bate pe americani la baze (educaționale, de resurse și așa mai departe)”. Am fost acceptat și în Franța (pe vremea aia, în Franța, și din punct de vedere al emigrării era mai complicat, viza era foarte greu de obținut). Dar, cel mai important motiv pentru mine, a fost nivelul școlii. Tot timpul citeam revistele americane de specialitate. Cât eram student, n-am citit un articol în franceză. Așa că, am ajuns în America.

SS: Ți-ai luat doctoratul în 2001 la Michigan State University. În ce domeniu, pe ce palier al științei?
RD: M-am dus în America să fac fizică, am făcut doctoratul în Fizica Sistemelor Dezordonate. O altă poveste interesantă: când am plecat din România, profesorii mi-au spus că noi, românii, ne pricepem foarte bine la a rezolva ecuațiile cu creionul și cu hârtia, pentru că nu am avut calculatoare. Toți profesorii de la Cluj mi-au sugerat să folosesc și calculatoare în cercetare. Viitorul o să fie calculatoarele. Cu toate că noi nu aveam. Ei îmi spuneau că mergeau la conferințe și toată lumea face simulări, iar noi nu reușim din cauză că nu avem infrastructura necesară. ”Folosește calculatorul. Fă ceva să ajungi spre calculatoare”. Și am vorbit cu mai mulți profesori de la Universitate – este alt sistem în America, acolo studentul intervievează profesorul. Mi-a plăcut de un profesor de la Michigan State, făcea calculatoare, simulări. I-am spus că nu înțeleg cu amănunte domeniul lui de cercetare, dar e foarte interesant. Acesta a fost unul dintre motivele principale.

SS: Ai trecut cu jobul prin câteva mari companii americane de medicamente. Ai ales țintit domeniul sănătății și în mod special al medicamentelor sau a fost întâmplătoare interacțiunea?
RD: Consider că nimic nu e întâmplator. N-am mai făcut cu adevarat fizică de când am terminat Doctoratul în Fizică. Am avut un prieten foarte bun, Laszlo Barabas, un profesor renumit de fizică, are o mulțime de cărți publicate, e maghiar, a emigrat în Ungaria când era mai tânar, și mi-a dat un telefon când am terminat Doctoratul: ”Radule, de ce faci fizică, hai să facem rețele la biologie”. N-am știut despre ce vorbește. Și m-a convins că este foarte interesant, și-am trecut din fizică spre biologie. Am învățat foarte mult. M-a pasionat biologia, aveam destul de bune baze, înțelegeam celula, organismul, țesutul… dar am vrut să învăț mai mult. Fizica este foarte specializată. Nu este nimeni în fizică să știe absolut toată fizica. Când iei doctoratul, în loc să ai o viziune și mai largă asupra fizicii, ai de fapt o viziune tot mai ”îngustă”. Te limitează cumva. Și chiar m-a deranjat asta când am terminat doctoratul. Începusem deja să citesc despre noile descoperiri din Medicină, și din păcate, nu înțelegeam în detaliu ce se întâmplă în organism. Nu știam ce fac medicamentele. Am învățat, după doctorat, ce face penicilina. Și așa am trecut din fizică, împreună cu profesorul Laszlo, spre medicină. Am făcut două postdoctorate, primul l-am făcut în biologie bacterială, iar al doilea l-am făcut în celule stem la Princeton. Eram în Princeton, eram pregătit să rămân profesor universitar, nu m-am gândit niciun moment să mă îndrept spre domeniul industrial. Când am văzut ce date și infrastructură au cei din industrie, a fost foarte simplu. Așa ne-am mutat din Princeton în Seattle și am început să lucrez în farmaceutică, din motive pur științifice.

SS: Ești specialist în fizică moleculară. Presupunem că ai avut permanent idei îndrăznețe, inovative, conexe cu domeniul medicamentelor?
RD: Conexiunea nu e directă. Dacă ar fi să îndrum elevii mai tineri… Fizica îți deschide ochii. Îți dă capacitatea să rezolvi probleme. Gândindu-mă retrospectiv, cred că aș fi putut să fac absolut orice fel de domeniu, datorită faptului că am făcut fizică. Atât de multe cunoștințe ai, de matematică, fizică, chimie, înțelegi ce se întâmplă în natură. N-a fost o distanță foarte mare până la medicină și la medicamente. M-am simțit tot timpul foarte aproape. A trebuit doar să citesc câteva cursuri, am făcut rapid conexiunile. Medicina și medicamentele aparțin viitorului. Un alt avantaj e că la noi medicina parcă a făcut parte mereu din folclorul românesc: bem ceaiuri, toată lumea are tot felul de tratamente care îți prelungesc viața, te fac să te simți mai bine. Și fizica e ca un fel de LEGO, m-a ajutat să le pun pe toate împreună și să înțeleg cum un medicament acționează pentru a restabili balanța pierdută în timpul bolii.

SS: Ți-ai întemeiat familia acolo în USA sau ai plecat din România cu ”decizia” luată?
RD: Am plecat din România cu decizia luată. Eram studenți la Cluj, mi-a plăcut foarte mult sportul, soția mea a fost handbalistă, a terminat Sportul la Cluj, ne-am cunoscut la sport, am plecat împreună și ea a făcut un master în Educație Fizică în America. Suntem amândoi foarte pasionați de sport, practicăm tenisul dar jucăm și alte sporturi recreaționale când se ivește momentul. În SUA, avantajul este că sunt foarte multe baze sportive publice foarte bine amenajate. Am plecat deja pregătit din România cu familia, astăzi (n.r. 18 iulie 2019) avem deja 21 de ani de căsătorie.

SS: România nu mai are la ora actuală – din câte știm – nicio universitate în top 500. Care crezi că sunt cauzele acestei dramatice diferențe între învățământul universitar din occident și cel autohton?
RD: Foarte bună întrebarea! Sincer, am observat și eu decăderea sistemului nostru de învățământ. Când am intrat la Michigan State University, cred că eram la programul de doctorat între 40-50 de români. Asta se întâmpla în ’97. În fiecare an, numărul românilor a tot scăzut. Când am terminat Doctoratul, cred că venise la fizică un singur român care era chiar din generație mai mare decât mine. M-am întrebat și eu de ce, am vorbit cu profesorii de la Cluj. Dacă ne gândim, pentru România, prin 2001-2002, nu cred că a fost o perioadă extraordinară. S-a schimbat punctul de vedere al oamenilor: mai mult către situația materială și mai puțin spre educație și ce contează cu adevărat. Am întâlnit foarte mulți studenți care voiau să meargă la Economie pentru că salariile erau foarte bune. Pentru foarte mulți din generația mea, scopul a fost mai diferit. Și s-a schimbat foarte mult percepția oamenilor. Și a studenților. Vorbeam cu studenți de la Cluj, nu-i interesa absolut deloc să facă cercetare. Sper ca situația să se schimbe. Pentru că, vorba veche a românului, ”cine are carte, are parte”, e adevărată. În America, e valabilă această vorbă. Lumea trebuie sa meargă la Universitate nu numai pentru că material poate să fie mai bine, ci pentru că, într-adevăr cine are carte, are parte. Și te dezvolți personal în timp, poți să ajuți pe alții, dar poți să te ajuți și pe tine însuți.

SS: Îi întrebăm în general pe toți interlocutorii noștri: mai ai de gând, te poate tenta revenirea acasă?
RD: Mă poate tenta revenirea acasă. Sigur, m-ar tenta revenirea acasă. Chiar mă gândeam acuma, după atâția ani petrecuți departe de casă, cred că aș avea foarte mult de dat înapoi României. Întrebarea este: cum să venim înapoi acasă? Din ce motive? Am avut discuții cu prieteni care au încercat sa se întoarcă… nu cred că, deocamdată, România îți poate oferi platforma. Asta este, din păcate, foarte trist. Mi-ar plăcea să ajut România. Mi-ar plăcea, cu mare drag. Dar de câte ori ajungem la povești despre a veni înapoi în România, cumva se opresc la mijloc. Nu se materializează. Să sperăm că viitorul o să schimbe ceva.

SS: Cât de vizibilă este România de peste… ocean?
RD: Noi, românii, peste Ocean, ne uităm după alți români. Da. Sunt foarte mulți oameni de știință români, pe care, chiar nu i-am văzut în ziarele românești. Știm de ei, ne cunoaștem noi între noi. Sunt surprins că în ziarele din România foarte puțin sunt promovați, intervievați… De câte ori ne uităm în ziarele naționale vedem persoane care sunt mult mai obscure. Cunosc români de la universități prestigioase care au rezultate extraordinare. Sunt surprins că nu sunt menționați. Nu li se cunoaște nici măcar numele. Trebuie să ai un flux de oameni și succese în străinătate ca să fii vizibil. În momentul în care a început să scadă numărul de studenți din străinătate, s-a dus și vizibilitatea. Profesorii au uitat de noi. Azi nu e chiar așa de vizibilă România.

SS: Are vreo șansă de performanță România pe piața globală de azi și care ar fi domeniul și atuurile țării noastre?
RD: Încă o întrebare foarte bună. Piața este extraordinară. Românii sunt niște oameni foarte capabili. Vorbesc bine, articulat, sunt deștepti, se pot adapta la orice mediu. Dacă în interiorul României s-ar schimba strategia spre o direcție de integritate personală, ”goluri” pentru echipă, nu numai ”goluri” individuale, ar fi mult mai bine. Copiii să fie învățați de mici să-și dorească să meargă la universitate sau să studieze ca să facă România mai bună. Nu să se gândeasca doar la ei. Asta ar fi ceva care ne-ar duce înainte. Am reveni la același sistem în care să ne gândim pentru comunitate, nu pentru noi, să ne gândim cu ce putem să-i ajutăm pe alții, cum să mergem înainte. Ar fi un plan extraordinar! Se poate face? Da. Trebuie să ne gândim nu numai din punctul nostru de vedere material, personal, ci și cum dau înapoi țării. Dacă noi ne-am schimba puțin punctul de vedere, am fi extraordinari!

SS: Ce faci practic la actualul tău loc de muncă, având funcția de… Șef al Departamentului de Bioinformatică Translațională Imuno – Oncologică?
RD: Serviciul meu este, în acest moment, mai mult despre strategia echipei. Am o echipă formată din 30 de cercetători care analizează un tip special de date – genomice – pentru toate medicamentele noi sau în curs de dezvoltare în companie. Bioinformatica este o știință nouă. Este o știință de care tot viitorul nostru medical e legat. Aceste date ne oferă o imagine nouă, mult mai rafinată și completă a bolii și intervențiilor terapeutice. ”Golul” nostru e că, folosind aceste date, să dezvoltăm o medicină de precizie, în care tratamentele sunt personalizate pentru fiecare pacient.

SS: De fapt te strădui, împreună cu echipa, să cheltui un buget – probabil – generos destinat R&D. Cum se cuantifică eficiența cheltuirii fondurilor în R&D, ce constrângeri există în acest sens?
RD: Se cuantifică prin numărul de medicamente care sunt aprobate. Scopul nostru este să ajutăm pacienții. Să găsim pentru pacienți medicamente noi. Suntem bucuroși când sunt aprobate noi modalități care sunt mult mai benefice de a trata pacienții. După cum știți, în oncologie nu e ușor, noi încercăm să dezvoltăm medicamente sau tratamente noi prin care să extindem durata de viață a pacienților. Ăsta este ”golul” nostru. Așa cuantificăm impactul cercetării noastre. În tot procesul farmaceutic, echipa mea e implicată de la început până la sfârșit: de la faza de descoperire a unei gene, până la faza de comercializare a medicamentului. E ușor să cuantifici la sfârșit pentru că atunci testăm un medicament nou în clinică. Este mult mai greu să cuantifici la început. Pornim cu mii și mii de molecule și una singură devine cu adevărat medicament.

SS: Din câte ne-am dat seama, o latură a cercetării vizează sistemul imunitar al individului. Întărind sistemul imunitar al oamenilor și mergând pe acest gen de “intervenție” ar dispărea consumul altor mii de tipuri de medicamente. Își doresc asta marii producători de medicamente?
RD: Este foarte interesant… când eram student, povesteam cu alți prieteni despre această posibilitate: ”de ce să faci un medicament nou, dacă ar înlocui medicamentul vechi”? Foarte mulți dintre colegii pe care îi am acum la Bristol-Myers Squibb, au avut cancer fie ei, fie în familie. De ce lucrează pentru companie? Noi chiar vrem să vedem cancerul eradicat. Corpul uman este așa de complicat, încât suntem practic la fazele incipiente de a înțelege ce se întâmplă când ai cancer. Aș vrea să vă dau răspunsul că suntem capabili azi să avem medicamente în oncologie care să contribuie la o eradicare totală a cancerului. Ce pot să vă spun, este că încercăm să facem medicamente cât mai bune, să prelungim viața pacienților cu cancer și sper ca în viitorul apropiat să reușim să-l eradicăm total.

SS: Pe surse, se “aude” că americanii au tratament pentru cancer dar, din rațiuni pur economice nu… oferă lumii tratamentul miraculos. Care-i adevărul?
RD: Da. Asta este chiar o fabulație. Spuneam anterior, că am colegi cu cancer. Lucrăm toți împreună să găsim modalități de a salva pacienții cu cancer. Sperăm să existe și sper pentru toți pacienții să găsim tratamentul cât mai repede. O paranteză foarte interesantă. Eram la Doctorat, cred că în anul I sau anul II, și-am citit o carte despre viitorul medicinei moderne în care se spunea că, n-ar fi interesant ca sistemul nostru imunitar să atace cancerul? Nu cred că v-am spus, îmi place foarte mult SF-ul. Și ziceam: tipul ăsta chiar e știintifico-fantastic! Nu pot să cred că în ziua de azi lucrez la medicamente de care se vorbea în termeni de SF acum 10-15 ani. Mi se pare un miracol și îmi dă speranța că viitorul fără cancer e posibil.

SS: Viața de capitalist, în lumea foarte dinamică americană, este în mod sigur foarte stresantă. Te răpune, te înlătură – așa cum se spune – în mod foarte neelegant?
RD: Este stresantă. Dar trebuie să înveți să-ți găsești busola, drumul tău. Stresul apare din situații pe care nu le putem controla, părerea mea. În capitalism, să-ți găsești drumul între atât de multe opțiuni, nu e ușor. Dacă v-aș pune în față 100 de opțiuni, pe care o alegeți? Lumea devine stresată pentru că nu este sigură că drumul pe care a pornit este drumul care va duce la succes. Trebuie să ai o balanță internă care să spună: nu contează, decizia pe care am luat-o o ajustez în timp ce merg înainte. Nu pot să schimb trecutul. În momentul în care ajungi la balanța psihică în care accepți că nu toate deciziile pe care le iei sunt bune, învăț din ceea ce am făcut, pentru că vreau să mă duc înainte, încep să disipez stresul. Facem greșeli tot timpul, nimeni nu e perfect, așa că… trăiești cu ele și înveți din ele. Trebuie să te miști înainte. Să te ajustezi la o cultură, la o civilizație nouă ca cea din SUA, a fost interesant. Țin minte prima mea situație stresantă, dar amuzantă: în magazin să-mi cumpăr o cămașă. Când mergeam în România la magazin, erau câteva tipuri de cămăși. M-am dus în America, în prima săptamână să-mi cumpăr o cămașă… N-am putut să cred că pot să găsesc în magazin de toate culorile, toate modelele. N-am știut pe care să o cumpăr. M-am învârtit 3 ore în magazin, n-am putut să mă decid să iau o singură cămașă. N-am fost obișnuit. După aceea am învățat: iei una, nu-ți place, iei următoarea, îți place, și tot așa, viața merge înainte :).

SS: Știm că faci foarte multe deplasări în interes de serviciu. Mai ai timp și de… hobby-uri?
RD: Da. Am timp de hobby-uri, îmi place tenisul foarte mult, îmi place să fiu activ așa că, jucăm tenis în fiecare săptămâna. E greu să-ți faci timp, dar este foarte important să-ți faci timp. Pentru mine, e una din modalitățile de a reduce stresul, să-ți iei mintea de la servici și să-ți pui toată energia în hobby. Apropos, în afară de tenis îmi place să lucrez în jurul casei, sunt de la Maramu’ :), îmi place să plantez, să am grijă de grădină, să tai iarba, nu am absolut nicio problemă să fac munci necalificate. Este important pentru liniștea ta, pentru sănătatea ta mentală să menții o balanță între viața de la servici și cea de familie. Sper să pot să mențin balanța în continuare. Nu e așa de ușor, dar cred că reușesc.

SS: Ai fost acasă în 2016, ai revenit în 2019 la Sighet. Casa este casă, nu se discută dar, totuși, privind obiectiv, cum ți se pare casa/orașul nostru?
RD: Îmi place la Sighet, îmi place în Maramureș. Ceea ce te leagă de casă sunt prietenii, amintirile pe care le-ai avut… Orașul? Sincer, nu mi se pare mult schimbat din 2016. Ce-mi pare rău, e că nu mai recunosc lumea din oraș. Eram obișnuit, când veneam în Sighet să întâlnesc lume pe care o recunoșteam pe stradă… fețele nu mai sunt familiare, străzile nu mai sunt familiare, sunt asfaltate unele dintre ele :). Am fost la Memorial cu fiica și nepoții mei. Este foarte frumos amenajat. Foarte multe întrebări din partea copiilor, n-am știut cum să răspund la unele dintre ele, din ce cauză există comunismul și cum a transformat Sighetul? Aș vrea să văd Sighetul un pic mai spre… vest, căile de acces spre Sighet sunt, totuși, foarte grele. Am venit cu avionul pentru că, 10-12 ore să conduci din București în Sighet e greu. Drumurile din afara Sighetului nu sunt destul de bune, am văzut acum că șoseaua de pe Gutin e refăcută. Și, din păcate, suntem în 2019 și tot nu avem autostrăzi. Maramureșul este atât de frumos din punct de vedere turistic, dacă ar fi mai mult acces, ar fi extraordinar!

SS: Interferezi cu românii din comunitatea unde lucrezi sau locuiți?
RD: Da. Sincer, la câte companii am fost, îi caut pe toți românii. De obicei, mă uit la adresele de e-mail și, mă întâlnesc chiar cu toți. Încerc să-i întâlnesc, iar la Bristol-Myers Squibb în campusul unde lucrez sunt vreo 6-7 români. Nu suntem foarte mulți în farmaceutică în SUA, în special din generația mea, pentru că biologia moleculară nu a existat când am fost studenți, am fost foarte puțini care am trecut la bioinformatică. Ne recunoaștem numele. Numele noastre sunt așa de unice, de românești, încât Ralu, Radu, Miruna, Sandu, Mihai, sunt toți de-ai noștri. Deoarece nu suntem așa de mulți români la BMS, comparativ cu cei veniți din America de Sud, China, India, nu avem cluburile noastre, cel puțin nu în industria farmaceutică, dar, ne cam știm între noi.

SS: Ai lucrat la marile companii din industria medicamentelor. Care este secretul performanței în lumea cu adevărat meritocratică?
RD: După mine, secretul performanței este să te gândești în sensul în care, competiția să fii tu însuți. În momentul în care te interesează prea mult să te compari cu alții, este foarte greu să ai energie și să menții pasul. Dacă în fiecare zi te duci cu ideea că trebuie numai să ma depășesc, să fiu un pic mai bun decât am fost ieri, să-i ajut pe cei din jur, e mult mai ușor. Nu să lucrezi numai pentru tine însuți. Ce-am observat eu, contează mult mai puțin succesul personal decât succesul echipei. Și încerc să promovez aceasta mentalitate și în echipa mea. Avem un motto: lucrezi pentru tine, sau lucrezi pentru noi? Nimeni nu spune: EU sunt. NOI suntem. Noi suntem o echipă întreagă, suntem un organism. Vrem să avansăm știința, vrem să facem medicamente noi, vrem sa eradicăm cancerul. Nu vreau din cauza competiție între ei, să sufere echipa. E mai mult o filosofie de viață. Cu asta am fost învățat, am avut niște mentori foarte impozanți din punct de vedere științific și personal, care tot timpul mi-au spus același lucru. Nu te gândi la tine, trebuie să te gândești la alții. Mi-a luat ceva timp să înțeleg. Inițial, venind din România, am plecat cu ideea că trebuie să arăți cât de bun ești tu, să scrii tu articole, să nu arăți la alții că ceilalți te fură. Nu. În cariera mea am învățat exact opusul. Trebuie să fii cât de deschis poți.

SS: Ce ar trebui să “inventăm” la Sighet ca să schimbăm situația economică anemică a urbei noastre?
RD: Din punctul meu de vedere, totul începe cu o bună strategie, clară, simplă, pe care putem s-o urmărim și pe care să o putem măsura. Și după aceea, trebuie implementată. Nu știu exact care ar fi marile schimbări, dar, din păcate, în România, în general, nu am văzut strategii de lungă durată. De exemplu: vrem să facem autostrăzi. E foarte greu de înțeles din afara țării care e strategia noastră. Care sunt pașii și cum cuantificăm implementarea? Anul ăsta avem 10 km, în anul următor 30, în anul următor 100? Dacă nu progresăm, trebuie să reevaluăm, să vedem ce schimbări trebuie să facem? Și să ajustăm. Ne trebuie ”goluri-obiective” simple, să le putem vizualiza și să încercăm să le atingem. Cred că și la Sighet este același lucru. Mă întreb de exemplu care este strategia turistică a orașului, a zonei: să faci pensiuni peste tot, sau să faci anumite zone în care să atragi turiștii, să le explici despre Maramureș, mult mai organizat. Vorbeam cu niște prieteni despre Hawai. Să mergeți în Hawai să vedeți care este strategia statului ca să atragă turiștii. Sunt extraordinari! De ce nu poate România, în anumite zone folclorice, așa cum este Maramureșul, să dezvolte exact aceleași strategii? Ai putea să copiezi sistemul: cum au ajuns ei să-și dezvolte turismul? Este o chestie de strategie care, dacă e bine implementată, ar ridica economic toată zona. Întrebarea este dacă avem conducători care să spună: da, asta e important pentru noi? Nu știu.

SS: Ce-i de făcut ca să nu ne plece tinerii… talentați, excepționali?
RD: Tinerii talentați, ca să nu plece, trebuie să fie mult mai mult incluși în deciziile naționale, județene și așa mai departe. Trebuie încurajați de când sunt mici. Să-i aduci în consilii, să le ceri opinia, nu să le spui ce să facă. Asta n-am văzut în România când am fost eu student. Era foarte greu să vorbești cu profesorul la Universitate. Nu-ți permiteai. Și cred că din cauza asta foarte multă lume nu se întoarce înapoi. Își spun „La ce să vin?” Toată lumea mi-a spus că nu fac nimic bine. Sunt schimbările foarte mici. Social, aș vrea să fie integrat în decizii tineretul! Să li se explice ce să facă, din ce cauză facem, să li se ceară părerea și să li se dea lor inițiativa: cum ați face voi asta? Și să-i întrebăm de exemplu: ”Uite: vrem ca Maramureșul să fie cel mai bun județ din România, din punct de vedere turistic. Voi ce-ați face?” Ar fi extraordinar!

SS: Unde s-ar situa maximum-ul împlinirii tale?
RD: Maximum-ul împlinirii mele? Sincer să fiu, aș vrea să mă întrebați peste vreo 10-15 ani. Viata e o reinventare continuă. Când aveam 20 de ani, voiam să scriu articole. La 30 de ani, voiam să fiu șef de echipă. La 40 de ani, aș vrea să ajut pe alții, cred că la 50 de ani aș vrea să fac ceva nou, să vezi că-ți sunt copiii împliniți, familia că e împlinită. Aș vrea să las și eu o urmă. Ajungi la o vârstă în care ai trecut prin așa de multe lucruri încât ar fi păcat să nu învețe lumea de la tine. Și asta, chiar mi-ar părea rău. Nu doar din punct de vedere academic, științific, ci și din experiența de viață: cum ai ajuns unde ai ajuns, din ce cauză, care au fost pașii? Mi-e greu să mă laud. Nu am crescut în generația în care mi-e ușor să spun: ”wow, câte am realizat eu!” Mi se pare că am realizat foarte puțin! Cred că ideea asta mă împinge tot înainte. De asta, emoțional, psihic, mi-e foarte greu să răspund la întrebare. Nu-i ușor. Sper să merg tot înainte! 🙂

SS: În ce constă valoarea unei țări? Dar a familiei? A individului?
RD: Așa cum vorbeam despre echipele în care lucrez. Valoarea nu este valoarea persoanei, este valoarea grupului. Când am plecat din România, se spunea la universitate că toți românii sunt genii. Suntem asociați cu grupul. Valoarea țării, egal cu valoarea grupului din țară. Uitați-vă la țările puternice. Au o concepție foarte bună națională, o inteligență națională. Poate în interior vedeți o politică complicată. În momentul în care au ieșit în afară, au o mândrie națională, vorbesc frumos despre țara lor și vor să se întoarcă înapoi, să contribuie. Asta ar fi bine să se schimbe. Mândria noastra națională să devină mândrie națională adevărată. Simona Halep a făcut un lucru extraordinar câștigând la tenis. Sportul e foarte vizibil, ea ne-a făcut mândri că suntem din România. Ar trebui să avem această mândrie în mai multe domenii, la toate nivelele, nu numai în sport, Ar trebui să ne mândrim cu grupul nostru de români care, iată, au fost acolo, uitați ce-au făcut ca să fim recunoscuți!

SS: Mulțumim pentru interviu. Noi suntem mândri de tine! Știm că nu ți-a fost ușor, ești foarte, foarte ocupat și apreciem faptul că ne-ai oferit o părticică din timpul tău. Invitația pentru a participa la aniversarea de 100 de ani a liceului nostru se subînțelege și – nu în ultimul rând – îți urăm succes în tot ceea ce faci! Ne vedem în toamnă?!
RD: Mi-a părut foarte bine că am avut ocazia să discutăm. Mi-e drag Sighetul, pentru mine are un loc aparte și sper să ne menținem identitatea!

Brîndușa Oanță & Ion Mariș

Attila Cosovan este sighetean, a demarat studiile universitare la București, s-a transferat și stabilit ulterior la Budapesta, azi bucurându-se de o familie frumoasă în capitala Ungariei. Orice întâlnire cu prietenul Attila este o desfătare. Este un om atât de pașnic, de sincer, de discret, de corect și profesionist încât discuțiile noastre sunt… „profit” 100% (cred că nu doar pentru mine!).

Familia Cosovan care are doi copii, Iza și Max, ajunge cel puțin o dată pe an pe la Sighet și consideră Maramureșul un adevărat… balsam spiritual.

Azi, Attila a urcat pe culmile academice, fiind profesor universitar la cunoscuta Universitate Corvinus din Budapesta. Este maestru în domeniul lui preferat, designcommunication, în cadrul Facultății Media – Marketing & Designcommunication și își trăiește profesia cu multă pasiune și…. imaginație.

Dincolo de plăcerea discuției, motivul principal pentru care l-am abordat zilele acestea pe Attila este desigur subiectul „secolului”, neprețuitul nostru liceu/ colegiu, lăcaș sacru de educație: DRAGOȘ VODĂ!

Ion Mariș (IM): Spune-mi te rog Attila, când ai absolvit Liceul „Dragoș – Vodă”? Ce promoție ești?
Attila Cosovan (AC): Am absolvit „Dragoș – Vodă” în anul 1988, la liceul care a „trimis” în întreaga lume profesioniști în domenii foarte diverse.

IM: Ai avut profesori apropiați în liceu? Dar profesori…. „neprietenoși”?
AC: Amintindu-mi, toți profesorii mei trăiesc în memoria mea cu imagine pozitivă. Din anumite motive îmi amintesc de fiecare și, de obicei, zâmbesc când mă gândesc la ei. După cum demonstrează evoluția mea, prezentul meu, nimeni dintre aceștia nu mi-a „distrus” cariera, așa că le sunt recunoscător.

IM: Cum s-au „descurcat” colegii tăi în viață?
AC: Clasa noastră a fost una de „supraviețuitori”, probabil nu la cel mai bun nivel din liceu în ceea ce privesc rezultatele noastre la învățătură, dar am învățat să folosim oportunitățile… am observat că majoritatea colegilor mei s-au descurcat bine în viață. Mulți au absolvit universitatea, dar aproape toți suntem în străinătate.

IM: Ce preocupări concrete aveai în anii de liceu din… epoca de aur?
AC: Am avut o mulțime de hobby-uri; am făcut dresură de câini, tenis, ping-pong, m-am ocupat de porumbei voiajori etc. De asemenea, am avut propriul meu laborator de chimie și am făcut tot felul de experimente cu prietenii mei din Liceu. În acei ani, de exemplu, am reușit să obținem diverse materiale de la domnul Benk, un profesor de chimie, pentru că l-am ajutat cu injectarea de modele didactice de atomi și molecule din material plastic. Cred că metoda de vizualizare a d-lui Benk a fost grozavă la vremea aceea…

IM: Ce-mi poți spune despre abilitățile tale artistice din… tinerețe?
AC: Abilitățile mele artistice s-au manifestat de foarte devreme. Știam să desenez, așa că linia de artă frumoasă a fost foarte ușoară. Abilitățile mele de proiectare vin, probabil, din copilărie când cream tot felul de obiecte, pentru că nu sunt nici artist, nici designer, ci amândouă; designer-artist. 🙂

IM: Cum „arătau” visurile în anii de liceu?
AC: Am vrut să fiu profesor de sport, domnul profesor Ilnițchi m-a influențat foarte mult în privința asta. După părerea lui, aș fi avut șanse, chiar dacă în acele timpuri au fost recrutați aproape exclusiv sportivi de vârf. Apoi m-am gândit mai degrabă să fiu un chimist, un farmacist sau un medic… dar mi-am dat seama că memorarea mecanică nu merge pentru mine, iar pe vremea aceea era nevoie să cunoști cărțile pe de rost pentru o admitere reușită. Apoi m-am întors spre locul de unde am plecat; la creativitate, design și artă…

IM: Noi ne-am întâlnit la Întreprinderea Mecanică prin anii ‘90 ai secolului trecut. Dacă n-ar fi „eșuat” comunismul ce ai fi devenit? Ce drum ai fi urmat?
AC: Nu știu. Probabil că departamentul tehnic al Fabricii de Șuruburi ar mai exista și astăzi și mi-aș petrece viața acolo, având fiecare zi plină de savurarea de cafea și conversații „bune”, întrerupte uneori de câteva sarcini care nu ar fi prea… obositoare.

IM: Sighetul anilor tăi de liceu prezenta „urme” de… frumusețe?
AC: Am doar amintiri frumoase. Tot ceea ce am experimentat la vremea respectivă ca suferință (să zicem viziunea magazinelor goale) îmi dă o experiență nostalgică astăzi. Să nu mai vorbim că prezența frenetică a societății de consum de astăzi este destul de supărătoare. Deci, la acea vreme, nu prea erau de găsit produse – branduri care ne-ar fi distras atenția de la esențe. Au fost doar interacțiuni umane, conversații, vise, dorințe, iubiri, petreceri greu de organizat dar cu atât mai savurate. Frumusețea orașului a constat din frumusețea oamenilor și a naturii; pentru că nu era altceva.

IM: Ești angajat pe un post important la Universitatea Corvinus din Budapesta. Care este poziția ta exactă acum? Mai poți avansa?
AC: În calitate de profesor universitar, sunt în topul clasamentelor academice. De aici, numai poziția mea în administrație se poate schimba, dar nu mă interesează, deci probabil că nu voi fi niciodată decan sau rector.

IM: Colegii tăi de la universitate, îți cunosc obârșiile? Ce părere au că rădăcinile tale merg spre estul… „sălbatic”?
AC: Majoritatea oamenilor o știu, dar nu acordă o atenție deosebită … în mod evident, la nivelul umorului, cu unii dintre prietenii din Transilvania suntem obișnuiți să menționăm trăsăturile noastre speciale care ne particularizează în marea masă, dar, în esență, nu au o semnificație specială. Este suficient pentru noi să o cunoaștem și să o simțim.

IM: Cât de des ajung Iza și Max la… Sighet? Le place orașul nostru?
AC: O dată pe an copiii mei ajung la Sighet. Le place să fie acolo. Ei iubesc atmosfera străzii și zgomotul copiilor. În cel mai scurt timp, Iza a devenit foarte bună prietenă cu vecinii români cu care nu a putut comunica la nivel lingvistic, dar acest lucru nu a fost un obstacol în calea contactului permanent pe tot parcursul zilei.

IM: Te simți, ești împlinit? Ce-ți lipsește?
AC: Întotdeauna ne lipsește ceva. Cultura occidentală ne aminteste permanent despre acest lucru; despre performanță, concurență, bani și individualism, obiective permanente. Este uneori obositor și nici măcar nu îmi merge atât de ușor. Uneori nici nu înțeleg cum am ajuns aici. Deși s-ar putea ca astea să le simt doar în ultima vreme. Cu toate acestea, pot să declar că sunt mulțumit!

IM: Care este legătura dintre artă și viața… ordinară?
AC: Arta este viața însăși. Contextul cultural ne definește, ne definește identitatea și ne arată locul în diversitatea popoarelor lumii. Arta este o graniță culturală care este liber permeabilă, sau dacă există control la frontieră, nu este în documente, ci în suflete. Deci, cred că arta ne ajută să transformăm zilele obișnuite în zile de sărbătoare.

IM: Cum percepi/ rezonezi cu tumultul vieții budapestane?
AC: Uneori îmi place, alteori urăsc acel tumult. Uneori mă revigorează, alteori mă deprimă. Scopul nostru acum este să ne mutăm din oraș, nu prea departe, dar într-un loc în care să nu fim continuu „atenționați” de sirenele de ambulanță, poliție sau ale mașinilor de pompieri, permanent aducându-ni-se aminte cât suntem de vulnerabili.

IM: Cât de implicat civic ești la Budapesta?
AC: A fi profesor este un act civic. Am o profesie în care statutul civil este foarte important pentru că educăm oameni obișnuiți, dăm un exemplu, dăm ocazii în timp ce și noi învățăm în mod constant. Apropo, cred că suntem cu toții civici (probabil nu este întotdeauna conștientizată postura noastră).

IM: Cred că legăturile tale cu locurile de origine sunt destul de slabe. Mai are relevanță locul de unde ai plecat?
AC: Punctul de plecare este întotdeauna important! De acolo, începe numărătoarea inversă. Acolo s-au format dorințele mele și relația mea cu adevărul. Acolo am devenit un om conștient, care acționează… constructiv. Dacă acei 18 ani de interacțiuni umane ar fi fost diferiți, aș fi fost o persoană diferită. Nu-mi pot schimba trecutul; de aceea, e vital ceea ce mi s-a întâmplat atunci și unde s-a întâmplat totul.

IM: Ce ne propui pentru a contribui la prosperitatea Sighetului?
AC: În general, sugestiile sau acțiunile mele pentru dezvoltarea culturală a Sighetului sunt făcute prin tine. Știi că sunt întotdeauna disponibil și, bineînțeles, ascult cuvintele de chemare și ale celorlalți prieteni sigheteni.

IM: Așa este, Attila! Întotdeauna, dezinteresat, ai oferit cunoștințele și abilitățile tale prietenilor sigheteni. Spune-mi… în ce direcție se îndreaptă Europa?
AC: Opiniile pe direcția asta au fost formulate în moduri atât de variate de atât de mulți, încât, probabil, este redundant să faci o altă „profeție”. În 2009 am scris o carte despre comunicarea prin design, prin creativitate, relațiile de designer, intitulată DIS:CO, cu următoarele subtitluri: Omul designer creator în lume; Modelul de supraviețuire-evoluție; Viața după bani. Totuși, într-o singură propoziție răspund la întrebarea ta: Europa va merge acolo unde permite și doreste moralitatea comună a speciei umane.

IM: Cum e percepută România de maghiari?
AC: Persoanele cu care interacționez au, în mare parte, o părere bună sau neutră. De cele mai multe ori aceștia formulează opinii specifice cu privire la evenimente concrete și rareori generalizează. Unii dintre colegii mei merg la Cluj pentru a preda la „Babeș – Bolyai” sau „Sapientia”, deci colaborăm foarte strâns.

IM: Ce planuri de viitor ai gândit pentru tine?
AC: Sper să continui să predau, să practic profesia mea de designer și să organizez seminarii de designcommunication (ateliere/ workshop-uri) pentru companii; dezvoltând astfel un comportament general de designeri/ creatori în cei care influențează schimbările din lumea noastră.

IM: Mulțumesc, Attila! Te tentează să revii în toamnă la Sighet, la sărbătoarea centenarului „dragoșist”/CNDV-ist?
AC: Aș dori, dar, din păcate, nu pot promite! Dar profit de discuția noastră publică ca să îi salut cu drag pe sigheteni, pe prietenii mei sigheteni!

Ion MARIȘ

Impresionant! Remarcabil!… Citesc zecile de pagini ale CV – ului domnului Prof. univ. dr. habil. Ioan Dzițac și mă înteb când a avut „timp” de atâtea titluri, conferințe, lucrări etc… Nu-l cunosc personal, am discutat telefonic, am întrebat, mi-a răspuns cu amabilitate și-un umor fin și… Dar mai bine vă redau – pentru a vă capta atenția! – câteva date din biografia absolventului Liceului „Dragoș Vodă”, promoția 1972 (cu nota 10 la matematică).

Profesorul universitar Ioan Dzițac s-a „deconspirat” firesc, din start: „provin dintr-un mediu defavorizat, am urmat clasele I-IV într-un cătun de munte din comuna Repedea, la simultan total, cu un învățător care avea doar șapte clase; în clasele I-VIII n-am avut niciun profesor calificat, doar suplinitori; după clasa a VIII-a am picat admiterea la Liceul Pedagogic, fiind respins la muzică și am ratat prima sesiune de admitere la Liceul „Dragoș Vodă” – cu nota 3 la matematică (!); tata avea o pensie care acoperea doar costul internatului”.

Dar… a depășit prin ambiție și muncă toate obstacolele; după bacalaureat a urmat Universitatea „Babeș – Bolyai” din Cluj – Napoca, obținând Diploma de Licență în Matematică cu nota zece (în anul 1977) și, ulterior, Diploma de Doctor în Informatică cu un calificativ maxim (în anul 2002). În 2019 a obținut abilitarea în domeniul Informatică Economică la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași. A fost lector și apoi conferențiar universitar la Universitatea din Oradea (1991-2005). Din 2009 este profesor universitar de informatică la Universitatea „Aurel Vlaicu” din Arad, iar din 2017 este profesor de matematică și informatică la Universitatea Agora din Oradea (unde a ocupat postul de conferențiar între 2005-2009). De asemenea, este conducător de doctorat la Universitatea din Craiova. A fost profesor asociat la Universitatea Academiei Chineze de Științe (2013-2016) și este membru în Consiliul Consultativ al Facultății de Management of Technology, Hoseo University din Coreea de Sud. Este co-fondator și co-editor șef al unei reviste cotate ISI Web of Science/SCI Expanded (din 2006), International Journal of Computers Communications & Control, nominalizată de Elsevier pentru Journal Excellence Award – Scopus Awards România – 2015 (Factor de Impact în JCR2018 = 1,585). Și nu în ultimul rând, este membru în Editorial Board și la alte 11 reviste științifice din lume. Este co-fondator și președinte al International Conference on Computers Communications and Control (ICCCC). A fost membru în Comitetele de Program în peste 80 de conferințe internționale. Este Senior Member IEEE din 2011 și membru în alte organizații profesionale (ROMAI, SRAIT, SSMAR, RNG-ISCB etc.). A fost invitat să susțină conferințe în China (2013 – Beijing, Suzhou, Chengdu, 2015 – Dalian, 2016 – Beijing), India (2014 – Madurai, 2017 – Delhi), Rusia (2014 – Moscova), Brazilia (2015 – Rio de Janeiro), Lituania (2015 – Druskininkai), Coreea de Sud (2016 – Asan). Cercetările sale curente sunt orientate spre diferite aspecte ale inteligenței artificiale, soft computing și aplicații ale logicii fuzzy în tehnologie și economie (luarea deciziilor). A publicat 3 cărți, 12 cursuri și materiale suport pentru studenți, 6 proceedings-uri și peste 80 articole științifice în reviste de specialitate și în volumele unor conferințe. Are peste 40 de articole ISI Web of Science și peste 200 de citări din ISI în ISI (fără autocitări, h-index=9). În Google Scholar are peste 510 de citări. A fost inclus printre cei 100 de informaticieni români de pretutindeni, din ultimii 100 de ani, în volumul ”One Hundred Romanian Scientists in Theoretical Computer Science”, Editura Academiei Române, precum și în volumul ”Civilizația Românească – Știința și Tehnologia Informației în România”, apărut în anul aniversării a 100 de ani de la Marea Unire, tot în Editura Academiei Române (2018). A fost rector al UAO în perioada 2012–2016, fiind reales și pentru mandatul 2016-2020. Suficient?!… cred că v-am convins!

A fost o scurtă prezentare, se mai pot spune o mulțime de lucruri importante despre profesorul universitar plecat din Repedea Maramureșului dar, mai bine încerc să-l „descos” printr-o serie diversificată de întrebări.

Ion Mariș (IM): Domnule profesor universitar, nu este prea… fulminantă ascensiunea dumneavoastră? Ce puncte forte considerați că aveți și/ sau ați avut?
Ioan Dzițac (ID): Ascensiunea mea poate părea fulminantă din exterior, dar ea se bazează pe acumulări paralele, în timp, materializate în momente de oportunitate. De exemplu, am avut două manuscrise dinainte de 1989, pe care le-am publicat în 1992 respectiv în 2000. În 1992 am publicat o culegere de matematică pentru cei mici. Astfel de culegeri nu se găseau atunci pe piață și un tiraj de 13.000 de exemplare s-a epuizat rapid. În 2000 am publicat patru cărți în total, dar munca la ele a început cu cel puțin șapte ani mai devreme. La fel s-a întâmplat și în 2006. Totul se bazează pe o muncă continuă și bine structurată.

IM: Ce au însemnat pentru dumneavoastră studiile la Liceul „Dragoș Vodă”?
ID: La Liceul „Dragoș Vodă” (LDV) aș putea zice că am ajuns întâmplător, dar cred că nimic nu este întămplător în viață. Cel mai apropiat liceu de mine era la Vișeu de Sus. Distanța de la Repedea la Vișeu de Sus este de 30 km, iar până la Sighet este dublă. Explicația este că am venit la Sighet pentru Liceul Pedagogic, la sugestia unuia din frații mei, care era învățător la Repedea. Fiind afon, am fost respins la muzică și atunci m-am înscris la LDV. Nu știu cum ar fi fost la liceul din Vișeu de Sus, dar diferența dintre dascălii din Repedea și cei de la LDV era una de neimaginat pentru mine. La LDV am fost coleg de bancă, în toți anii de liceu, cu Ioan Drimuș, căruia, nu știu de ce, îi zicem și azi Găvrila (deși în CI este doar Ioan! 🙂 ). El a terminat școala generală pe Șugău, unde a beneficiat totuși de dascăli mai buni decât mine, la Repedea, și avea acces și la meditații la Sighet. În programul meu de ”recuperare școlară” am beneficiat de ajutorul său generos. La LDV studiile mele, în afara lecțiilor curente, se împărțeau între umplerea lacunelor din școala generală, rezolvarea de probleme din Gazeta Matematică (care era cea mai ”dulce zăbavă” în timpul studiului individual obligatoriu de la internat) și lecturi la lumina lanternei (în domitor la internat, sub pătură, după ora stingerii). N-am fost ceea ce se numește un elev eminent (în clasa a XII-a am fost ierarhizat doar pe locul cinci). Învățam selectiv, mai mult ceea ce-mi plăcea și ceea ce era strict necesar pentru promovare (principiul efortului minim). Astfel, la examenul de bacalaureat am obținut media 10 la matematică și am intrat la facultate cu bursă (pe subiecte foarte grele și concurență destul de mare).

IM: Ce profesori considerați că și-au lăsat în mod special amprenta – în anii de liceu – asupra dezvoltării personalității dumneavoastră?
ID: În ordine alfabetică: Gheorghe Berinde (prof. de matematică în cl. X-XII, diriginte), Vasile Gogea (prof. de matematică în cl. IX-a, diriginte), Gheorghe Szőllősy (cerc de matematică), Eracle Titircă (psihologie), Ioan Vancea (limba și literatura română).

IM: Care au fost armele prin care ați reușit să anulați lacunele în educație pe care le-ați avut la începutul liceului?
ID: N-am vrut să devin nici securist și nici tractorist!… V-am povestit că am picat admiterea la LDV, în prima sesiune (1968), din cauza matematicii. Așa-zisul meu profesor de matematică din gimnaziu, un suplinitor cu studii liceale (probabil la ”metal-urgie”!), își conspecta lecțiile de matematică din carte într-un caiet și apoi ni le dicta. Ne scotea la tablă și ne punea să reproducem ce ne-a dictat el. Dacă nu știam, ne umplea, la început, de ”alese aprecieri”: ”tufă de Veneția, clei de Manciuria, vită încălțată, …”, apoi ne mai troznea și cu capul de tablă. Era floare la ureche să pic examenul la matematică. Tatăl meu, Dumnezeu să-l odihnească, care a trăit între 1903 – 1978 și avea doar șase clase, știa mai multă matematică decât ”profesorul”. Era chiar talentat la matematică, de la el cred că am moștenit gena. Dar tata lucra la pădure și nu avea timp să mă ajute. Nu avea nici el talent pedagogic și era foarte dur. Când am venit de la Sighet, după examenul de admitere din prima sesiune, m-a întrebat sec:
– Ai reușit?
– Nu! am răspuns.
– Atunci te fac securist.
– Cum adică, am întrebat mirat, ce-i ăla securist?
– Te duci în șopru și iei securicea aceea mică cu coada lungă, iei și ranița mea cea veche, apoi te duci la vecinul Kerepi. El adună o echipă, formată din alți proști ca tine, cu care merge la defrișat de hățiș în plantațiile de brazi. (Plantațiile de rășinoase trebuiau protejate de foioasele naturale care ”le luau lumina”, cum ar fi scorușii, arinii, salcămii, mestecenii ș.a. Pentru această muncă, considerată ușoară și înjositoare pentru un butinar adevărat, erau folosiți adolescenții, care erau plătiți de mântuială de către ocoalele silvice).
– Tată, dar eu vrea să mai învăț în vara asta, au mai rămas câteva locuri la LDV pentru sesiunea de toamnă! am încercat eu să parez lovitura.
– Nu mă interesează, în clasa a VIII-a nu te-am reținut nicio zi de la școală pentru munci agricole. Dacă erai capabil, aveai destul timp să înveți. Ai picat la liceu, la muncă cu tine!
Orice insistență ar fi fost zadarnică. Mi-am pus în ranița veche, din piele de porc, toate cărțile de matematică din cl. V-VIII, am scos alimente de la magazinul forestier pentru o săptămână, pe tabel de credit, și am urcat la munte, la noul loc de muncă, alături de alți 14 ”securiști” și șeful de echipă (care nu muncea cu securea, doar ne îndruma și supraveghea). Cazarea era într-o colibă, care avea în mijloc o vatră de pietre pentru făcut foc deschis și o cujbă pentru agățat ceaune, care servea pentru gătit dar și pentru încălzit, deoarece nopțile la munte sunt reci și vara. Munca se presta zi-lumină, de luni de la ora 14 până sămbătă la ora 12, indiferent dacă era frumos sau ploaua. M-am înțeles cu Korop, așa era poreclit șeful de echipă – care era și ceterașul satului, să rămân să păzesc coliba sâmbătă și duminică, iar el să-mi scoată și alimentele mele pentru săptămâna următoare. Astfel, aveam o zi și jumătate pentru studiul matematicii. Aveam două alternative, ori învățam eficient și intram la liceu ori rămăneam ”securist” și apoi butinar pe viață. Mi-a reușit prima variantă și mi-am format și primele deprinderi de autodidact. Mi-am câștigat și bănuții cu care m-am dus la admitere. Am reușit să fiu eficient (într-o dedicație măgulitoare pe o carte, Acad. Gh. Păun mă numește ”cel eficient”).

IM: Tractorist, de ce?…
ID: În clasa a IX-a am făcut matematică cu prof. Vasile Gogea și am debutat cu doi de 3 și un 4. Nu stăteam grozav nici la restul disciplinelor, trebuind să trag din greu la recuperări din gimnaziu. Domnul Gogea, burlac fiind în acele vremuri, servea masa la cantina internatului unde locuiam și mă chema deseori la masa profesorilor să mă sfătuiască să scriu o scrisoare părinților să mă transfere la Școala profesională pentru mecanici agricoli de la Negrești-Oaș. Adică, să mă fac tractorist pentru că liceul nu este pentru mine, riscând să rămân repetent. Avea dreptate, la liceu cheltuiam pensia bătrânului meu tată pe cazare și masă, iar la școala profesională cazarea și masa erau gratuite. Dacă rămâneam repetent? Eu am tot amânat scrisoarea în cauză cu speranța că îmi voi corecta situația școlară. Salvarea a venit când nici nu mă așteptam. D-l Gogea era profesor stagiar și avea inspecția de definitivat în acel an școlar, chiar în primul trimestru. După ce și-a terminat lecția la noi la clasă, inspectorul i-a zis:
– Îmi dați voie să pun și eu o întrebare clasei?
– Sigur, a răspuns prof. Gogea.
Cu suprindere, am observat că Drimuș, care era cel mai bun la matematică din clasa noastră, nu ridică mâna. Era o întrebare mai mult de logică la care credeam că știu răspunsul. Precum în povestea cu elevul Bulă, am îndrăznit să ridic mâna, cu oarecare ezitare totuși. Inspectorul m-a invitat să răspund iar profesorul s-a făcut galben. „Răspuns corect!”, a zis inspectorul și a mai pus o întrebare. Scena s-a repetat, după care inspectorul l-a întrebat pe profesor: ”Ăsta e cel mai bun din clasă?” Profesorul, din galben s-a făcut roșu. Eu aveam în catalog doar doi de 3 și un 4…. Totuși, nu s-a pierdut cu firea și a dat un răspuns inteligent: ”Nu e cel mai bun, … dar e cel mai curajos.” În acel moment a apărut primul 10 în dreptul numelui meu și situația s-a schimbat radical. Venit la cantină în acea zi astrală, profesorul Gogea m-a chemat la masa profesorilor și m-a felicitat radios, întrebându-mă cu îngrijorare:
– Ai trimis scrisoarea la părinți?
– Vă rog să mă iertați, n-am avut bani de plic, am răspuns eu.
– Foarte bine, să nu mai trimiți nicio scrisoare, dar explică-mi ce se întămplă cu tine? I-am spus povestea cu ”greaua moștenire” de la Repedea. Situația s-a schimbat radical, am încheiat clasa a IX-a cu media 8 (opt) la matematică.

IM: Cum ați perceput și în ce măsură v-ați apropiat de viața adolescenților sigheteni din anii licelui?
ID: În timpul liceului am locuit la internat („cimitir al tinereții mele”, cum spunea George Bacovia). La internat aveam lumea noastră, a celor care proveneam din „locurile unde s-a născut veșnicia”, cum spunea Lucian Blaga. Adolescenții din Sighet pe care i-am cunoscut erau de două categorii: colegi de clasă sau corigenți la matematică (pe care îi meditam acasă la ei, la recomandarea profesorului de matematică Gh. Berinde și, spre bucuria mea, mai scăpam din prizonieratul din internat – cu bilet de voie semnat de diriginte – care era tot Berinde).

IM: După absolvirea liceului de ce ați ales… matematica?
ID: Conform psihologului american Howard Gardner, omul este înzestrat natural cu nouă tipuri de inteligență (Frames of Mind. The theory of multiple intelligences, 1983), dar în grade diferite. Evident, în 1972 nu se știa așa ceva. Făcând o analiză retrospectivă, eu stăteam mai bine la inteligența logico – matematică (în cl. a IX-a am debutat cu doi de 3 și un 4 la matematică, dar am terminat clasa cu media 8 (opt); din clasa a X-a am devenit olimpic la matematică, din clasa a XI-a meditam la matematică unii corigenți ai prof. Berinde, în clasa a XII-a meditam unele rude ale corigenților pentru admitere la facultate; la bacalaureat am obținut media 10), inteligența intrapersonală (psihologie, filozofie) și inteligența lingvistică – verbală (literatură, gramatică, limbi străine). Cel mai dezastruos stăteam cu inteligența muzicală (am fost respins la proba muzicală la Liceul Pedagogic din Sighet, iar la d-na prof. Wittman aveam la muzică media 6) și inteligența corporal – kinestezică (de exemplu n-am reușit niciodată să stau în cap (la propriu!), iar dl. prof. Ilnițchi nu-mi dădea mai mult de media 6 la educație fizică). Ca urmare, matematica era o alegere… naturală. Dar, deoarece eram copil sărac am fost sfătuit de diriginte să dau la Academia Tehnică Militară. Când am văzut cazarma militară unde urma să stau cinci ani, după patru ani de internat, n-am știut cum să scap de acolo. Foarte greu am reușit să mă retrag, e o poveste lungă și picantă. Am luat ultimul tren de la București la Cluj, ca să prind înscrierea, și am dat examenul de admitere la matematică… M-am înscris în ultima zi și am fost cazat într-o sală de lectură a unui cămin studențesc… doi pe o saltea! Ca o paranteză, colegul meu de saltea dădea la istorie și îl chema Bar. Eu îi spuneam ”barul meu de noapte” :). Cred că matematica era cea mai potrivită alegere pe care puteam s-o fac. Primii doi ani i-am făcut la comun cu informatica, care debutase la Cluj în 1971. Până la urmă mi-am dat doctoratul în informatică.

IM: Cum v-ați adaptat Clujului universitar? V-ați focalizat doar pe studiu?
ID: Spre deosebire de București, Clujul mi-a plăcut “din prima”. În facultate nu m-am omorât cu studiul aprofundat al matematicii, nu eram un ”șoarece de bibliotecă”, mă bazam pe înzestrarea mea naturală. În schimb, împrumutam de la Biblioteca Centrală Universitară cărți de poezie, romane, filozofie, psihologie, istorie ș.a. Aveam o sete de lectură fantastică, uneori uitam să merg și la masă. Cu un buchet de flori și o ciocolată reușeam să obțin și unele cărți interzise. A mai trebuit și să muncesc, bursa acoperea doar cazarea și masa. Dădeam meditații la matematică, făceam traduceri de specialitate din limba rusă și… reparam lăzi la ICVA.

IM: De la absolvirea facultății din Cluj până prin 1991, după revoluție, ați fost profesor de matematică la o școală generală din județul Bihor. Cât de… liniștit ați fost în acei ani? V-ați făcut datoria în epoca de aur?
ID: Am luat repartiția guvernamentală, la ”loz în plic”, la Liceul industrial din Aleșd (am aflat după un minut că puteam lua direct un post în municipiul Oradea, asta e o altă poveste picantă!). Pe urmă am ajuns detașat la o școală generală în Oradea. Contestat de o fostă colegă de facultate, am ajuns la o școală generală din Aleșd. După examenul de definitivat am ajuns din nou la Oradea, prin concurs, la o școală generală și apoi la un liceu. Eram ”tânăr și neliniștit”. La examenul de definitivat, pe care l-am dat la Cluj, am luat nota maximă, eu și un coleg din Baia Mare. Ni s-a propus să intrăm în învățământul superior la Cluj. Colegul, care era burlac, a rămas la Politehnica din Cluj, iar eu m-am întors la Oradea, din motive familiale. În învățământul preuniversitar am obținut definitivatul (1980), gradul didactic II (1985) și gradul didactic I (1990). În 1988 Ministerul Educației mi-a acordat titlul de ”Profesor evidențiat” pentru faptul că m-am remarcat în pregătirea lotului olimpic județean Bihor la matematică. Nu suportam educația comunistă, ateistă, informările politice, defilările de 23 august etc. Eram atenționat deseori de director să nu mai spun colegilor, în pauze, bancuri politice. Noroc că a venit rebeliunea din 1989, altfel cred că înnebuneam.

IM: La 38 de ani, ați început urcușul cu viteză mare în cariera universitară. Democrația a deschis porțile României spre lume. Dumneavoastră de ce ați ales pentru a performa, Oradea și nu… Clujul?
ID: Am ales Oradea din motive familiale.

IM: La ora aceasta sunteți unul dintre cei mai galonați profesori în grade universitare din mediul învățământului superior. Care considerați că sunt cele mai mari/ importante realizări științifice ale dumneavoastră?
ID: Am îndeplinit criteriile de promovare cu prisosință, dar nu am realizări deosebite în știință. Am ”mânjit” și eu marea cu valuri și am ”cârpit” cerul cu stele. Muncă de epigon pe tărâm științific, adică nu sunt un creator de domenii noi de cercetare, ci am continuat sau aplicat ce au început alții. Mă mândresc, în schimb, cu mediul de diseminare al cercetării pe care l-am creat pentru comunitatea științifică din domeniul informaticii, am fondat o revistă de top 50 internațional (IJCCC) și o conferință internațională foarte bine cotată (ICCCC).

IM: Sunteți profesor universitar la Universitatea Agora din Oradea. Cât de bine cotată este această universitate? Nu se confruntă oare România cu o „inflație” de… universități?
ID: Universitatea Agora este o universtate tânără (înființată în 2000), mică (în jur de 650 studenți, două facultăți), dinamică și onestă. A primit calificatifivul ”încredere” de la Agenţia Română de Asigurare a Calităţii în Învăţământul Superior (ARACIS) la cele două evaluări (2010, 2018). Lucrez la această universitate din 2005, când nu reușeam să adunăm 300 de studenți în timp ce în Oradea dădeau examen pe calculator, la sediul unui liceu, cam 3.000 de studenți ai Universității „Spiru Haret” (care avea aprox. 300.000 de studenți online în toată țara). Au mai fost și alte universități mari, nu numai particulare, care și-au deschis sedii de calitate îndoielnică pe toate coclaurile din țară. De aici s-a născut sintagma „fabrici de diplome”. Dacă și Universitatea Agora ar fi fost o fabrică de diplome, am fi avut de 10 ori mai mulți studenți. Nu cred că numărul de universități este o problemă, ci calitatea lor. Eu am venit la o universitate privată, care era atunci neacreditată, de la o universitate de stat, unde aveam o poziție consolidată (eram directorul ales al Departamentului de Matematică și Informatică, care deservea toată Universitatea din Oradea și avea 40 de cadre didactice). A fost o provocare pentru mine, un pariu pe care l-am câștigat.

IM: Sunteți și specialist în informatică, inteligență artificială, sisteme distribuite inteligente, logică computațioanlă la Universitatea „Aurel Vlaicu” din Arad. Sunteți competitivi în disputa cu… Clujul?
ID: Noi nu avem dispute cu nimeni, ci luptăm pentru supraviețuirea învățământului informatic în România. La informatică toate centrele universitare au probleme cu criza de cadre didactice, situație pe care am prezentat-o într-o scrisoare deschisă în 2016: http://dzitac.ro/ro/ioan/scrisoare

IM: Nu ne dezumanizăm, oare, „iubind” atât de mult inteligența artificială?
ID: Încercăm să „umanizăm” roboții, să-i înzestrăm cu „sentimente”. Un exemplu este deja robotul Sophia. E o fază incipientă, dar cercetările continuă. Fiica mea cea mică, studentă la calculatoare la New York University din Abu Dhabi, este chiar acum la un intership la Biblioteca Congresului American (care are peste 30 de milioane de cărți) și scrie programe de calculator pentru o profesoară de inteligență artificială, programe care caută pasaje cu sentimente din cărțile bibliotecii… Da, inteligența artificială ia proporții greu de imaginat! De exemplu, programul de calculator numit „AlphaZero” bate orice campion mondial la șah, șah japonez și go! Și aceste produse inteligente au capacitatea de a învăța singure, de a se perfecționa mereu pe baza experienței acumulate… E greu să-mi imaginez ce proporții va lua inteligența artificială când va beneficia de suportul calculatorului quantic… Precum Dumnezeu a creat omul după chipul și asemănarea sa, tot așa omul încearcă să creeze robotul. Mă tem, însă, că babelizarea în știință, datorită complexității tot mai mari, a început să apară. La multe conferințe internaționale de informatică am observat că apar cercetători care vorbesc… singuri, restul nu pricepem nimic. Și nu din cauza limbii engleze, ci din cauza necunoașterii noului („Deși vorbești pe înțeles, Eu nu te pot pricepe”, cum spunea Eminescu).

IM: Ce înseamnă, cum explicați pentru necunoscători, foarte succint, conceptul Fuzzy Logic?
ID: În traducere directă, ”fuzzy” înseamnă ”vag”, deci avem o logică a … vagului. Logica clasică, aristotelică, pretinde că este o logică a preciziei și operează doar cu două valori logice: adevărat sau fals (tertium non datur, o a treia posibilitate neexistând). Adică, o afirmație este sau adevărată sau falsă (i se mai spune și logica de tip „sau-sau”). Dacă afirmația „Acum eu sunt la Oradea” este adevărată, atunci afirmația ”Acum eu sunt la Sighet” este falsă. Omul nu poate fi deodată în două locuri diferite doar Dumnezeu este pretutindeni. Dumnezeu este, în același timp, și la Oradea și la Sighet (în acest caz avem de a face cu o logică de tip „și-și”).

Logica fuzzy este o logică de tip „și-și”, adică admite și alte valori de adevăr, în afară de adevărat sau fals, adică este o logică polivalentă. De exemplu, o logică fuzzy cu 3 valori logice de adevăr ar putea arăta astfel: adevarat (1), nici adevărat nici fals (1/2), fals (0). Acest model de logică cu mai mult de două valori, cunoscut încă din 1917 datorită matematicianului polonez Łukasiewicz, soluționează celebrul paradox al bărbierului a lui Bertrand Russel din 1919 („Figaro, bărbierul satului, încheie un contract cu primăria conform căruia el trebuie să servească numai pe acei care nu se bărbieresc singuri. Se pune problema: Cine îl bărbierește pe Figaro? Avem posibilitățile: Dacă Figaro se bărbierește singur, atunci conform convenției, nu îl mai bărbierște pe Figaro. Contradicție (în logica clasică)! Dacă Figaro nu se bărbierește singur, atunci conform înțelegerii, îl bărbierește pe Figaro. Din nou contradicție (în logica clasică)!”. Logica clasică, binară, este foarte potrivită pentru rezolvarea problemelor pentru care există modele matematice exacte. Dar, există foarte multe probleme pentru care nu se cunosc modele matematice exacte (probleme cu date imprecise, inexacte, cu adevăruri parțiale etc.). La rezolvarea acestor probleme se pretează utilizarea logicii fuzzy.

Cine vrea să înțeleagă mai ușor logica fuzzy, o poate face ascultând interviurile cu Constantin Virgil Negoiță, fost profesor la Universitatea Hunter din New York, unul dintre primii ”fuzzy-ști” din România și din lume, care este și un prolific scriitor, și care explică mult mai plastic decât mine logica vagului: http://dzitac.ro/ro/ioan/blog/negoita

IM: Logica Fuzzy a stârnit totuși destule controverse, iar părintele conceptului, prof. Lotfi A. Zadeh a ajuns în centrul atenției oamenilor de știință. Prof. Zadeh a fost mentorul dumneavoastră, după cum ați declarat. Cât de atașat ați fost de profesorul Zadeh și mai ales de teoriile științifice ale domniei sale și de ce?
ID: La moartea Profesorului Lotfi A. Zadeh (1921-2017) am scris un articol de 42 de pagini, în care am prezentat viața și opera sa: http://univagora.ro/jour/index.php/ijccc/article/view/3111. Zadeh și-a publicat controversatul articol ”Fuzzy Sets” în 1965. Câteva contribuții timpurii în teoria mulțimilor fuzzy au fost publicate de cercetători români precum: Grigore C. Moisil (1968), Constantin V. Negoiță și Dan A. Ralescu (1974), Dan Butnariu (1978). Eu m-am apropiat de logica fuzzy după obținerea doctoratului (2002) și de atunci această teorie m-a fascinat. În 2006 am publicat primele articole în domeniu, în 2007 l-am cunoscut personal pe Zadeh, iar în 2008 a fost oaspetele meu la Băile Felix, la conferința internațională de calculatoare, comunicații și control (ICCCC) fondată de mine în 2006. În 2008 am semnat împreună un volum publicat de Editura Academiei Române, alături și de doi academicieni români, iar de atunci am ținut legătura prin e-mail până la moartea sa. A fost o personalitate copleșitoare prin bogăția de idei novatoare și de o modestie și generozitate rare. În 2011, la împlinirea vârstei de 90 de ani, i-am dedicate un număr special în revista mea IJCCC: http://univagora.ro/jour/index.php/ijccc/issue/view/53. În 2015, la împliniea a 50 de ani de la publicarea celebrului său articol, care a revoluționat lumea informaticii și a multor domenii ale științei, am publicat din nou un număr special în IJCCC: http://univagora.ro/jour/index.php/ijccc/issue/view/106. Logica fuzzy are astăzi multe aplicații utile, de la produse inteligente pentru consumatori până la produse industrial – inteligente, cum ar fi: mașini de spălat, aparate de aer condiționat, camere video, camere video, sisteme fuzzy/neuro-fuzzy, minerir de date și de informații fuzzy, motoare de căutare fuzzy, microcontrolere, microprocesoare, procesarea semnalelor, controlere fuzzy/ neuro-fuzzy, detectoare de margine, recunoașterea vorbirii, luarea deciziilor în economie/ medicină, managementul cunoașterii, raționamet fuzzy etc. Lotfi A. Zadeh, inventatorul logicii fuzzy – ale cărui lucrări numără peste 228.000 de citări, a murit la 96 de ani, dar logica fuzzy este în viață și progresează prin urmașii săi.

IM: Vestul țării (Oradea, Aradul) este poziționat bine pe coordonatele dezvoltării științifice și tehnologice?
ID: Universitatea din Oradea are un puternic colectiv de matematicieni și fizicieni – recunoscuți pe plan mondial și un parc industrial tot mai dezvoltat. Universitatea ”Aurel Vlaicu” din Arad se remarcă prin colective de cercetare în domeniul informaticii, fizicii, chimiei, industriei textile și automotive.

IM: Sunteți conducător de doctorat și profesor asociat la Universitatea din Craiova, profesor asociat la Școala de Management, Universitatea Academiei Chineze de Științe, Beijing – China, organizator de conferințe, director de centru de cercetare, membru în colective editoriale ale unor prestigioase reviste științifice, premii numeroase, distincții și… mă opresc aici, deși aș putea continua cu alte și alte realizări de-ale dumneavoastră. Ce alte alte “ținte” precise mai aveți în viață?
ID: În Genealogia Matematică, un proiect al Departamentului de Matematică din North Dakota – SUA, am ”strămoși”/maeștri științifici celebri (Grigor Moldovan, Tiberiu Popoviciu, Paul Montel, …, Euler, Gauss, Poisson, Bernoulli ș.a.). Deocamdată, eu nu am nici un ”urmaș”/discipol știintific, adică încă n-am generat niciun doctor în științe. Aș dori ca în acest arbore genealogic ramura mea să nu se ”usuce”, să ”produc” și eu urmași de valoare: https://www.genealogy.math.ndsu.nodak.edu/id.php?id=101873

IM: Ce valențe vă conferă atestatul de… abilitare? Pentru profani, ce înseamnă practic „Habil” – ul din titulatura dumneavoastră?
ID: Teza de abilitare este o cercetare postodoctorală, elaborată ”în regie proprie”, spre deosebire de teza de doctorat – unde există un conducător de doctorat. Teza de abilitare se susține la o școală doctorală acreditată, în fața unei comisii numită de minister. Obținerea atestatului de abilitate, cf. Legii Nr. 1/2011, dă dreptul posesorului de a conduce doctorate în domeniul respectiv. Termenul „abilitare” provine din latinescul „habilitare” și înseamnă potrivire, pricepere, îndemânare. Iată și definiția din Wikipedia: ”Abilitarea (sau habilitarea) definește calificarea pentru a desfășura activități autonome în învățământul universitar și este cheia pentru accesul la o carieră academică în multe țări europene. În ciuda tuturor schimbărilor implementate în sistemele europene de învățământ superior în timpul procesului Bologna, abilitarea rămâne cel mai înalt nivel de calificare academică.”

IM: Care credeți că este nivelul educației din țara noastră comparativ cu țările dezvoltate?
ID: Educația este în criză în întreaga lume, dintr-un motiv simplu: pregătim tinerii pentru ziua de mâine, dar… încă nu știm cum va arăta ziua de mâine. Îmi place cum abordează educația țările nordice, care o orientează pe cooperare, înțelegerea sensului, viziune practică și umanitate, în loc de o competiție absurdă și memorare mecanică. Fiica mea cea mică a obținut o diplomă de bacalaureat internațional în Danemarca. Timp de doi a studiat doar șapte discipline, fără note, din care a dat un examen de bacalaureat extrem de dur (peste 20 de probe!). Recent m-am întâlnit, la susținerea unei teze de doctorat, cu un profesor din SUA, plecat din România de peste 20 de ani. Era dezamăgit că și în SUA educația devine un business, iar universitățile tind să devină fabrici de diplome, urmărind profitul propriu. Singura deosebire față de România este că învățământul lor este orientat mai mult spre practică decât spre teorie, zice el. Și se pune accent mai mare pe pregătirea psihopedagogică a profesorilor.

IM: Cum vedeți viitorul României? Exodul „gulerelor albe” ne va permite să performăm durabil pe piața mondială?
ID: Nu mi-aș face griji prea mari din pricina asta. Trăim într-o lume tot mai globalizată, unde tinerii învață în colectivități multinaționale, multietnice, multirasiale, multireligioase etc. De exemplu, v-am mai spus de fiica mea cea mică: la liceu – în Danemarca avea colegi din 27 de țări, iar la facultate – la Abu Dhabi are colegi din peste 100 de țări (selectați din peste 11.500 de candidați). Tinerii se simt foarte bine în astfel de comunități și încep să devină mai înțelegători și mai toleranți cu cei care sunt diferiți de ei. Când astfel de tineri vor ajunge în poziții cheie în lume, iar unii dintre ei se vor întoarce în țările lor natale, lucrurile se vor schimba în bine. Cât de repede? Deja diaspora dă semne clare că ar vrea să se întoarcă acasă (o parte importantă), iar votul din 26 mai ne dă speranțe că lucrurile se vor îndrepta mai repede decât speram…

IM: Cât de realist este un om de știință, un om ce trăiește în sferele (prea) înalte, în turnul de fildeș?
ID: Omul de știință se ocupă de modelarea realității, deci trebuie s-o cunoască cât mai bine (fiecare în domeniul său). În plus, ești cu atâta mai performant cu cât ești conectat și la ”realitățile” celorlați, dacă renunți la ”ochelarii de cal” care te direcționează doar spre un domeniu îngust al realității.

IM: Alocați timp și… Țarii Maramureșului, plaiurilor natale?
ID: Din păcate, foarte puțin. Când am posibilitatea să trec prin Maramureș, îmi reîncarc bateriile, mă rotunjesc sufletește. ”Sunt suflet din sufletul neamului meu…”, cum spunea Coșbuc…

IM: Cum vi se pare Sighetul, ține pasul cu ritmul alert al zilelor noastre?
ID: Era un cântec hazliu pe vremea adolescenței mele, care spunea cam așa: „Sighetu-i oraș frumos, vii cu trenul, pleci pe jos…”. Da, Sighetul a rămas un oraș frumos. Cred că are și locuri de muncă, dar se confruntă, ca și alte localități din România, cu lipsa forței de muncă calificate. Desființarea școlilor profesionale a fost o gravă eroare, apoi a intervenit exodul în tări mai dezvoltate. Accesibilitatea cu trenul a rămas aceeași, doar via Salva. Din fericire, am observat că drumurile rutiere sunt destul de bune acum, atât prin Baia Mare cât și prin Negrești – Oaș. Am mai observat că vin foarte mulți turiști la Sighet, de multe ori întâmpin dificultăți dacă nu-mi fac o rezervare la hotel la timp. Turismul ar trebui sprijinit mai mult prin perfecționarea personalului din turism și îmbunătățirea infrastucturii. Apropos, când pleci din Sighet spre Vișeu nu vezi nicăieri pe indicatoarele rutiere inscripția ”Vișeu de Sus”, care este totuți orășel, dar apare comuna „Moisei”, ce-i drept o comună foarte mare și frumoasă… Însă, turiștii necunoscători ai Maramureșului sunt cam derutați…

IM: Pentru Sighet nu v-ați gândit la niciun proiect? Nicio idee sustenabilă? :))
ID: Un aeroport? Tare mult mi-aș dori să organizez o conferință internațională la Sighet, dacă orașul ar avea aeroport. Da, glumesc cu aeroportul. Nici un oraș ca Brașovul nu are încă un aeroport. Poate că, totuși, am să găsesc o soluție să organizez o conferință internațională la Sighet în 2022, dacă Dumnezeu o să-mi îngăduie….

IM: Aveți timp și pentru lucruri… mărunte? Găsiți timp și pentru pasiuni extra- științifice?
ID: Îmi plac călătoriile. Nu prea am timp, dar încerc să îmbin plăcutul cu utilul. Călătoresc foarte mult la conferințele internaționale de informatică, prilej cu care vizitez și țările respective. Astfel, am fost în China (2013, 2015, 2016), India (2014, 2017), Rusia (2014), Brazilia (2015), Coreea de Sud (2016), Lituania (2015), Belgia (2015), Grecia (2003, 2007) ș.a.

IM: Vă mulțumesc pentru timpul alocat acestui interviu Domnule Profesor și sper să ne vedem în luna octombrie, cu prilejul festivităților Centenarului Liceului “Dragoș Vodă”!
ID: Dacă nu acum, atunci poate la… viitorul centenar! 🙂 La mulți și buni ani, LDV/ CNDV!

Vă mulțumesc pentru întrebări, domnule Mariș!

Ion MARIȘ