Prima zi a celei de a X-a ediții a festivalului de folk „Floare de colț” de la Sighet,  s-a incheiat cu recitalul îndrăgitului cântăreț Mircea Vintilă.

Foto & Video, dr. Sorin Markus

Prima zi a Festivalului-concurs „Floare de colț”, ediția a X-a, de la Sighetul Marmației i-a adus pe scenă pe cunoscuții cantautori Florin Chilian, Ducu Bertzi și Marius Bațu.

Foto & video, dr. Sorin Markus

Semnalăm o nouă apariție editorială la Editura „Valea Verde” din Sighet. Este vorba despre volumul „Amurgul – poem în proză”, autor, Paul Romaniuc, apărut în urmă cu câteva zile.

Prefața volumului este semnată de editorul Ion Mariș și prof. dr. Gheorghe Andrasciuc.

Salut, Sighet!

O casă istorică pentru o temă contemporană. Protejarea moștenirii culturale evreiești și a valorilor umane în Casa Memorială Elie Wiesel.
A historical house for a contemporary topic: fostering Jewish Heritage and promoting Human Values in Elie Wiesel Museum.

Ambasada SUA la București și Muzeul Maramureșan din Sighetul Marmației organizează luni, 22 august, ceremonia de prezentare a proiectului de restaurare a Casei Memoriale Elie Wiesel, finanțare acordată prin Fondul Ambasadorial de Conservare a Obiectivelor Culturale (Ambassadors Fund for Cultural Preservation – AFCP) al guvernului Statelor Unite ale Americii.

Pentru restaurarea casei unde s-a născut câștigătorul Premiului Nobel pentru Pace, Elie Wiesel, a fost alocată suma de 78.495 USD.

La ceremonie vor participa adjunctul Misiunii Diplomatice S.U.A. în România, Shane Dixon, primarul orașului, Vasile Moldovan, managerul Muzeului Maramureșan, Mirela Ana Barz, și Alina Marincean, coordonator al proiectului.

Evenimentul va avea loc luni, 22 august, începând cu ora 9:00, la Casa Memorială Elie Wiesel (Str. Tudor Vladimirescu, nr.1).

Accesul pentru reprezentanții mass-media se va face pe baza legitimației de presă.

Fondul Ambasadorial pentru Conservarea Obiectivelor Culturale a fost înființat în anul 2000 și este unul dintre programele administrate de Centrul Cultural pentru Patrimoniu, o divizie a Biroului pentru Afaceri Culturale și Educaționale din cadrul Departamentului de Stat al S.U.A.

Prin AFCP, Departamentul de Stat al S.U.A ajută țările eligibile de pe întreg mapamondul să restaureze situri istorice, colecții muzeale, forme tradiționale de expresie din domeniul muzicii, dansului etc.

De la inaugurarea AFCP în 2000, România a fost aproape anual printre câștigatorii acestui program. Printre proiectele de succes se numeră restaurarea bisericii medievală fortificată din satul Alma Vii, pentru care au fost alocate fonduri de 500,000 USD, cea mai mare sumă din lume prin AFCP în 2019.

Restaurarea Casei Elie Wiesel prezintă contextul cultural general al comunității evreiești pline de viață și dinamism de odinioară și reprezintă un puternic potențial cultural și artistic pentru oraș, fiind unul dintre cele mai relevante și importante locuri memoriale din România.

În mod specific, proiectul presupune lucrări care constau în consolidarea structurii casei, repararea și renovarea interiorului astfel încât să corespundă perioadei interbelice, organizarea unei camere media pentru proiecte educaționale, crearea unei arhive și a unui spațiu de depozitarea obiectelor muzeale, documentelor și artefactelor, și crearea unui centru de cercetare a istoriei evreilor.

Persoane de contact:
Alina Marincean: 0740 904 135
Isabella Alexandrescu: 0721 288 797

Muzeul Maramureșului

În intervalul 19 – 21 august 2022 are loc a – IV – a ediție a Cupei Brătianu la Șah, care se va desfășura la Liceul Tehnologic Forestier din Sighet. Competiția este omologată de Federația Româna de Șah și finanțată de Consiliul Județean Maramureș.
„Startul” se va da Vineri, 19.08.2022, ora 13:00 iar festivitatea de premiere va avea loc Duminică, 21.08.2022, ora 13:00.
Organizatorul ediției din acest an este CS SIG – MAR Sighetu Marmației și antrenorul Ioan Costiuc, inițiatorul și directorul turneului, d-na Daniela Onița – Ivașcu.

Competiția este deschisă copiilor și adulților, până la această oră fiind înscrise 75 de persoane atât din Sighet dar și din Baia Mare, Satu Mare, Oradea, Râmnicu Vâlcea etc. plus Republica Moldova.
La copii sunt fixate 4 categorii: Sub 6 ani, Sub 8 ani, Sub 10 ani și Sub 12 ani (copii legitimați și nelegitimați. Se mai concurează și la categoria „Open”, copii peste 13 ani și adulți (legitimate).
La finalul competiției (duminică) vom cunoaște câștigătorii cărora le vor fi decernate premii și cupe.

Succes concurenților, micilor și marilor șahiști!

Salut, Sighet!

„Normal că scrie!” – mi-am zis când am primit această carte, amintindu-mi liceana sensibilă, sfioasă, afectuoasă care a fost Milena. Normal că, fiind dăruită cu astfel de însuşiri, i s-au „rezervat” pentru mai târziu, pe lângă iubire, destule încercări, dimpreună cu spiritul de luptă și abilitatea comunicării (inclusiv poetice).

Dedicat părinţilor, volumul de poezie „Menajera lui Dumnezeu„, apărut la Ed. „Cărțile Tango”, Popești-Leordeni („Cuvânt înainte” de Al. Popescu, ilustraţii cu motive din poeme), mi se pare o înfăptuire aleasă, doldora de aspirații şi problematizări mai mari sau mai mici.
Cel mai preţios lucru pentru autoare este cunoaşterea de sine, menținerea legăturii cu Eul – ceea ce, crede ea, se poate mai degrabă prin mijlocirea unor lucruri simple sau prin interogarea „câte unui cântecel”, decât direct de la/ prin oameni… Facerea poeziei presupune un exercitiu cvasimistic, o pierdere de sine și o totală încredințare, recunoaște poeta, criticând totodată poezia criptică şi omisivă, „care nu lasă să se înțeleagă totul”… (41) Poetul, aici poeta, are a-L sluji, poem cu poem, pe Dumnezeu (aş zice pe Dumnezeul din fiecare), a ţine curată partea divină din noi, cu o umilitudine de slujnică și o curiozitate asemenea… Similare îndatoriri le are şi în propria casă, ca într-un imitatio.

Poemele sunt încredinţate direct cititorului – un apropiat, „mon semblable, mon frère”, ci fără ipocrizie. Limbajul este unul colocvial, natural, „în modul” soresciano-stănescian, cu unele trimiteri la Blaga sau Blandiana. Fiecare poezie are o rotunjime a sa, desfăşurând un raţionament liric complet, pune o problemă, propune un „tâlc”, „un gând nou”. Tremolo-ul, fiorul liric, dar şi ludicul, constitutiv poeticităţii, sunt distribuite atent în fiecare poem. Din instrumentarul cunoaşterii poetice nu lipsesc mirarea şi ironia sau autoironia. Părerea mea: unele poeme au mesajul prea decriptat, sunt prea demonstrative, prea „spun tot”. Altele poartă cu ele sonuri de îndreptar moral, de carte de învăţături şi pilde… Poemul se deschide ca o floare şi se închide cu un rezumat, o explicitare. („Să scoatem ideile principale, copii!”). Să nu uităm că d-na Milena Prună (n. Surdu) este la bază Învăţător, Sacerdot al Învăţării și vrea ca toată „clasa” să înțeleagă totul bine…
Ea pledează pentru puterea salvatoare a rugăciunii și a speranței, a plânsului vindecator, consideră vitale (cum am mai arătat) lupta pentru continuitatea eului, atenția la „înăuntru”, la „starea lucrurilor” de acolo, la „gândul nou”, creator, care dă sens zilei omului reificat. Fiindcă Omul se împotmoleşte „în lucrări și înfăptuiri”, se înstrăinează progresiv de sine, de genuitatea sa, atinge noi și noi perfecții ale prefăcătoriei, pe care o „propune” copiilor săi, spre învăţare şi aceştia mai departe, copiilor lor ş.a.m.d… De aceea, poeta își pune ca reper suprem puritatea necruțătoare a copilariei: „Când albul imaculat îți odihnește mintea/ și face cel mai mic păcat să pară monstruos,/ atunci e bine”. (5.) Drumul Vieții i se pare unul dual, intracontradictoriu: o îndepărtare-înstrăinare de sine și totodată o înaintare spre lumina dintâi, a Pruncului, („când eu eram Lumina / şi întunericul mă învăluia neputincios”) în care ne regăsim. Altfel, ajunşi în plenitudinea vieții, ne cuprinde îndoiala, frigul inautenticitătii şi aducem laudă „firului perfect de iarbă care s-a încăpățânat să nu crească pe câmp” (13.), sustrăgâdu-se oricărui rost prestabilit, oricărei forma mentis, abătându-se de la rânduială și numire.

Mereu „pusă pe gânduri”, poeta Milena Prună are o predilecţie pentru poezia gnomică, formulează gândiri profunde, cu un aer axiomatic, sentenţios. De ex.: adevărata compasiune este prin natura ei infinită, de necuprins și de aceea pare imposibilă și de aceea este necesară; îndrăgostirea este un vis, o pierdere de sine, din care trebuie să te trezeşti de unul singur, liber, gata pentru Iubire; „omul fără greșeli” (sau care a făcut deja toate greşelile) este o fiinţă în plină derută, nu are din ce învăța; pierderea în cei iubiți, „împreunăle”, viața însăși ca numire și înfăptuire înseamnă înstrăinare progresivă de sine, dar și singura cale sigură (sic!) de-a o evita, de a redobândi „rotunjirea de dinainte să te naşti”; putem fi salvaţi de păcatul alienării şi al inautenticității numai prin milă şi prin iubirea maternă (29., 30., 33.); „Pe Pământ este atâta moarte câtă viaţă.”; rostul „aruncării omului în lume” trebuie să existe şi nu poate fi decât găsirea Luminii dintâi – ş.a., ş.a….
Fiind cunoscătoare în materie, poeta îşi permite interpretări îndrăzneţe şi chiar maliţioase ale unor porunci şi „poveşti” divine: iubirea celuilalt, întoarcerea (şi a) celuilalt obraz, comportarea îngerului de pază ca alibi pentru făptuirile noastre rele… De pildă: „Cum stăm noi toţi pe faţa Pământului!/ Eu cred că am nimerit pe obrazul lui stâng./ Din când în când, dau peste o lacrimă,/ peste un rid ori peste o arsură de soare./ Aşa s-a întâmplat, să fiu aşezată aici,/ să grijesc de gospodăria asta, aici./ Încă aştept ziua când Pământul va întoarce și celălat obraz.” (18.) Sau: „…Îngerul meu doarme de-amiază,/ Timp destul pentru mine să mă abat de la bine./ Îngerul meu petrece ore în şir aranjându-şi aripile/ şi ajustându-şi lumina din nimb/ Și nu întotdeauna pot să stau după el/ şi să mergem deodată prin viaţă.”(72.)
Am mai remarcat o încercare de elegie, cu toamna, rapid abandonată (37.), un Laudatio adus graiului maramureşean, cel suficient sieşi (47.), un imn Maramureşului bunei-rânduieli (69.), conturarea figurii tragice a imigrantului, livrat perfecțiunii, fără-de-greșelii, anonimității și singurătăţii…

Dar, poemele „ce m-au dat pe spate” sunt cele de dragoste: 56., 58., 59., 64. Citez şi închei exprimându-mi admiraţia pentru tulburătoarele şi exemplarele înfăptuiri poetice și de viaţă ale doamnei Milena Prună:
„Sunt îndrăgostită, dar nu de tine,/ pentru că viața ta nu e gata încă/ și nu te pot cunoaște pe deplin./ Chiar acum /sunt îndrăgostită doar de felul în care te-a crescut mama ta,/ de ochii ce seamănă cu ai tatălui tău/ și de poeziile pe care le citești uneori./ E semn bun că îți plimbi câinele/ și te joci cu el altfel decât te-au învățat părinții tăi./ Că preferi portocaliul dintre toate culorile,/ dar nu ții neapărat să-mi arăți./ Și că, fără cuvinte,/ îți faci o cruce peste trup / înainte de a merge la culcare.// Aseară ai făcut același semn peste fața mea / crezând că dorm./ Știi, s-ar putea să te iubesc în cele din urmă./ La sfârșit.” (64.)

Marin Slujeru

(La lansarea cărţii, la Căminul cultural din Bârsana,  au participat cca 150 de persoane. Au vorbit profesorii: Nadia Roman, Gheorghe Mihai Bârlea, Alexandru Popescu, Andrei Făt. A fost o reuşită sărbătorească, aşa cum o merită Milena. – M.S.)

***
O pereche de copilandri sub teiul de la statuia Poetului din Sighet. Atâta că n-aveau „plete lungi, bălaie”…

***
Uneori câte un peisaj atinge imortalitatea unei picturi cu el. Încremeniri…

***
Numărul format nu răspunde. La un moment dat ești anunțat: „Clientul apelat nu răspunde”. Nu e clar: „nu poate” sau „nu vrea” să răspundă?

***
În parc, la Oraș: „Ioa’, hai și pun’e-m’ niște poze pă i’stagram, că io nu știu…”

***
Şi-au plantat roşii pe lângă casă. Care s-au copt, devenind paradicsam. A se consuma cu zsírros kenyer, ca-n copilărie… („Rodica porodicaa!” – mai ziceam vreunei bucălate.)

***
Până frunzărim noi câte un gând, îngrijitoarea a şi măturat tot parcul. O laud şi dă din mână zâmbind: „muncă de frunze…” *

***
De-aş şti ce post ascultă perechea de pe bancă, tâmplă lângă tâmpă, pierduţi, l-aş asculta şi eu toată ziua şi… (Parc)

***
Un tip cam fugărit, în braţe cu o sticlă de lapte la vânzare, trece prin zona Policlinicii. Altul, şofer de ocazie, umple acelaşi trotuar, privind în zarea şoselei. „He-he-he, cu pirateria, cu pirateria?” – salută el lăptarul; are maşinuţa dosită după colţ.

***
Coadă la bancomat. „Nu-i într-acolea!” gâfâie o jupâneasă „de dincolo”, aşezându-se sub peretele băncii.

***
Bunicul
Fetița iese la poartă în întâmpinarea mamei sale, întoarsă de la cumpărături: „Mami, mami, și eu sunt obosit!” (Bunicul)

***
Bunica
„… Acuma așe’ stau, launloc, tăți… O mai avut un prieten, da’ numai un an, c-o văzut că-i place băutura. Amu are altu’, cu 10 ani mai mare, ea – 18, el – 28. Aiesta be’ numa’ bere, horincă deloc, îi frumos, are barbă, că amu așe le treb’ e, îi harnic. Am zis să se ie’ ie’ și o zis că nu, până l-a vide – și i-am zis: bine-bine, numai să nu te vezi cu un copil în brață pă când li-i vide’.”

***
Culoar de aşteptare
„Cum v-aţi programat, mătuşă? Prin telefon sau online?” / – „Aşe’ „.

***
„- Aţi auzit cum zice „darăcă” în loc de „da”? Aiesta-i de dincolo.”

***
„Roşiile mi s-o făcut, da’ vinetele toate mi le-o mâncat colorazii.”

***
Nunta nepoatei
– …Bunica, da’ nu ştiu dacă trăiţi când mă însor eu.
– Nu, nu, nu ştim…

***
Bancnote
– Cât costă sucu’, tanti?…
– Şase lei.
– Oo, am numai una – zice fetiţa întinzând vânzătoarei o bancnotă de 10.

Marin SLUJERU

Foto: Ion Mariș

E ceva vânzoleală la nivelul administraţiei locale. Se dau niṣte bani prin Programul naţional de investiţii „Anghel Saligny″. La poziţia 89 din întreaga listă a Maramureṣului pus pe modernizare ṣi reabilitare, e trecut Sighetul cu „Reabilitare străzi de interes local″, suma alocată fiind de 20 milioane lei.

Sigur, sunt sate mult mai importante decât al nostru care vor primi bani mai mulţi. Sunt localităţi unde se vede mâna de gospodar. Nu mai trebuie să ne luăm după numărul de locuitori ṣi să ne indignăm patriotic-local că punga programului de investiţii e doar o punguţă peticită pentru al doilea oraṣ al judeţului.

Mă gândesc că pentru sumele alocate s-a ţinut cont ṣi de isprăvile aleṣilor locali (ṣi mai cu seamă de ale acelora care sunt plătiţi (!!!) să scrie astfel de proiecte) din localităţile care pot arăta că lucrurile se miṣcă, se vede ceva, ṣi nu pe la periferie, ci undeva mai prin centru, pe unde trece mai tot vizitatorul sau cam pe unde-ṣi fac promenada localnicii.

Ce poate spune un turist venit să se pozeze la Cui ṣi care merge pe jos spre Pompieri ṣi mai departe spre Carrefour? După primii paṣi ia contact cu realitatea pentru că vede trotuarul vai-de-el ṣi înţelege uṣor că nu-i mână de gospodar(i) pe-aici…

M-am uitat, cu un ochi de mare… nespecialist, cât costă un metru pătrat de asfalt(are) pentru curţi. Zice-se c-ar fi cam 50 de lei. Presupun că pentru un strat de asfalt pe trotuar, ar fi cam tot atât. Pentru 1200 metri pătraţi (am luat în calcul lungimea de 300m ṣi lăţimea de 4m), ar trebui ca bugetul local să se uṣureze de 60.000 de lei.

Mai iau în calcul vreo 10.000 de lei pentru amenajarea zonei cu ceva iarbă ṣi arbuṣti ornamentali sau gard viu, ṣi deja centrul oraṣului ar arăta altfel.

Dar la noi nu se întâmplă asta!!! Toţi mai-marii localităţii trec impasibili printre denivelări, ocolind cu băgare de seamă pietrele ieṣinde din betonul mâncat de timp ṣi de intemperii. Niciunuia nu i-a trecut prin cap să rezolve o problemă care pentru o aṣezare aṣa de multiseculară n-ar fi mare lucru. Ne plângem că alte localităţi au primit bani mai mulţi. Noi, nu… Vai, vai, vai…

Sighetul nici măcar nu poate preciza care-s străduţele propuse pentru reabilitare. Baia Mare ṣtie exact ce trebuie să facă. Citez din listă: „Baia Mare: Reabilitare strada Victoriei, tronson cuprins între Bulevardul Decebal și Bulevardul Independenței″.

Nu vi se pare, aleṣilor locali, că abordarea aleasă de Baia Mare e diferită, dar e cea normală??? Pe ce să vă dea Programul „Saligny″ bani??? Pe reabilitarea unor străzi de interes local? Care-s alea? Care-s străzile de interes naţional sau internaţional, dacă tot catalogăm străzile după interese mai restrânse sau mai cuprinzătoare?

La bugetul local nu se adună bani, lună de lună, an după an? Se duc toţi pe salarii, după cum vorbeṣte lumea? Stăm ṣi ne milogim la alţii să ne dea bani. Dar noi, pardon, dumneavoastră, administraţie locală, ce faceţi cu banii pe care-i aveţi? Chiar nu puteţi face nimic, nimic?
Dac-aţi obosit, lăsaţi-i pe alţii în loc, chiar dacă nu v-a venit sorocul de plecat acasă. Nu se poate ca în tot oraṣul ăsta să nu fie un grup de oameni care să facă treabă!

Pe https://mdlpa.ro/pages/anghelsaligny sunt destule argumente că nici acum nu v-aţi făcut temele aṣa cum trebuie. Invit cititorul să privească mai în amănunt tabelul cu „Lista obiectivelor de investiții finanțate până la 11.08.2022″.

Sighetul stă „bine″ cu podurile. Niciunul nu trebuie consolidat, sau chiar construit, nu-i aṣa, C.L. al Primăriei din Sighetu Marmaţiei?

Poienile Izei a cerut bani pentru construire poduri. La fel ṣi Bocicoiu Mare. Baia Mare a cerut bani pentru realizarea „unui pasaj rutier zona Independenţei intersecţie cu strada Europa, ṣi pentru „modernizare ṣi reabilitare str. Europa ṣi str. Dumbravei″.

Sighetul, săracul, a cerut bani aṣa, la modul general, ca orice altă localitate insignifiantă, pentru reabilitarea unor străzi de interes local.

Pe https://acad.ro/com2004/pag_com04_0513.htm în articolul „150 de ani de la naṣterea lui Anghel Saligny – O glorie a tehnicii româneṣti″, scrie că „în discursul de recepţie „Opera lui Anghel Saligny″ prezentat în anul 1930, Petru Bogdan a spus de spre marele inginer român: „el a fost sclav al muncii ṣi al datoriei″.

Recunoaṣtem, în aceste măgulitoare ṣi binemeritate aprecieri, munca depusă pentru Programul Naţional de Investiţii „Anghel Saligny″ de cei în drept s-o facă pentru Sighetu Marmaţiei.
Sau… nu prea ?…

Horia Picu

De șase ani, în fiecare vară, ne dăm întâlnire… în grădina lui Ion (Ion Bledea, sculptorul). Pe la orele amiezii, când – de obicei – și soarele face parte din public (un numeros grup de prieteni, „degustători” de artă), ne-am bucurat de expoziția inedită pe care (con)Cetățeanul de Onoare al Sighetului ne-a oferit-o generos (Sâmbătă, 13 august 2022), pentru a ne convinge că artistul – în general – iese mereu la lumină. Lumină amplificată desigur, în acest an, de strălucirea celor 34 de lucrări (12 dintre ele „născute” în 2022) expuse pe gazonul – „simeză”, adaptat unui spectacol mai complex ce a inclus, pe lângă obișnuitele discuții informale, și co-participarea – firească – a soției artistului la „instalația” artistică de pe strada Bradului.

Grădina lui Ion (Bledea) este un model de proiect cultural, asumat în mod particular, pentru a degreva – nu-i așa?! – zona publică de cheltuieli „neeligibile”. Oricum, lucrările lui Ion Bledea se pretează expunerii în spații ample, aerisite, neaglomerate, privitorul având astfel ocazia să „cerceteze” din toate unghiurile posibile creațiile celui mai galonat sculptor local. La o vârstă frumoasă, Sculptorul Nordului, cum l-am numit (spre nedumerirea unor „competitori”) într-un album apărut în anul 2019, are o energie fantastică, și-a amplificat, cizelat și nuanțat (artistic) temele abordate, având deja o legătură mistică cu materia primă: lemnul. Ion nu risipește lemnul, nu-l „consumă”, el dă viață și nume lemnului care – în/ din mâinile lui – se transformă în personaje, simboluri, taine, bucurii.

Sunt mulți ani de când ne leagă o prietenie fără constrângeri și fără parti-pris-uri, o prietenie ancorată doar în artă. Îi cunosc biografia (o parte, de pe la începuturi, mi-a povestit-o în momentele de pauză) și evoluția într-adevăr sustenabilă, de aceea cred că în grădina magică a lui Ion, el și familia lui se simt, de fapt sunt, împliniți. În grădina lui, Ion, este gazda – artist – familist care este apreciat sincer, nu doar pentru că deține controlul „performance”- ului, nu doar pentru frumusețea pe care o emană lucrările „plantate” temporar în „iarba verde de acasă” ci pentru generozitatea și emoția pe care le stârnește văzându-l, văzându-i… Lumea lui, familia lui extinsă cu peste 1000 de copii – lucrări, crescută cu drag din pământul Maramureșului.
„Urmele” din Grădina lui Ion (Bledea) tind să se transforme în legendă, în veșnicie.

Foto & text: Ion Mariș

Sigheteanca Timea Műller este o prietenă statornică. Nu ne-a uitat, deși a plecat de aproape 20 de ani de aici – din Sighet – și s-a stabilit (prin căsătorie) în Germania iar succesul a apropiat-o de independența și „autonomia” materială. Păstrează continuu legătura (măcar online!) cu sighetenii. În urmă cu aproape 20 de ani am lucrat împreună în diverse proiecte, într-un ONG, și am observat energia constantă și inventivitatea pe care Timea o emana.

Nu-i lipsește nimic (am auzit că locuiește într-un conac?!), are empatie pentru suferința globală, s-a implicat în criza migrației din Siria și… s-a specializat în interesante abordări psiho – trans – generaționale din domeniul terapiilor socio – pedagogice.

Nu cu foarte multe luni în urmă m-a informat că a găsit portița de „interogare” a trecutului prin intermediul unor specialiste de top și-a unei cărți scrise în germană și tradusă și pentru cititorii români: „Strămoși pe divan” (Editura Trei, 2022)!

Curiozitatea m-a îndemnat și mă îndeamnă să „descopăr” ce-a făcut Timea Műller (născută Homei) în ultimii… 20 de ani! Cu câteva săptămâni în urmă a ajuns prin Sighet și-am stat un „pic” și la… povești!

Ion Mariș (IM): A fost o traumă (ca să utilizez o primă noțiune din cartea la care am făcut anterior referire) plecarea ta din Sighet? În ce land te-ai stabilit?
Timea Műller (TM): Nu a fost o traumă. A fost o salvare. Ca să mă pot apropia cu adevărat de Sighet a fost nevoie de distanțare fizică și de o privire din afară a fenomenului de apartenență la identitatea sigheteană. Plecarea mea din Sighet a fost detașarea de trauma identitară de care sufeream și care nu îmi permitea să cresc. Sighetul are uneori obiceiul să își sufoce copiii. Acum iubesc Sighetul care mai există doar în sufletul meu, cel în care Johnny Popescu încă merge cu bicicleta, în care Marin se plimbă pe dig, în care mai există clădirea veche de lângă Palatul Cultural, Sighetul în care se revarsă liliacul peste garduri, în care merg noaptea cu Sandu și Vale la Grădina Morii, copii de la bloc, prietenele de la școală, mirosul de zugrăveală a Liceului „Dragoș – Vodă”, plopii de pe strada Pintea Viteazu. Și multe alte chestii pur subiective, care sunt pentru mine Sighet.
M-am stabilit în Suavia, într-o livadă cu meri, într-o căsuță la marginea orașului. Trăim simplu, între cărți, flori și legume, iar „Conacul“ de care ai auzit tu este o clădire care aparține familiei soțului meu, o farmacie de la 1560 din centrul orașului Backnang, clădire pe care am restaurat-o și în care se află cabinetul meu de psihoterapie și… un mic centru cultural, o inițiativă privată a familiei mele.

IM: Cât de ușor/ greu te-ai adaptat într-o altă limbă și cultură?
TM: Ah, întrebarea vieții! Strategia de adaptare a fost intrinsec strategia de supraviețuire: românii din diaspora știu despre ce vorbesc. Aveam deja trei limbi la purtător, trei minorități (ce urât cuvânt!) două dialecte, cel puțin trei culturi și o mare foame. Nu de nou, ci de ceva de ce aveam nevoie dintotdeauna – de siguranță. Astfel m-am „adaptat“ – conectându-mă la viață, crescând rădăcini noi și oblojind rădăcinile vechi.

IM: Nu ai regretat niciodată despărțirea de strămoși, „pierderea” rădăcinilor?
TM: De ce despărțire, de ce pierdere? Ah, știu de unde vine întrebarea asta și din care spaimă! O recunosc la tine și la alți prieteni cărora le este un dor imens de Sighet chiar locuind în el și neplecând niciodată. Aș vrea să te asigur: chiar dacă nu mai locuiesc în Sighet – Sighetul locuiește în mine, pe veci, nemilos, concret și acut. Chiar și în cei care încearcă să își smulgă Sighetul din trup și suflet, mai ales pe aceștia îi sufocă Orașul precum un șarpe boa. Cu cât te zbați mai tare, cu atât mai mult te strânge. Te asigur, este decizia ta felul în care simți această îmbrățișare, eu m-am hotărât să mă las iubită de acest oraș și să accept felul în care o face: ca un fost soț încă gelos, cam bețivan, un pic ticălos și cam ratat. Un fost soț care se laudă că am fost cândva a lui. Dacă „mă ratez“ în viață o sa zică: „am știut eu că nu e bună de nimic“ și dacă „reușesc“: „ehe, asta mi se datorează numai mie!”
Așa că îi aduc aminte din când în când orașului că am „divorțat“ între timp și că vizitele mele sunt de curtoazie și sunt în primul rând dedicate prietenilor noștri comuni. Și, bineînțeles liliacului, Izei, băncii din Dragoș, Parcului Grădina Morii, blocului din Independenței.
Și a umbrelor strălucitoare a celor plecați. Și a prezenței vii a celor care sunt.
Tu mă întrebi de strămoși. Strămoșii îi porți în tine, vrei nu vrei, genetic și epigenetic. Tu știi că nu am pe nimeni din familie îngropat în cimitirele din Sighet? Am crescut fără rădăcini – părinții mei proveneau amândoi din familii disfuncționale. În familia mea se tăcea foarte mult și foarte adânc atunci când venea vorba de rădăcini. Familia mea se muta brusc o dată la trei sau la cinci ani. Spaima de a prinde rădăcini! Părinții mei s-au născut în 1937 respectiv 1942 – deci amândoi sunt copiii războiului, a foamei, a fugii. Tinerețea le-a mâncat-o Groza și Ceaușescu. Ce a urmat să primim noi, copiii părinților mei?
Niște imagini idealizate ale unui sat utopic ca în povești (satul tatălui meu, Telciu), și alunecoasa poveste a mamei mele, despre care știm mult și nimic.

IM: Da, interesant!… Spune-mi ce diferențe „surprinzătoare” ai remarcat între cultura țării în care te-ai născut și a celei de adopție?
TM: Deși am remarcat diferențe surprinzătoare m-am concentrat mai mult pe asemănări.
Și asta este o strategie de adaptare, a căuta familiarul după motto-ul: bătaie cunosc, am mai primit! Așa că mă bucuram mult când vedeam câte o mizerie pe jos, când cineva trecea strada pe roșu, când careva întârzia la vreo întâlnire, când vedeam câte o clădire de patrimoniu care se dărâma, când se vorbea tare la telefon în tren, când mă claxona câte unul. Iar dacă vreo casieră sau un chelner erau ursuzi sau nepoliticoși mă bucuram și mai mult! Din păcate, treburile astea și multe altele sunt cam rare în zona asta unde stau eu, așa că am început să mă obișnuiesc cu lipsa lor și să învăț că merge și cu… binele. Gălăgia interioară a dispărut și a făcut loc unei ruminații care îmi permite să trăiesc interior și exterior fără să fiu nevoită să fiu cu ochii în patru. Și care imi permite să văd asemănările!

IM: Ești – dacă bine am înțeles – la ora actuală sociopsihopedagog, adică terapeut, supervizor și formator în metoda… Generation – Code. Te rog să ne detaliezi! De ce, cum ai ales această „cale”?
TM: Calea m-a ales. În generația mea, în anii ‘90 cam făceai ce se nimerea ca să câștigi un ban. Aveam cu toții vise vocaționale care se cam spulberau când dădeai de greu. Totuși, mi-am rămas mie credincioasă, lucru care nu m-a ajutat întotdeauna.
Am respirat abia când am plecat din Sighet și am reușit să iau distanță de la așteptările familiei. Și mi-am spus… Hei! Uite un subiect interesant: cine ai fi devenit dacă deveneai exact cine ești tu? Răspunsul la această întrebare o dă chiar metoda Generation Code.
Acum sunt: Sociopsihopedagog – specializare în migrație și integrare/ Terapeut sistemic de familie/ Terapeut, supervisor și formator în metoda de terapie transgenerațională, Generation Code cu ramurile: Generation Code pentru Copii, metoda ,„Farmacia de Jucării“, metoda de terapie și diagnostic Rădăcini Puternice. Toate acestea sunt metode acreditate în Germania.

IM: Cum ai ajuns în apropierea Sabinei Lűck, a uneia dintre autoarele cărții „Strămoși pe divan. Descifrarea Codului Generațional și vindecarea rănilor moștenite”?
TM: Lucram deja în terapia sistemică și de familie, majoritar cu pacienți din alte culturi decât din cea europeană. Aceștia nu stăpânesc limba germană și au și o mare reticență și rezistență la psihoterapie. Dialogul terapeutic nu are loc așa cum vedem în filme: pe canapea. El are loc prin folosirea întregului arsenal: corp, mimică, dans, joc, pictură, artă, muzică etc. Gândește-te: vine la mine o femeie care și-a pierdut copilul și soțul în bombardament și spune că o doare burta. Ea a somatizat durerea și doliul, iar rolul meu este nu să îi spun, hei, nu te doare burta, tu ești traumatizată! Rolul meu este să „traduc“ aceste semne, să o ajut să le înțeleagă și să îi fiu alături în procesul de doliu. Acum, ca eu să pot face asta am nevoie de instrumente. Căutând pe Internet am dat de jocul „Rădăcini Puternice“. Am sunat pe loc, fără să îmi dau seama că e seară, târziu. A răspuns chiar Sabine Lück, care aștepta un alt telefon. Într-o săptămână eram la Wendeburg, asta se întâmpla acum cinci ani. Astfel s-a născut o mare prietenie iar eu am devenit ceea ce sunt acum !

IM: Este uneori bine să ne „debarasăm” de… legământul strămoșesc?
TM: Tu tot spui „ne debarasăm“ – de ce? Nu ne debarasăm, ci integrăm! Fără strămoși, n-am mai fi oamenii care suntem astăzi. Nu le moștenim doar patrimoniul sau datoriile, aspectul și conformațiile lor fizice, ci le mai preluăm și rănile, inclusiv cicatricile sufletești, sigilându-le, la modul subconștient, printr-un pact de loialitate. Fiecare generație încearcă să promoveze ceva nou, vindecări și progrese. Vrem să realizăm mai mult decât mamele și tații noștri, dar nu ne este îngăduit să încălcăm „marginile tărâmului fericirii” lor, altfel am răsuci cuțitul în cele mai dureroase răni ale părinților. Din salvarea și protejarea părinților și strămoșilor ne-am făcut scop în viață și, din acest motiv, amputăm componente însemnate ale sinelui nostru. Pentru a nu fi nevoiți să percepem propriile noastre dorințe și doruri neîmplinite, transmitem mai departe, în chip inconștient, sarcina vindecării leziunilor ancestrale copiilor și nepoților. Deoarece nu mai putem distinge a cui viață o trăim de fapt, cui aparțin dezideratele pe care vrem să le îndeplinim, distrugem relațiile, ne controlăm partenerii și ne împingem copiii să performeze maximal. Dacă abrogăm pactul de loialitate, putem restabili legătura cu noi înșine și lăsa rănile să se vindece. Atunci n-ar mai fi nevoie să ne modelăm copiii și partenerii în felul în care credem că ne-ar fi de folos. În acel caz nu ne vom mai folosi abilitățile și calitățile pentru a ne salva strămoșii, ci în favoarea noastră și pentru propria rostuire a vieții și relațiilor noastre, devenind din ce în ce mai disponibili pentru dăruirea unei iubiri autentice, într-un șuvoi ce-i va cuprinde într-însul și pe alții.

IM: Pe ce considerente, ce motivații au stat la luarea deciziei de-a traduce cartea „Strămoși pe divan” în limba română?
TM: În carte există o „Scrisoare către cititorul român“ – pe care ai publicat-o deja. Acolo se află răspunsul.

IM: Cum se identifică – științific – „conflictul arhaic primar”?
TM: Transmiterea traumei de la o generație la alta a fost deja dovedită clinic, în mai multe rânduri. Rezultatele cercetărilor de amploare relevă efectele traumelor îndurate de generațiile care au cunoscut războiul asupra dezvoltării psihologice a copiilor, a nepoților și a strănepoților acestora. Tulburările de atașament rezultate și consecințele lor pentru dezvoltarea identității unei persoane sunt explicate astăzi grație rezultatelor obținute de psihoterapie, de cercetările din patologia cerebrală, de epigenetică și neuro-biologie. Incontestabilele efecte asupra calității vieții apasă asupra existenței multor indivizi, fără ca aceștia ori personalul de specialitate să poată veni cu soluții de diminuare sau de remediere a respectivelor consecințe asupra sufletului și corpului omenesc. Ar putea fi util să identificăm conexiunile, însă, din experiența noastră, resorbirea simptomelor rezultate ‒ fragila stimă de sine și blocajul de la nivelul dezvoltării identității ‒ nu se pot dobândi numai pe un atare temei.
Loialitatea față de părinți și strămoși este mult prea puternică, chiar și atunci când am atins de multă vreme vârsta matură și chiar dacă părinții nu mai sunt în viață.

IM: Oare „vindecarea”, debarasarea de „balastul” strămoșesc, nu vin prin educație și mai puțin prin, azi, atât de utilizata metodă… psiho-terapeutică?
TM: După știința noastră, transmiterea experiențelor transgeneraționale nu include doar experiențe traumatice, ci se referă și la experiențe „normale” de viață, cu aferentele deficite, situații constrângătoare și lovituri ale sorții. În cele din urmă, resursele și tăria (reziliența) sunt transmise pentru a le permite copiilor și nepoților să se dezvolte, în continuare, în sensul unei progresii sănătoase. Aceasta este (sau își dorește să fie) educația! Educația este, împreună cu genetica și epigenetica „transportatorul“ bagajului ancestral.
S-ar putea afirma chiar că transmiterea transgenerațională urmărește o intenție pozitivă, și anume facilitarea unei continue dezvoltări și a unei vindecări a întregului arbore genealogic, prin intermediul memorizării chestiunilor nerezolvate. Recesivitatea modelelor transgeneraționale și, în mare parte inconștiența, reînscenare efectivă, într-o nouă versiune, a problemelor familiale de natură tranzacțională au, în ciuda serioasei poveri așezate pe umerii fiecărui membru al clanului, sarcina aparent importantă de a continua tratarea problemelor nerezolvate, a deficitelor, datoriilor sau conflictelor, pentru a asista și despăgubi retroactiv strămoșii. Aici intervine metoda Generation Code – necesară tuturor, nu numai celor care suferă psihic.

IM: Acest volum – terapeutic are și niște materiale… auxiliare. În ce constă și care este rolul acestora?
TM: Jocul de terapie și diagnoza „Rădăcini puternice” a fost dezvoltat pe baza conceptului Generation-Code® și Generation-Code® pentru copii și adolescenți luând în considerare cele mai recente descoperiri neurobiologice și epigenetice pentru domeniul psihoterapeutic și educațional. Cu ajutorul acestui mediu este posibil să se îndrepte atenția direct asupra codului generațional ca formator al identității și, astfel, să se activeze atât inconștientul, cât și cunoașterea conștientă a clientului. Punând întrebări țintite, se poate pune în scurt timp un diagnostic cuprinzător de terapie familială bazat pe psihologie abisală. În același timp, jocul asigură deja un prim efect terapeutic, de întărire a resurselor. Clientul obține aproape în joacă informații valoroase și profunde despre modelele care îi blochează propria identitate. În același timp, clientul începe să-și înțeleagă propriul comportament problematic/ formarea/ reactualizarea simptomelor în contextul atașamentelor și loialităților transgeneraționale, inconștiente, și dobândește o nouă viziune eliberatoare asupra sa.
Pe lângă joc există instrumentele din Farmacia de Jucării și o serie de carduri terapeutice, care vor apărea și ele în curând în România.

IM: Cât de rapid – temporal vorbind – putem atinge… armonia interioară?
TM: Nu știu. Tu știi? Fiecare are ritmul lui. Stai un pic! Eu nu promit așa ceva! Promit o excursie aventuroasă în trecutul familial și o nouă perspectivă asupra vieții și a propriei persoane.

IM: Avem în limba română – dar există și în alte culturi – îndemnul de-a nu privi spre… trecut, de-a trăi și a te împăca doar cu prezentul. Oare nu „deschide” metoda transgenerațională „răni” care nu trebuie răscolite?
TM: Ba da, deschide. Profund lezați de evenimente dramatice, de pierderea celor dragi, de refugiu, groază, viol, moarte, foamete și de diverse încălcări ale intimității, părinții, bunicii și străbunicii noștri și-au pierdut încrederea în oameni. Ca să nu mai fie bântuiți, în regim cotidian, de amintiri teribile, de groaza morții, dar și de insuportabile sentimente de vină, au îngropat trauma adânc înlăuntrul lor. Cu toate acestea, asemenea răni sufletești ferecate în adâncurile sufletului nu se resorb de la sine, chiar dacă persistă toată viața. Prețul plătit constă în pierderea empatiei, adică a capacității intropatice și a celei de a rezona cu alții. Acest fenomen se petrece deoarece persoana vătămată trebuie să se rupă de sine și de sentimentele sale cât mai mult posibil. Alții, în schimb, și-au pierdut capacitatea de a așeza limite sănătoase între ei și lume, ca urmare a suferinței încercate sau observate. Se contopesc cu lumea exterioară, simt prea intens ceea ce simte celălalt, se frământă în permanență și suferă, prin contaminare, de suferința celuilalt. Ambele situații duc la suferință – nu numai individuală, ci și colectivă. Astfel se ajunge la războaie, ura între nații, genocid și multe altele. De aceea, sunt de părere că toți oamenii, indiferent de cultură, ierarhie socială sau religie, poartă în sine acest conflict arhaic fundamental și că au încheiat un pact de loialitate cu părinții lor. Din acest motiv, descifrarea pactului oferă tuturor șansa de a se elibera de delegările și de însărcinările moștenite de la generațiile precedente și de a da curs dezvoltării unei autentice identități.

IM: Mulțumesc pentru interviu! Te așteptăm cu drag să revii la Sighet, știu că vei ajunge acasă (la noi) cu metoda și cu jocul în „rucsac”.
TM: Da, în curând!

Ion Mariș

Foto: Ion Mariș

O entitate umană cu o foarte largă cuprindere. El stă la baza multor însușiri, pe care le legitimează și le condiționează existența.

Nu putem vorbi de respectul uman, înainte de a-l avea tu insăți, respectul față de propria persoană, adică să fii sincer, altruist, cu respectarea cuvântului dat, să manifești spiritul de solidaritate umană, în baza credinței, să fii sigur că-ți câștigi existența prin muncă proprie, nu prin furt și multe altele.

O societate, un stat, nu pot progresa, dacă în interiorul acestora nu se manifestă respectul uman. Ce respect uman au manifestat guvernanții, care s-au tot schimbat din patru în patru ani, de atâtea ori, când fiecare și toți la un loc au spoliat țara de bogățiile ei și le-au furat bucata de pâine, necesară unui trai decent, oamenilor de rând. Au fost alungați peste hotare o lume dintre aceștia, cu milioanele, pe aceia care i-au ales, pentru a le proteja interesele, în spirit de dreptate. Au înlocuit respectul cu nesimțirea, afișându-se în fața lor cu ceasuri de zeci de mii de euro, cu brățări și șiraguri de briliante, de valoare uriașă, unde fiecare „mărgică” este furată de la unul, de la altul, cu bolizi de sute de mii de euro, care-i și zdrobesc pe șoselele patriei, adevărate morminte. Peste acestea se suprapun conturi de milioane sau miliarde de euro, alături de portmoneul unei bătrâne, ce-l ține strâns în mână, cu câteva bancnote, venitul ei lunar, pentru a-l feri de hoții străzii de la noi. Există o mare mulțime, cuprinsă de disperare și o clică ce înoată în bogății.

Sistemul juridic, magistrații din toate instanțele ar trebui să dea legii respectul ce i se cuvine, ca roba dumnealor, de culoare neagră, să fie sperietoare pentru cei ce nu respectă legile, nu-i respectă pe cei cu care viețuiesc în societate și fac să fie privați de drepturi, de bunuri, să fie privați de respecul celor ce ar trebui să facă dreptate. În destule cazuri percepția este inversă. Mă gândesc la acele pensii speciale, uriașe, care sunt dezbătute aproape de când au apărut. Se cere și se promite suprimarea sau impozitarea lor majoră, apoi se revine și iar începe, făcând din aceasta un „turneu” ce se tot repetă. Totdeauna blocajul era la nivel juridic, pentru că numai acolo se pot apoba sau respinge anumite proiecte de Lege. Deseori, se invocă motivul că un drept câștigat, nu se poate suprima. Dar acesta nu este un drept, ci o hoție curată. Toti juriștii profită de acesta și, pe lângă dumnealor alte mulțimi de categorii de funcționari ai statului, până la primari, gradual, deci toată conducerea societății. De aici neputința acordării pensiilor de drept cuvenite, nespoliate, pentru majoritatea ce au depus bani acolo, la depozit, lunar, unde nu mai sunt, fiind consumați prin tot felul de hoții, care sunt blindate și prin legi. Respect uman reprezintă astfel de practici?! Magistrații au salarii foarte mari (și le merită). Au și pensii speciale  nedreptăti în curtea unde se face dreptate) și, după câte știu, se cere și scurtarea timpului de muncă la 45 de ani! Tocmai acuma, când Instanțele de judecată sunt atât de aglomerate? Când un magistrat are sute de Dosare de soluționat, unele cu mai multe volume de sute de pagini? În asemenea condiții sunt firești erorile, excluzând pe cele voite (și sunt destule). Cred că singura posibilitate este mărirea numărului de locuri la Facultățile de Drept, crearea unei infrastructuri care să conțină spațiile necesare, pentru studierea și judecarea Dosarelor în mod firesc și nu în săli unde să nu vezi magistratul dintre Dosare. Acordarea de salarii mărite pentru cei cu muncă grea, stresantă, periculoasă (magistratura, aviația, poliiția ș,a.). În felul acesta s-ar degaja Instanțele, s-ar încasa CAS-uri mult mai mari și pensiile s-ar mări de doua-trei ori, în logica de drept și nu prin hoțomănie. Nu se procedează așa, pentru că în ape tulburi și haos se dezvoltă și se maschează mai bine fărădelegile.

După respetul credinței și spiritualității, pe locul următor, locul 2, este respectul Instituției familiale, care cuprinde două părti: relația de respect total, între cei doi soți ce formează cuplul familial și creșterea cu mare grijă a copiilor și sprijinirea instruirii lor, solide, după preferință și posibilitați, până vor ajunge independenți, „pe picioarele lor”, dacă Domnul îi bincuvîntează cu aceștia. În mod firesc, respectul între frati, între soți, între părinți și copii trebuie să fie deosebit, într-o dragoste frumoasă. Dar se întâmlă ca, în destule cazuri, acesta nu numai să lipsească, dar să intre în confruntări de o gravitate, ce nici nu poți să o redai.

Populația lumii este formată și din această mare mulțime de cupluri, la vremea lor, cu mici excepții, este și o „lume a familiilor”. Și de aici se vede cât de important este respectul familial, care induce respect în societate, în cadrul unui stat, între state, ceea ce ar influența mult dispariția războaielor, la baza cărora stă tocmai lipsa de respect a unui Stat, față de alttul.

Am să fac o scurtă remarcă privind respectul în regimul comunist și războiul din Ukraina.

În regimul instalat în țară după sfarșitul celui de al II-lea Războilui Mondial, cuvântul respect uman a fost aproape scos din dicționar, dar oricum, lipsea din vocabularul uzual. Un singur respect se cerea, se admitea, obligatoriu de a-l manifesta: „respectul față de Partid”, care era în toate și peste tot. Îți era refuzat respectul față de toate drepturile civile (libertate, libera exprimare, libera circulație, spiritul de proprietate, dreptul la libera credință, dreptul liber de a fi ales și multe altele). Cei nearestați aveau doar dreptul la circulație internă, în nuanță de turmă. Dar ce e cel mai grav, nu ți se respecta deptul la viață, prin chinurile anchetelor și a muncilor de exterminare. Au ucis multe sute de mii de oameni, din milioane de întemnițați. Nu respectau omul, trăirea naturală a vietii, nu respectau nici moartea, nu respectau viața însăși, o monstrozitate.

Nimeni nu are dreptul să ucidă, peantru că nu omul a creat viața, ci Dumnezeu și fac o mare greșeală Statele în care se aplică pedeapsa capitală, în multe variante. Viața oricărui om nu aparține nimănui, ci Careatorului și nu o poate nimeni suprima. Un om foate periculos social, cu fapte deosebit de grave, poate fi izolat pe viață, cu un tratament mai sever. De multe ori, după 10-20 de ani pot apare probe care să-l declare nevinovat, execuțiile nefiind imediate, în general.

În Ukraina este un măcel. Rusia, cu cele mai întinse spații din lume, nu respectă dreptul Ukrainei la teritoriul propriu, la bunurile ce le conține, la bunăstarea și viața oamenilor și de luni de zile tot distrug, inclusiv atâtea vieți aflate pe aceste pământuri, pe care vor să-l apere, în mod legitim. Mulți prizonieri sunt deportați în Rusia, obicei al acestui Stat, pentru a-și umple golurile spațiale. Sunt și azi mulțime de români prin spațiile siberiene, rusificați. Este responsabilă și pentru mulțimea de soldați ai săi, căzuți în luptă și împrăștie moartea peste tot. O lipsă de respect pentru un Stat, pentru pamântul său, pentru bunuri și oameni, pentru viață și chiar pentru moarte. Pentru nimic !

Se cere și se impune respectul și în caz mai general, în derularea zilnică a vieții. La noi în comună (Săliștea de Sus, acuma oraș, cred și în multe alte localități de pe Valea Izei), oamenii își arată respectul, unul față de altul, prin exprimarea „Lăudat fie Isus” („Laude-se Isus”), cu răspunsul : „În veci Amin”. Prin aceasta își exprimă și unirea în credință, trăirea în spiritualitate. După sărbătorile de Paști și Înălțare, salutul este legat de aceste mari evenimente, pe perioade determinate.

În orașe, oamenii își exprimă respectul la întâlnire prin „Bună ziua” (seara, dimineața), cea mai simplă formă de respect, dar care, în cuprinderea ei largă, cu tot ce ține de bine, reprezintă un profund respect, generalizat. Și cât de simplu se poate folosi, fără efort și timp pierdut, cuprinzând și o apropiere între oameni, în nevinovăție și spiritualitate, așa cum este scrisă și în învățăturile Bibliei.

profesor, Gheorghe BĂRCAN
Minneapolis, Minnesota, SUA, 04.08.2022

Asociația Culturală „Casa din Vale Breb” organizează cea de-a IV-a ediție a evenimentului „Cântec cu miros de ţarã”, de la Casa din Vale Breb care va avea loc în perioada 15-17 august 2021, pe tãrâmul magic de la Breb, Maramureș.

Și anul acesta, banii adunați în urma târgului și a concertelor vor fi donați Centrului de zi „Micul Prinţ” (aflat în administarea Asociației SOS Bambini România), din Sighetu Marmaţiei, pentru activitățile educative și de formare a copiilor din sistemul de protecție socială.

Evenimentul de la Breb începe luni, 15 august, și va avea următorul program:

Luni, 15 August 2022
10:00 – 18:00 Târg în sat! Artizani și meșteri populari cu mult har scot la vânzare produse confectionate cu drag.
19:00 – 19:40 Seară Maramureșeană, alături de „Ceterașii din Breb” și „Coconii din Breb”. O introducere în lumea satului autentic cu hori și jocuri moroșenești.
20:00 -21:30 Vibes live band. Formație de tineri muzicieni profesioniști,din Cluj.

Marți, 16 August 2022
10:00 – 18:00 Târg în sat!
18:00 – 20:00 „Facem fain și bine la Breb!” (Dragoș Patraru, Doru Șupeală, Roman Cuciuc)

„Începând cu ediția din acest an, vor fi alături de noi oameni faini, dragi nouă, pasionați de ceea ce fac, din diferite domenii de activitate, care vor vorbi câte puțin din experiențele lor, despre motivare și implicare, dându-ne ocazia să-i cunoaștem mai bine, dar și sa învățăm câte ceva de la fiecare. Vor fi alături de noi: Dragoș Pătraru, jurnalist, prezentator TV și scriitor – iar dacă ar fi să le concluzionăm pe toate, un lider de opinie extrem de apreciat și valoros pe care l-a oferit România contemporană. A devenit cunoscut fiind moderatorul late-night show-ului Starea Nației, emisiune pamflet ce ironizează, în principal, politicienii. Însă astăzi, pe tărâmul acesta liniștit fiind, schimbăm puțin placa și discutăm despre alte lucruri. – discuții despre sănătate/mancat sanatos, cărți/citit, implicare în evenimente sociale, sport sau despre orice.

William Blacker, scriitor și jurnalist britanic, autorul cărții „Along the Enchanted Way – A story of love and life in Romania”, dar mai mult decât atât foarte pasionat de Breb și România, de cultura autentică, de obiceiuri și arhitectura tradițională, dar și foarte implicat in păstrarea și conservarea acestora.

Doru Supeala – Marketing lecturer la Transilvania Executive Education, cel care a pus bazele SPOR (Școala Pentru Oameni Responsabili), producer, writer&host la Haking Work, podcast care spune lucrurilor pe nume și, de asemenea, autorul cărții Employer Branding 100%.

Teofil Ivanciuc, publicist, gazetar, cunoscut ghid turistic, Teo este o enciclopedie în ceea ce privește Țara Maramureșului. A scris nenumărate publicații despre această zonă, iar de-alungul anilor a colaborat cu National Geographic Magazine, Travel Channel, Lonely Planet, Rough Guide, etc. Vor fi și alți invitați, pe care îi vom prezenta în perioada următoare.” (sursa: Facebook)

20:30 – 22:00 Concert „Mădălina Pavăl live Orchestra”

Miercuri, 17 August 2022
10:00 – 18:00 Târg în sat
18:00 – 18:50 „Facem fain și bine la Breb!” – Discuții povești și amintiri cu Teofil Ivanciuc și William Blacker
19:00 – 19:40 Hori și jocuri moroșenești, alături de ceterași din Sighet, Rona si din Maramureșul de la dreapta Tisei (Ucraina)
19:50 – 20:50 Facem cunoștință cu sunetul magic al naiului, alături de Radu Nechifor, acompaniat de Marius Tuță și Tibi Fazakas.
21:00 – 22:00 Recital de excepție, în compania unuia dintre cele mai bune tarafuri instrumentale, Taraful „Frații Cazanoi”.

Sursă text & foto: pagina de Facebook a EVENIMENTULUI „Cântec cu miros de țară”

Pentru detalii:
Roxana Vale 0747- 812 409, Casa din Vale Breb

Profesorul Rafael Fenici (de la Școala Gimnazială cu Program Suplimentar de Muzică și Arte Plastice Sighet) va oferi un recital special de chitară acustică celor pasionați de măiestria muzicii.

Vă așteptăm la The Coffee Factory (vis-a-vis de Primăria Sighet) pe 18 august 2022, de la ora 19:00.

Intrarea liberă!

Organizatorii