Azi, 8 decembrie 2023, pe la 17:30, eu şi soţia mea am avut parte de o întâmplare care trebuie cunoscută de toţi care pot face dar nu fac, de toţi cei care tac şi n-ar trebui să tacă, de toţi cei care înghit orice şi n-ar trebui să înghită (chiar) orice.

Întâmplarea  a început în staţia de taxi din dreptul mult prea renumitului parc din zona librăriei „George Coşbuc”. Aveam de mers la o adresă pe strada Corbului. Fiind ceva de moment, am zis să mergem cu taxiul. Ne-am urcat în maşină, am spus unde vrem să ajungem şi taximetristul a zis că acolo nu ne duce, fiindcă nu-i bun drumul, e neasfaltat, plin de gropi!

Ne-am supărat, ne-am indignat şi ne-am dat jos din maşină. La maşina din spate am avut noroc. Şoferul ne-a luat (doar fiindcă ne cunoştea!!!) şi pe drum ne-a spus de ce am fost refuzaţi de prima maşină. Pentru că, oameni buni, pe strada „Corbului”, pe strada „Locu Târgului”, care-i tot pe-acolo, zici că eşti în Evul Mediu Întunecat!!

Ne-am convins că refuzul primului taximetrist a fost întemeiat. Multe maşini au avut nevoie  de serioase reparaţii după ce-au făcut o incursiune în „muzeul” în aer liber dintr-un Ev Mediu (cum spuneam), pe nişte drumuri unde acum 4-500 de ani căruţele ar fi rămas fără roţi şi călăreţii fără pălării.

Articolul de faţă are dublu scop. Cel mai important, e acela de a ne cere scuze faţă de taximetristul care ne-a refuzat. Am ieşit bombănind din maşina omului. Nu ştiam ce ne aşteaptă pe o stradă cu un nume de pasăre care-i atât de bine pusă în prim-plan în valoraoase fabule. Mai bine strada s-ar numi strada „Denivelărilor Cu Surprize”, sau strada „Gropilor Fără Sfârşit”, sau strada „Până Aici V-a Fost”, strada „Pa, Maşină”, poate strada „Unde Mi-s Pantofii”.

Taximetriştii refuză să meargă prin astfel de locuri şi au dreptate! E ceva de nedescris ce calvar au de îndurat oamenii care stau pe-acolo. De ce trebuie să fie ignoraţi de vremelnicele autorităţi cu care ne-am pricopsit? Oamenii de pe stăzile „Corbului” şi „Locu Târgului” plătesc impozite, la fel ca orice cetăţean al oraşului. Le plătesc degeaba…

Urcaţi în maşini, stimaţi reprezentanţi ai Administraţiei locale şi, la lumina becurilor pâlpâinde de pe stâlpi, mergeţi pe străzile despre care scriu acum! Daţi-vă jos din maşini şi mergeţi şi pe jos! Nu uitaţi să vă luaţi cizme de cauciuc. Când veniţi în constatare la faţa locului, opriţi maşinile unde se termină asfaltul şi puneţi-vă cizmele de cauciuc, dacă vreţi să mergeţi să vorbiţi cu oamenii care stau acolo!

De fapt, ce să vorbiţi cu ei?? Să le promiteţi iar că veţi face, dar trebuie întâi un alt plan de fezabilitate că cel vechi e expirat, să stea cuminţi în aşteptarea asfaltatorilor care vor trece şi pe lângă  porţile lor? Că nu-s bani deocamdată, dar să creadă în viitorul luminos al oraşului şi în bunele intenţii ale conducătorilor lui?

Cititorii vor comenta, desigur, şi vor împrospăta dorinţa de realegere a tuturor celor care pot face, dar nu fac, prin alte exemple la fel de „oropsite”. Unul dintre ele este „Bobâlna”. N-am mai fost de multă vreme pe-acolo. Dacă s-a schimbat ceva în bine, rog locuitorii din zonă să ne anunţe, ca să ne bucurăm şi noi de măreţele realizări locale.

Nu pot încheia consemnarea de faţă fără să fac o invitaţie la (re)citirea câtorva fabule cu corbi de La Fontaine. Renumitul fabulist francez scria în „Păţania corbului care voia să imite un vultur”: „Habar n-avea croncanul cel trufaş/ Că e mai greu berbecul decât un boţ de caş/
Şi nici nu bănuia c-o să rămână/ Cumva, zălog în încâlcita-i lână”.

Horia Picu

Trăim momente în care nu poți controla viața. Nu poți controla absolut tot ce ți se întâmplă, nu poți controla ce să-ți ofere viața. Dar singurul lucru pe care îl poți controla este cum să gândești despre ceea ce deja ți s-a întâmplat. Ăsta e singurul lucru care te diferențiază de ceilalți. Tu alegi dacă devii un supererou sau te complaci toată viața în situația în care te găsești acum! Am pierdut bani, am făcut mai mulți, am pierdut un tren, am prins altul mai rapid. Am pierdut un prieten, am găsit altul real, în viață nu pierzi nimic, doar ești redirecționat către altceva mult mai bun, de durată și de calitate superioară.

Eu nu eșuez, ci doar învăț fiecare lecție, sunt fericit când pierd, sunt fericit când câștig, mentalitatea nu are cum să ți-o ia nimeni, indiferent prin ce și câte treci, învăț, mă ridic și încerc din nou. Nimic din ceea ce ți se întâmplă în viață nu e „random”! Totul e planificat de către Dumnezeu! Fiecare eșec, fiecare ușă închisă, fiecare lacăt blocat, fiecare succes, fiecare dezamăgire, toate s-au întâmplat ca să te ajute și să te aducă azi, aici, acum, ceea ce ai devenit sau ceea ce o să devii! Totul se întâmplă ca să te ajute să devii cea mai bună versiune a ta! Tu decizi dacă te plângi sau accepți adevărul!

Trebuie întotdeauna să ne asumăm ceea ce facem, uneori chiar să plătim pentru ceea ce facem însă niciodată nu trebuie să judecăm pentru ceea ce am făcut (ci mai degrabă să reflectăm asupra a ceea ce am făcut, să tragem învățămintele și să nu mai repetăm greșeala) sau ceea ce fac alții, pentru că orice om greșește în viața aceasta, unii greșesc mai puțin, alții mai mult, unii plătesc pentru cee ce fac, alții nu, însă, cel mai important lucru este să ne revenim și să ne continuăm viața pe drumul succesului. Chiar dacă lumea în care trăim este rea și nu acceptă situația! Ridică-te și demonstrează că nu acea etichetă te reprezintă ci că poți mai mult de atât și ai o „etichetă” mult mai bună și valoroasă! Însoțește-te de persoane care te ridică și te fac mai puternic, care pot să-ți fie copiloți în drumul tău, ei o să te ajute să ajungi acolo unde ți-ai propus, însă amintește-ți că tu ești pilotul, iar cel din dreapta ta, cu care ai pornit la drum este doar copilotul, deciziile trebuie luate de tine, nu de cei din jurul tău.

Nu uita un amănunt: și cărbunele negru și urât, aparent fără nicio valoare, poate să se schimbe! Dacă cineva în viață îl șlefuiește, el poate să devină un diamant prețios! Morala este aceea de a nu judeca un om după ceea ce a făcut în trecut, pentru că nu poți niciodată să știi motivul concret sau poate chiar o banală greșeală care a determinat acest lucru, însă, cel mai important este că timpul le rezolvă pe toate și că acea cădere în întuneric o să te ducă la adevărata lumină, așa cum spuneam și în articolul trecut.

Bogdan GODJA

O instituție care se respectă este foarte atentă la acest aspect deosebit de important pentru mesajul transmis către „masele” impropriu numite „societate”.

Avem destule exemple cînd omul de la conducere, numit „șeful”, se comportă ca un „jupîn”! Iese la t.v., în prime time și cuvîntează! Nu trec 24 de ore că și apare „trimisul”, tot la ore de maximă audiență. Ca să „decodeze” spusele „prostului”, cum ar veni… Vrea să „dreagă busuiocul” ofilit de guristul îngîmfat! Ne explică, extrem de neconvingător, cum că „noi n-am înțeles bine, de proști ce sîntem și de ranchiunoși patentați din tată-n fiu, fir-ați ai  dracului de cîrcotași”! Evident, nu folosește aceste cuvinte. Dar scrîșnește din dinți de le sare smalțul prin ecran pînă în camera în care privitorul stă gură-cască, sorbind spusele unui „povestariu” mai abitir decît se sorbea odinioară „Milcovul”, trecut în uitare de „Jack Daniels”, un venetic sosit cu țîfne de peste ocean. De fapt „un coțcar al timpurilor noi”! Care, văzînd că-i merge, o ține langa. Nimeni  nu-l pune la punct pe gurist. Și chiar dacă îndrăznește vreunul s-o facă, el are obrazul atît de tăbăcit încît tovalul crapă de invidie că a scăpătat văzînd obrazul de parvenit întrecîndu-l în nesimțire.
Așa cum apărea Vasilovici, avînd mereu spasme de vomă în timp ce „decoda” spusele unui Manole (altul decît cel cu Ana, dar mai aproape de Caiafa, după cum se zice…)

Jandarmeria Română a băgat la cap cum stă treaba, nedorind (ÎNCĂ!) un eșec prin repetarea acestei greșeli abominabile…

Cercetătorii englezi au găsit răspunsul ȘI la această problemă, nerezolvată pînă în  prezent. Pentru a corespunde postului, purtătoarea de cuvînt trebuie să posede o pereche de buze de vis și/ sau un sutien „generos”, purtat sau nu pe sub uniformă. Ambele dotări însemnînd o calificare ireproșabilă. Evident, riguroși de felul lor, cercetătorii englezi au motivat totul astfel:
1. Buzele frumoase conferă calitate și claritate deosebite în exprimare pentru ascultătorii fascinați, care le „sorb cuvintele de pe buze” datorită unei voci inducînd o senzație de acută „catifelație”, ca de „bumbac” mătăsos mîngîiat ușor în hala de reproducere a materialului care să-i ateste calitatea de neuitat…
2. Sutien generos, dovadă a plămînilor bine dezvoltați, asigurînd receptarea clară a mesajului. Fără a clipi, ascultătorii înțeleg instantaneu ce și cum…

Atenți la tote detaliile, cercetătorii englezi, riguroși și scrupuloși cum îi știm, au extins cercetările constatînd că, în locurile prevăzute cu astfel de purtătoare de cuvînt, șefii sînt mult mai relaxați la plecarea acasă, fiind mult mai amabili cu subalternii.

Tot ce ai de făcut ca „purtătoare” este să te scoli dimineața devreme pentru a ajunge la timp la „punctul de lucru”. Altfel, grăbită fiind, riști să pui în poșetuța de firmă avînd preț prohibitiv, niște pliculețe de „pudră” care, din cauza culorii lor, pot fi lesne confundate cu niște „prafuri pentru mama-mare”!… Așa încît cafeaua dă ochii peste capul cu care s-a izbit de toți pereții care au urechi!….
Cum un necaz nu vine singur niciodată, mai poți fi oprită în trafic la un control de rutină bine pus la punct dar efectuat cu totul „întîmplător”…
Cît de „întîmplător” afli doar atunci cînd, pe postul tău, rămas liber, a aterizat (cum a fost și în cazul tău!) o nouă „purtătoare de cuvînt”.
Una mai tînără, cu buze frumoase, plus sutien avînd cupa ceva mai generoasă decît o aveai tu.

(Că așa cere postul… Purtători de „vorbe de cl(o)acă)”, cum le este felul, șefii vor tăcea chitic, avînd glota blocată de emoție, nemaicuvîntînd către gloata rămasă gură-cască…)

Nicolae Rădoi

Foto: M. Y

Tribunalul București a admis marți, 05 decembrie 2023, cererea de înregistrare a unui nou partid, „născut” pe plaiuri maramureșene. Partidul Renașterii și Dezvoltării Maramureșului (PRDM) este înființat de un grup de cinci membri fondatori, toți sigheteni, toți activi până acum în societatea civilă, dornici să aducă schimbarea necesară și așteptată la nivelul politicii locale și județene. Pe lângă grupul fondator activează un număr important de membri care se vor implica concret și constant pentru „renașterea și dezvoltarea” Maramureșului, acționând sub sloganul „ascultăm, gândim, acționăm”.

Membrii fondatori sunt: Ticu Bogdan – președinte interimar (manager la Global Assistance Broker, agenția Sighet), Daniel – Marian Demeter (pensionar, fost șef serviciu la Poliția de Frontieră Sighet), Horia – Emil Picu (pensionar, profesor de fizică), Arina – Gabriela Haranguș (manager al Pensiunii – restaurant Flamingo din Sighet), Iulia Picu (muzeograf, Muzeul Maramureșean Sighet).

Cu alte informații, statut, program politic etc. vom reveni zilele următoare.

Mult succes noului „actor” în lumea dezechilibrată și dură a politicii! Viață lungă și… sustenabilă!

Salut, Sighet

NR: Partidul Renașterii și Dezvoltării Maramureșului (PRDM) mulțumește unui extraordinar sighetean, Attila Cosovan, performer în comunicare și design… pe alte meleaguri, care a dat – voluntar – o mână de ajutor la crearea siglei formațiunii politice.

Societatea de Chimie din România (președinte, Acad. Bogdan Simionescu), i-a acordat miercuri, 6 decembrie 2023, elevului Darius Alexandru SINDREȘTEAN (clasa a XII-a D, Colegiul Național „Dragoș – Vodă” din Sighet), Diploma și Medalia Petru PONI, pentru rezultatele obținute la Olimpiada Internațională de Chimie, 2023.

În prezența profesorilor și-a elevilor de la CNDV Sighet, a inspectorului general de la ISJ Maramureș, Mihai – Cosmin Pop, a inspectoarei de fizică – chimie, Carmen Ulici, dar și a primarului municipiului, Vasile Moldovan, elevul Darius Alexandru Sindreștean a primit distincția într-un cadru formal, oficial.

Felicitări Darius, felicitări profesorilor care ți-au apreciat și susținut pasiunea pentru chimie!

Brîndușa OANȚA

Ajunul sărbătoririi „Moșului” Nicolae din anul 2016 ne-a oferit ocazia de-a intra virtual în casele sighetenilor (și nu numai) cu publicația noastră online „Salut, Sighet!”.

Sunt 7 ani de când încercăm să fim atenți la viața de zi cu zi a comunității noastre. Ne-am dorit să evidențiem mai mult părțile și „întîmplările” pozitive, evenimentele culturale, conexiunile importante cu/ pentru orașul nostru. Poate am reușit, poate am și neglijat unele aspecte dar… am fost „înarmați” cu bune intenții.

Mulțumim celor care ne citesc, ne apreciază sau chiar ne critică, mulțumim celor care sunt constant alături de noi! Tot ceea ce facem este strict pe baze voluntare, nu ne dorim avantaje materiale, de aceea nu acceptăm „avalanșa” reclamelor. Vom continua să vă informăm prompt și corect, vom continua să fim în slujba cetății noastre!

Ne dorim să fim și în viitor mulți ani împreună, echipă de redacție și cititori, să ne „auzim” în condiții onorabile – zi de zi – și în special – sperăm! – să vă oferim cât mai multe informații/ articole corecte, pozitive… sustenabile.

La mulți ani colaboratorilor noștri!… cadouri cât mai multe și (ne)așteptate celor care (le) „merită” și… mulți ani celor care mâine își sărbătoresc ziua onomastică!

Să auzim doar de bine!

Echipa „Salut, Sighet!”

Centrul Cultural Pastoral Sfântul Iosif Mărturisitorul vă invită să faceți o scurtă incursiune în istoria păpușilor și a jucăriilor, în cadrul expoziției „Poveste de iarnă cu jucării și păpuși”. Vernisajul expoziției a avut loc luni, 4 decembrie 2023, de la ora 13:00, în sala Iustinian Arhiepiscopul.

Expoziţia „Poveste de iarnă cu jucării și păpuși”, care cuprinde peste 2000 de jucării și păpuși (din colecția personală a Laurei Hybris), prezintă păpuşi cu costume din diverse zone al lumii şi din diferite perioade de timp, înfăţişează personaje celebre care au bucurat generaţie după generație și ilustrează evoluţia materialelor din care s-au realizat jucăriile.

Foto & Video, dr. Sorin MARKUS

În „Neuitare” (Editura Valea Verde, 2023), Ioan Dorel Todea ni se arată a fi un melancolic, un colecţionar de amintiri care – aşa cum le ştim – mângâie şi câteodată, dor. Amintiri şi visuri de poet pe care îndrăzneşte să le spună tuturor.

„Am învăţat să nu mai fiu jenat/ De emoţiile mele, de iubire…/ La urma urmei, aşa am aflat/ Că sunt om, cu suflet plin de simţire”- spune poetul sighetean într-o poezie. Şi toată cartea e plină de versuri de mare sensibilitate.

Drept urmare, „Neuitare” nu doar se citeşte. Se şi simte…

Poetului, toamna-i „surâde îngăduitor/ pe toate cărările…”. E locul, e momentul când „Printre copaci trecător/ Îmi scutur ideile”. Iar ideile, odată „scuturate”, se transformă în stihuri care „mişcă” sufletul celui care le citeşte.

„Printre copaci trecător”…„Trecător” în timp, „trecător” prin spaţiu…

Copacii din poezia lui Dorel Todea sunt acel element de decor care poate da veşniciei un aspect de materialitate, iar poetul, „trecător”, aflat în acea „mică bucată de veşnicie” din care mai are destul, e în căutarea versurilor care, din carte, se duc direct spre inima cititorului.

Veşnicia poetică e formată din infinite şi inspirate clipe, iar trecerea de la inspiraţia clipei la versul care rămâne înseamnă o permanentă frământare a poetului, care se întreabă: „Ce e cu mine, ce mă îndeamnă?”

Posibilul răspuns poate fi dorinţa de „Neuitare”, de aceea, (zice în poezia „Meditaţie”): „Mă transform în cuvânt/ veşnicia punând-o/ într-o carte…”, o carte ca aceasta, în care Dorel Todea ne arată că poate versifica în multe feluri. Cunoscându-l, cred că mai nimerit ar fi să spun că o poate face în toate felurile!

În „Toamnă” se simte un uşor aer folcloric, dar nici acum nu lipseşte meditaţia melancolică:       „ Apele îşi văd de drum,/ Vântul printre crengi adie…/ Toamnă, toamnă aurie,/ Toamna mea de-acum.”

În acelaşi volum, versurile „Tăcuţi paşii mei îşi lasă urmele…/ Anii trec, vântul spulberă clipele.”- din poezia „Trecere”, au o „curgere” atât de plăcută, ca şi cum aş auzi „Sara pe deal”, recitată de Mihail Sadoveanu…

Nu toate poeziile din „Neuitare” au o melancolie, o tristeţe dulce – amăruie. Desigur, melancolia e prezentă şi în „Perseverenţa”, dar de data aceasta are un aer de voie bună care trebuie „gustat”. Inspirat de vorbele lui Laurenţiu Ulici („Mai ratez o carte, mai ratez o fată”), autorul sighetean zice „Risipindu-mi clipa,/ le-am pierdut pe toate”. Şi termină, împăcat cu soarta: „Am ratat o fată…am să scriu o carte.”

În „Elegii”, Dorel Todea „oferă” posibilitatea „lui” şi „ei” să-şi amintească de cel mai frumos sentiment uman, cum umbrele lor păşeau, „înalte şi tăcute,/ învăluite în falduri de amintiri…”, iar „iedera uitării/ se preschimba în flori de iubire,/ şi „lumina surâsului […], / în clipă fără sfârşit!”

„Neuitare”… adică momentul acela când – absolut minunat zice Ioan Dorel Todea –  „Aşa ca un fluture,/ te-ai aşezat pe un sentiment”. „Neuitare”, un cadou frumos oferit cititorilor.

Autorul, se vede că a ştiut ce să facă cu „mica bucată de veşnicie” care i-a fost dată. Încă se mai foloseste de ea, încă se mai poate plimba şi să-şi scuture ideile care se duc repede pentru altă „Neuitare”, într-o altă carte, care – ne dorim – va veni în curând.

                                                                  Horia Picu

Azi, 3 decembrie, este „Ziua Internațională a persoanelor cu dizabilități”. Mă întreb de multe ori dacă oamenii din jurul nostru înțeleg ce înseamnă cu adevarat să ai o dizabilitate, fie ea din naștere, fie dobândită de-a lungul vieții!? Mă trezesc cu un gând obsedant în fiecare dimineață, în care vreau libertate și independență… Oare credeți că o persoană care are o dizabilitate le poate avea? Sunt curioasă ce crede lumea despre asta? Lumea persoanelor cu dizabilități este departe de „normalitatea” fiecăruia, ea mai mult fiind un mister uneori expus alteori nu… o lume din care unii evadează iar alții ramân o viață întreagă. Însă și pentru cei care evadează sau ramân în zona lor de confort sunt oameni ai societății în care trăim, societatea tuturor… în care fiecare trebuie să aibă un loc, un scop sau o menire. Mă întreb de multe ori de ce persoanele cu dizabilități sunt uitate de societate, de ce ele au un loc mai mic sau de ce li se acordă așa puține șanse ?!

Fiind o persoană cu o dizabilitate dobândită în adolescență, m-am trezit într-o lume a necunoscutului în care. pe vremea aceea, existau doar două segmente: „lumea noastră” si „lumea societătii”; în realitate, nu mă regăseam în niciuna dintre ele, pentru că îmi doream să fac parte din realitatea mea, din lumea reală care exista pentru mine, așadar am învățat să lupt și să supravițuiesc într-o lume imperfectă plină de piedici și să mă zbat pentru a-mi oferi normalitatea de care am nevoie pentru a trăi. Așadar, astăzi este ziua în care trebuie să vorbim despre integrare, adaptare și incluziune. În special despre clădiri publice și private adaptate, locuri de muncă adaptate pentru persoanele cu dizabilități, locuri de parcare, ingrijiri medicale specializate si multe alte lucruri care pot ușura viața persoanelor cu dizabilități.

Astazi îmi doresc pentru persoanele cu dizabilități să aibă parte de o mai bună si ușoară adaptare în lumea „societătii” si să le doriți un „Bun venit!” în lumea voastră.

Anișoara GOG (Mârza)

Mijloc de noiembrie.  Pentru un verde la semafor, claxoane de-a lungul întregului bulevard. Bunici cu ghiozdanele nepoților în spinare. Studenți grăbiți spre facultate.  Vânt adiind ușor printre ultimele frunze. Magazine făcând loc decorațiunilor de Crăciun și un nesfârșit Pic…Pic…

Ploaia punea stăpânire peste oraș și nu dădea semne să plece prea curând, iar el… El se ruga să ningă. Și nu numai că se ruga să ningă, ci și cerea o zi anume în care să se întâmple asta. De parcă ar fi fost vremea  după voința lui… Știi, uneori oamenii nu își dau seama ce cer. Probabil de asta o și fac:  vor multe, multe, și mai multe,  nu cred că se pot împlini, mai cer altele și tot așa până uită ce au cerut și o iau de la capăt.  De multe ori,  doar li se pare că își doresc atâtea, dar totuși cer având speranța că măcar o parte dintre ele se îndeplinesc. Care parte și ce se întâmplă cu restul? Nu-i întreba că s-ar putea să-i întrerupi din cereri  și atunci chiar nu o să mai  termine niciodată  de vorbit  despre ce vor.

El însă se ruga să ningă și știa exact de ce vrea asta, chiar dacă nimeni nu-l înțelegea. Când ești nesigur de tine parcă pui orice la îndoială, nu? Siguranța e fix ceea ce avea nevoie acum. Siguranța și încrederea că a făcut totul bine. Hmmm, totul. Iar revenim la totul.… Doamne, cât ar fi vrut să nu fi existat acest cuvânt.  Deși  oricum l-ar fi inventat el tocmai ca să se refere  la ce nici măcar nu se va întâmpla și să își facă griji. La el, TOT trece cu mult bariera realității și ajunge ușor în caietul cu idei ale lui Martin Scorsese ca să caute cel puțin un scenariu în care ceva merge prost și atunci să zică Vezi, te-am avertizat eu: NU POȚI!    Și după această avertizare, adio încredere, bun venit teamă și dezechilibru! De parcă nu ar fi același el chiar și cu o mică scăpare în plus sau în minus… Complicat mai gândește: dacă din totul a greșit ceva cât de mic, totul e compromis, iar dacă a făcut totul ca la carte, sigur e omis ceva. Doar nu     v-ați imaginat că acceptă el vreo laudă, nu? Nu-l cunoașteți deja pe Antoine?

Se pierde iar  în gândurile sale și, dacă o continuă așa, cu siguranță o să se piardă pe drumuri căutând un loc de muncă pentru că nimeni nu e obligat să stea după el. Se întoarce la treabă și, atât de focusat e, că nu vede că a trecut demult ora la care trebuia să fie acasă, pentru că atunci când face treabă, chiar face.   Singur în birou, se uită pe fereastră. Strașnică lipsa asta a soarelui. Chiar și când oamenii n-ar trebui să facă nimic, au găsit ei o cale să nu stea. Au inventat becuri și totuși….. Gândurile îi fuseseră  întrerupte de o puternică bătaie în ușă.

Rugăciunea 1- Să nu moară de la o sperietură cum a fost acea bătaie în ușă venită în cel mai nepotrivit moment: ascultată.

Rugăciunea 2 – Să vină șeful cu o propunere care să-i permită să facă multe și extrem de multe într-o perioadă foarte scurtă de timp, așa cum îi place: ascultată tocmai pentru că a trecut de rugăciunea 1 și pentru că șeful chiar a venit să facă asta.

Rugăciunea 3 – Să dea mai mult decât 100% și, la final, să vadă chiar de pe scenă  că a făcut o treabă bună: în așteptare pentru partea de după și pentru că știe deja că atunci când se apucă de ceva, sacrifică tot.

Se urcă rapid în vechea sa mașină pe care și-a propus demult că o schimbă și pornește radioul. Viva la Vida de la Coldplay e fix ce avea nevoie acum, în momentul ăsta așa stresant. Oare el mai  trăiește viața asta? Unii așa l-ar întreba și asta pentru că e prins cu atâtea încât pare că nu are timp să se bucure de nimic. Și da, uneori așa e, însă de ce nu-l înțelege nimeni că pe el îl bucură tocmai ideea de a face, de a  munci, de a lua ceva de la 0 și a-l duce cât de departe?  Mereu și-a dorit să rămână ceva în urma lui: un zâmbet, un gând, un proiect, orice ar putea să inspire. Iar asta cu siguranță nu se poate întâmpla dacă stai într-un colț. Deci, să fie clar pentru oricine, el chiar se bucură când e prins cu treabă. A învățat să facă asta deja. Atenția la detalii, Antoine, ar spune mama sa. El, în schimb, ar considera-o doar implicare și responsabilitate.  Deci, cu Viva la Vida la un volum rezonabil încât să nu se uite urât cei din alte mașini la el, merge și mai voios acasă și se apucă de treabă. Proiectul ce tocmai i s-a dat e unul mare și nu vrea să greșească.  Scrie, modifică, se informează și o ia de la capăt încât pentru o perioadă noaptea e una cu ziua, iar satisfacția face  ca oboseala să dispară.  

Final de noiembrie. Claxoane de-a lungul întregului  bulevard și câte un Jingle Bells rătăcit auzindu-se din câte o mașină. Bunici ducând cadourile nepoților în brațe. Studenți grăbindu-se spre casă. Vânt adiind din ce în ce mai tare ca și cum ar prevesti ceva. Magazine decorate deja de Crăciun și același Pic… Pic….

Ploua tot la fel.  Asta observase în ultimele două săptămâni în care se focusase doar pe muncă. Însă azi era ziua cea mare. Azi era ziua care merita până și acel costum negru nepurtat în ultimul an. Știa că e ocazia perfectă să-l scoată din dulap. A muncit mult și era momentul ca munca sa să fie  văzută.

Urcă în mașina sa ce nici veche nu îi mai părea acum  și pornește. E mai pregătit ca niciodată: foile sunt la locul lor, oamenii știu ce au de făcut, prezentarea e gata, el a dat ordine clare tuturor. Acum trebuie doar să vadă ce  a realizat, să zâmbească și, ca autor a toate acestea, să spună câteva cuvinte la final.

Rugăciunea 3: ascultată, dar în cu totul alt mod. Nu s-a întâmplat cum a vrut el: nici  nu a ieșit în față, nici n-a mulțumit, nici n-a putut să vadă munca sa din primul rând. Însă ceea ce a făcut a fost așa cum trebuia și pentru asta nu poate fi decât mândru.  Iese grăbit, fugind  parcă de senzația de a fi ultimul om,  se urcă în mașină și abia atunci realizează: ninge.

Ninge, chiar ninge. Exact ca în rugăciunea sa și exact în ziua pe care și-o dorea. Și nu știe cum să explice asta, așa că… plânge.  Și, până la urmă, nu era mai importantă rugăciunea asta decât cealaltă? S-a obișnuit deja să nu i se întâmple numai lucruri corecte, dar a vrut mereu ca El să fie cel ce  știe că a dat tot și măcar El să-l asculte. Iar El a făcut chiar mai mult decât i-a cerut. Nu s-a rezumat la o simplă zăpadă, ci i-a dat șansa ca timp de două săptămâni să crească constant prin acest proiect. Pentru că El așa lucrează: știe ce vrei și îți dă chiar mai mult decât crezi că poți ca să înveți că poți.  Asta a contat: că timp de două săptămâni a crescut mai mult decât ar fi făcut-o în cele 2 minute în care n-a ajuns să fie în față. Și acum nici nu mai e supărat, nici dezamăgit, ci doar… pregătit. Pregătit să o ia oricând de la capăt.

E final de noiembrie și ninge ca niciodată. Deși de necrezut, de data asta poate chiar pentru el e zăpada. Pentru încrederea și siguranța că a făcut bine. Nu totul, dar aproape totul. Și știi ce? Nici nu cunoaște totul și nici n-ar vrea. Și-ar dori să rămână așa: omul care vrea să-l descopere și să muncească pentru asta,  indiferent câte piedici i s-ar pune în cale. Omul care va face orice  corect cu riscul să pară rigid și, cu siguranță, omul în spatele căruia se ascunde o inimă atât de sensibilă, dar care trebuie să pară cât de puternic poate ca să-i încurajeze pe alții. Știe că nu se va opri niciodată din a face treabă. Deci,  cu ninsoarea asta lăsându-i pete pe costumul preferat, își cumpără o ciocolată caldă, pune mâna pe telefon și acceptă următorul proiect ce i s-a propus.  Trebuie să continue să crească, nu? Trebuie să facă treabă, nu?

Ninge.  E frig. Iar el, ținând ciocolata caldă în mâini ca pe o comoară, e cu gândul la Crăciun, portocale și rugăciuni ascultate; la zilele ce au trecut și la cele ce vor veni. E cu gândul la tot și nimic, dar fix la locul și momentul potrivit, așa cum și-a dorit mereu.  Iar  pentru asta nu poate fi mai recunoscător, chiar dacă îi lipsesc atâtea. Pentru că o zăpadă și o rugăciune ascultată chiar pot schimba tot!

Gabriela MICH

Am oscilat atunci cînd am ales un titlu pentru acest articol între „Cel mai căutat dintre băimăreni” și „Bilete de papagali”. Cel mai potrivit zilelor acestora, este, totuși, cel din urmă. Suntem martorii unui spectacol comic pe scenele tuturor televiziunilor, mediatizat la paroxism, penibil, demn de toată mila. „Fuga lui Cherecheș din țară!” Personajele, scoase parcă din pălărie, de o comicărie tristă…

Am și eu așa o pretenție, o mîndrie neaoșă față de un act (ne)cultural, dar cînd văd acest teatru de două parale, cu toată protipendada reprezentativă a apărării unei zone de frontieră importante a țării, mă înfioară! Pe mîna cui e „siguranța națională” vorba „sprîncenatului”. Orb să fii și să nu-ți fi dat seama la timp, că dl. primar Cherecheș va fugi. Să rămînă el în coada atleților de frunte care au fugit înaintea sa.

Pentru mine n-a fost o surpriză, ba chiar m-am bucurat că bănuielile mele s-au adeverit. Pînă și într-o piesă comică, personajele au așa o savoare, rămîi cu un mesaj subtil, dar în cazul acesta rămîi doar cu un gust amar al prostiei crase ale protagoniștilor. Eu nu caut neapărat vina ofițerului din tura în care primarul fugar a ieșit. Caut din urmă „palmaresul” acestor vajnici paznici frontalieri, care, cu ochii ațintiți doar asupra euroilor luați ca șpagă, nu aveau cum să observe și chipuri umane. Ce să zici? Defecțiune tehnică! Doar la asta să se rezume „datoria” pentru care sunt (și) plătiți? Rușinos, să murdărești haina statului și sub umbra epoleților să cerșești niște amărîți de euro de mașină care tranzitează Vama. Măcar dacă făceau ceva ptentru acei bani, dacă tot întindeau mîna ca niște cerșetori la geamul mașinilor. Trebuia să dea niște bilete de intrare sau ieșire, fie și bilete de papagal, care să le poarte numele!
……………………..

Degeaba se schimbă „capii” cei mari, județeni, locali, vin alții la loc, metehnele se vor perpetua, deoarece de 30 de ani așa se merge. Angajările la Poliția de Frontieră, Poliția Locală, Jandarmerie etc., nu se fac pe criterii de competență. Se știe și se vorbește prin tîrg (oraș) despre cît ai dat ca să lucrezi la stat?! Acum, trebuie scoasă cumva și „investiția”, fie și prin acei 5 euro. Puțin, puțin, dar des. Dacă tot se va face mare anchetă și razii (după ploaie, chepeneag!) la aceste instituții de pază a frontierei la Sighet, nu vă limitați, domnilor controlori doar la demiterea „bibanilor” luați și „plevușca”, cea care își vede neostoit de treabă și apără și protejează comerțul ilicit cu țigări, droguri, pe care colegii lor le lasă să intre în țară ca-n brînză! Trebuie și gura lor să „mănîncă”!

Cît de polițist local să fii și să nu te sesizezi cînd la toate intersecțiile și intrările în piețe, aproape că ți se bagă țigări de contrabandă în gură! Oare nu vezi sau n-ai voie să vezi? Dacă noi, ca simpli localnici, suntem agasați de aceste practici pe față, dînșii puși să ne protejeze, ce fac? Acești „Yes Mani” ai primarilor, nu ascultă decît de ei? Atunci de ce sunt plătiți de noi?

Se zice că în orice rău e și un bine. Cel puțin în cazul d-lui Cherecheș s-a adeverit. A trebuit să vină un moment cînd să se spargă buboiul (din vămi), că deja începea să pută! Să aflăm că în fruntea celor mai importante instituții de siguranță sunt numiți pe post polițiști de nota 4 (!), în timp ce în Academia de Poliție studenților li se oferă mîncare cu viermi și sunt trimiși acasă, să studieze on-line!!! Așa le-a trebuit! Școală superioară, cînd pentru meseria pentru care se pregătesc, statul îi vrea obedienți și proști! Mare lucru să știi aduna euroii din mită și la sfîrșitul programului să participi la întîlnirea din WC pentru împărțeală! Cîtă știință de carte îți trebuie pentru aceasta!? Noi, cei de pe margine, martori la aceste derapaje, nici măcar nu putem să ne mai indignăm, ne pufnește rîsul de atîta prostie. Săracul Caragiale, dacă ar mai trăi… Măcar de la el rămîneam cu o ironie fină, acum rămînem după tot acest teatru cu un sentiment de jenă, și de penibil.

În final, am doar o scurtă abordare a celor aflați sub arme, că tot a fost Ziua Națională, mai ales a acelora care sunt puși să păzească fruntariile țării. Faceți-vă fiecare mea culpa și răspundeți-vă singuri la întrebarea:
– Ce mă mînă în luptă? Motivația profesională și interesul național, sau motivația financiară și interesul personal?
Această întrebare să vă urmărească tot timpul! Așa să vă ajute Dumnezeu!

Autor, Ileana PISUC

Vineri, 1 decembrie 2023, de la ora 14:00, la Muzeul Maramureșan din Sighetul Marmației, Secția Istorie-Arheologie, a avut loc vernisajul expoziției „Povestea Încoronării” – expoziție organizată în colaborare cu Muzeul Național al Unirii, Alba Iulia.

Foto & Video, dr. Sorin MARKUS

În fotografia făcută în 19 octombrie 1979, poetul Nichita Stănescu, invitat la Festivalul Național de Poezie de la Sighet și Serile de la Desești este în vizită în comuna Bogdan – Vodă, fiind alături de primarul Vasile Deac Moșu (dreapta) și Dora Stănescu.

Salut, Sighet!

Foto: Echim Vancea