Anul 2021 – prea scurt și pandemic pentru ediția 49 a Festivalului Internațional de Poezie de la Sighetu Marmației. Așa că totul s-a întâmplat în 14-16 ianuarie 2022. Cu prietenii Festivalului și ai lui Vasile (n.r. Muste!): nu mulți nu puțini, buni și mândri în toate cele exact câți au trebuit.

Vineri, orele 11. Deschiderea Oficială. Discursuri și speech-uri alese. Directorii festivalului, primii sosiți dintre invitați, viceprimarul cu poezii din tinerețe. Cu pauza de masă și folk încă nemuritor cu Cezar Petrovici. Cu 6 (șase) tineri liceeni zgribuliti lângă sobă. Toată lumea devreme acasă.

Sâmbătă dimineața. Printre invitații de vază: domnul Mihai Eminescu care și-a ținut ziua de naștere. Vorbe frumoase, fulgi și regrete la statuia neterminată din Grădina Morii. Primar, viceprimar, consilieri locali, doi poeți buni și un șofer nu au mai încăput în poza de grup. Poetul a fost în general bine primit și a promis public să revină și la anul.
După amiaza. Premii și iar premii. împrejurul sobei de teracotă din sala mare a Centrului Cultural. Juriul: pavelioanazapnicolaepăunascheianuraduțuculescudanielmarianvasilemuste – o minte o inimă. multă Poezie puține premii. De debut „nu se acorda”. Manuscris „nu se acorda”. Premianții prezenți și-au declamat creatiile.
Maria Bacău și scrie și recită bine. un poet necunoscut venit de departe a plâns nițel. mai spre seară a apărut și Mihai mpreună cu Lucian (deși nu era și ziua lui). nu au putut să stea mult. erau în marea trecere. aveau un prieten bun și i-au lăsat câteva strofe. Chirițescu le-a împărțit în șoaptă și pe nerăsuflate. (actor, deh). încă un poet venit de departe a lăcrimat. cântec. cântece. Ducu Hotima. nu a mai fost nevoie de microfon. Un poet (maideaproape): nu cred că este om pe care să-l iubesc mai mult decât pe Vasile. (n.r. Muste ). Alt poet (maidindeparte ): „nu cred că este oraș să-l iubesc mai mult ca Sighetu”. Toți la somn!

Duminică. Vinerea și sâmbăta la un loc. Volume noi. Plus „Clona lu’ Ofelia Prodan in aeroplan“ de la editura Nemira. Corneliu Rodeanu si Directia9. „Mi-am tot dorit să vin la Sighet la festival numa’ se tot termina pe când aflam eu”. Mult din Vasile Muste și promisiunea că festivalul va merge înainte.

Mulțumim, Vasile!

Lucian Botizan

Zilele trecute a avut loc la Sighet  ediția a cincizecea – după spusele unor cunoscători – a Festivalului Internațional de Poezie din orașul nostru.

Pentru a rememora începuturile festivalului sighetean vă oferim o imagine de la Festivalul Național de Poezie din Sighet, din anul… 1999 . Printre participanții întâlnirii de la  Muzeul Satului Maramureșean „Mihai Dăncuș”, prezenți la Sighet, i-am identificat (cu sprijinul colaboratorilor noștri Echim Vancea și Florentin Năsui) pe Laurențiu Ulici, Ana Blandiana, Gheorghe Pârja,  Ioana Mariș – Dăncuș, Romulus Rusan, Ion Flora – Serbia, Ion Zubașcu, Daniel Corbu, Irimie Lenghel, Lydia Bloch.

Completările cititorilor la această fotografie sunt binevenite.

     Salut, Sighet!

Foto: prof. dr. Mihai Dăncuș (din arhiva familiei Dăncuș).

Sighetul la debutul Primului Război Mondial.
Imagine cu soldați ruși în captivitate  mărșăluind pe o stradă din Sighet.

Completările cititorilor la această fotografie sunt binevenite.

Salut, Sighet!

NR: Fotografie preluată de pe contul de facebook al d-lui Gabriel Boros.

Detașați într-un ținut nou și mai ales atât de deosebit de cele cunoscute, era normal să-ți fie mereu ațâțată curiozitatea, spiritul de cunoaștere cât mai reală a locurilor în care ai fost trimis, în paralel cu activitatea de bază, didactică, ce-ți permitea aceste preocupări.

Am străbătut Coasta Atlanticului și Marele Sud Saharian, ne-am deplasat de mai multe ori spre centru, în diferite localități: Marrakech, Rabat, Casablanca, Ourzazate, Khouribga, Oujda, Taza, Ouezane ș. a. în vizite, excursii sau pentru a-i conduce la locul de muncă, toamna, pe conaționali, prieteni sau cunoscuți, trimiși pentru cooperare în Maroc.

În primăvara anului, în martie 1975, am avut o tentativă de a ne deplasa spre dunele de nisip de pe lângă Merzuga, dunele de aur de la l-erg Chebbi, împreună cu fam. Fănățeanu de la Fes. Acest oraș era spre Algeria, în Sud-Estul Marocului, tot un sud saharian, dar mai la Nord de acela pe care l-am vizitat. Ne-am deplasat spre ei, însă am fost blocați de ninsoare la numai 40 km de Meknes, în localitatea Azrou, unde zăpada s-a așternut pe sol într-un strat în care mașina își îngropă roțile până la butuc. Ne-am întors, neștiind nici care-i situația în zonele mult mai înalte ce urma să le străbatem. A doua tentativă am făcut-o la 1 mai, cu noi în mașină fiind și dl. inginer Manole Ioan, din Pitești. Am trecut de Fes și, împreună cu familia Fănățeanu, am ajuns prin Sefrou la „Col du Zad”, o zonă mai înaltă, unde ambele mașini s-au oprit, trecând printr-un gol de aer. Curând am repornit și am ajuns într-un oraș mare și frumos, de înălțime, Midelt, și mai departe prin Ksar- es-Souk, de unde începea o zonă împădurită și tot mai înaltă, un spațiu dominat de Moyen Atlas și Haut Atlas, Anti Atlas, munți înalți, depășind 4000 de m. Am trecut de un oued (ape fără pod peste ele, ocazionale, care în timp de secetă seacă total) cu apa de pe șosea destul de învolburată; a plouat mult, apa era mare și trecerea ne-a îngrijorat, dar am trecut cu bine, nu ne-am împotmolit. Ne îndreptam spre Erfoud- Rissani, drumul către Sahara. Ne aștepta însă un alt oued mult mai mare, cu apele crescute, care se tot umflau din cauza ploii și în care zăceau blocate câteva mașini ce s-au aventurat a-l trece, niște camioane mari acționând pentru a le scoate din ape.

Ne-am reîntors spre orașul de curând părăsit, dar n-am găsit locuri la nici un hotel, toate fiind ocupate de avangarda noastră, care a prevăzut urgia. Cerul arăta deosebit de amenințător, încărcat de nori adânci și negri, o ploaie densă, cu descărcări electrice cum n-am mai văzut. Părea că cerul greu se prăvale peste munți, peste păduri, drumuri și oameni, prinzând totul într-o imagine apocaliptică.

Nu ne rămânea decât drumul de întoarcere spre casă, zona fiind pentru mult timp inaccesibilă. A urmat o noapte întunecată, care parcă sfida cu întunecimile ei luminile orașului. După puțin timp, ploaia s-a transformat într-o ninsoare abundentă, cu fulgi enormi, de parcă ar fi fost frunze albe vânturate din pădurile din jur. Zăpada cădea neîncăpător pe parbriz, blocând ștergătoarele ce nu-i puteau face față; stratul de zăpadă din josul acestora se tot îngroșa și-l obliga pe dl. inginer Manole s-o dea jos cu mâna , făcând dese opriri pentru aceasta. Ne opream doar câte puțin, deoarece stratul de zăpadă creștea periculos, noi târându-ne după vreo două camioane mari care brăzdau zăpada, ne făceau pârtie și ne dădeau direcția, pe de laturi fiind prăpăstii. Ne-am chinuit enorm și cu mare efort, multe griji și risc am reușit să parcurgem același drum în retur, prin aceleași localități, ajungând tărziu, în ziua mare de unde am plecat, la Meknes. Au fost porțiuni de drum cu zone înalte și abis pe de laturi, în care parcurgeam doar câțiva km/ora, agățați de acele camioane, cu care am avut un extrem de mare noroc, vizibilitatea fiind și ea foarte redusă. Altfel rămâneam acolo în nămeții africani, cu cine știe ce finalitate. Drumul la intorcere l-am făcut în timp mai mult decât dublu.

Muntele înalt e cu aceleași fenomene și în Africa, e tot munte iar căldura sufocantă din Sahara nu poate opri nici pe acolo zăpada, frigul, înghețul din vecinătățile ei, de pe înălțimile munților și de pe delături. Am petrecut o noapte teribilă; să mori de frig, nu de căldură, în Africa!

Au fost două încercări dure și nu ne-am potolit, am urmat-o și pe a treia, cu o echipă mai completă, mai „amenințătoare” (familiile Fănățeanu, Vaida, Căpraru, Manole și noi, familia Bărcan) . În vacanța de iarnă (!), (ce contrast de vreme între anotimpuri, cu alte varietăți) am pornit iarăși spre aceeași Sahara neprimitoare, cu 5 mașini și am urmat cam același traseu, aceleași localități, trecând cu ușurință ouedul ce a mai rămas, atunci atât de învolburat. Ne-am îndreptat spre Rissani și Merzuga, unde am ajuns în ziua următoare, mai devreme, în plin deșert saharian.

În deplasarea noastră prin acele zone, unele aride și pline de uscăciune, la trecerea prin diferite localități, am văzut miei sacrificați, atârnând pentru partajarea lor după cum era obiceiul.

Cum este tradiția la musulmani, la fel și în Maroc, sunt două sărbători, printre cele mai importante: Ramadanul și El Al Adha. Despre prima probabil voi relata, dar în ce privește cea de a doua, numită și Sărbătoarea Mare sau Sărbătoarea Sacrificiului (a mutonului, a oii, a mielului), ea începe în data de 10 a celei de a 12-luni din calendarul Islamic (e variabila în timp), după pelerinajul de la Mecca (Hajj). Deci Sărbătoarea Mare e cu tăiatul mielului, semnificând evitarea sacrificării lui Ismail, fiul lui Avram, Allah oferindu-i pentru sacrificiu un miel. Religia spune că fiecare bărbat însurat trebuie să taie un miel, pe care să-l consume timp de o săptămână (și cu cei nevoiași). Se petrecea în familie, cu diverse preparate, într-o atmosferă festivă.

Spre înserare, înainte de a ajunge la ținta noastră, amintitele dune din zona orașului Merzuga, am întâlnit o stație geologică, administrată și folosită de geologi români, care făceau prospecțiuni prin împrejurimi.

Am înnoptat acolo, fiind bine primiți și tratați; a fost o noutate și mândrie reciprocă faptul că oameni, veniți din locuri atât de depărtate, se întâlnesc pe aici, în desfășurare de activități diverse, în aceste ținuturi atât de diferite de ale noastre, într-un fel unice, intersecția cu ei fiind o simplă întâmplare. Ambasadori în cunoașterea necunoscutului.

Aveau acolo condiții optime de cazare, lumină, aer condiționat, mobilier, alimente și totul ce asigura confortul necesar. România avea o larga rețea de geologi ce-și desfășura activitatea în Maroc, făcând prospecțiuni în diverse locuri, așa cum i-am cunoscut și prin Agadir, Rabat ș.a. În acel sfârșit de zi am avut bucuria de a vedea un peisaj cum n-am mai văzut și, în mod sigur, n-o să mai vedem, pentru că el se desfășoară în condiții deosebite într-un anume loc, într-o anumită ambianță de mediu și timp.

Soarele, spre apus, încadra orizontul înalt într-o lumină galben- roșiatică de mare claritate, reflectată și peste josurile sale, dincoace de linia orizontului. Spre Nord-Vest se vedeau contururile munților înalți și semeți, la poalele cărora se profilau pădurile masive de stejar, cedru și eucalypt, continuate cu culturile mai mici de măslini, portocali ș.a., printre care se strecura acea lumină splendidă în amurg de seară, spre platourile joase, scoțând la iveală, într-o imagine plăcută, pâlcuri de verdeață ce marcau prezența unor oaze, loc de popas pentru turiști, pentru cei ce trec prin jur. Un aer pur, înmiresmat și răcoros de seară, cu liniștea ce se așterne în noapte peste un ținut mirific, îmbrăcat în nuanțe de lumini multicolore ce numai un penel l-ar putea scoate din realitatea lui, l-ar putea reproduce.

Ne-am despărțit de conaționalii noștri, de gazdele noastre bune, pornind mai departe spre misterioasele dune. Pe măsură ce înaintam, mediul din jurul nostru se schimba mereu și în căldura ce se simțea tot mai mult, ni se înfățișa o vegetație tot mai firavă, mai puțină, locul acelor compacte și mari suprafețe arboricole fiind luat de plăpânde formații tot mai izolate, specii cu frunze mici și groase, pentru a putea păstra umiditatea și seva în raritatea ploilor și a zilelor fierbinți, încheindu-și prezența cu rare fire de iarbă, adânc înfipte în solul mai puțin uscat. Pietrișul de pe laturi devenea și el tot mai mărunt și rar, până ce dispărea.

Înainte de a ajunge la țintă, am trecut peste un întins platou selenar, cu o suprafață parcă de granit, determinat de Soarele arzător pe rocile de suprafață și, din loc în loc, niște pietroaie în repartiție arbitrară, mărturie de rezistență sau aflate pe acolo prin cine știe ce fenomene, ori căzute de sus !

Ne-am dispus mașinile frontal și am gonit cu mare viteză, că pe o șosea bine asfaltată. Eu am dat cu mașina peste o mică suprafață cu nisip, unde acea pojghiță dură a fost spartă, cine știe cum, ceea ce a determinat o rotire instantanee a mașinii, obligandu-mă la un slalom printre pietroaie și a fost bine că m-am redresat, că nu s-a întâmplat nimic rău, n-am știrbit niciun bolovan, sau cine știe ce se mai putea întâmpla.

În sfârșit, am ajuns la dunele atât de mult căutate, munți de nisip extrem, extrem de fin, opozanți parcă și sfidători munților celor mai mari, mai vechi și mai firești din Nord, Nord-Vest. Am început să alergăm la un loc cu copiii, să ne înpotmolim în acel sol nesigur și mișcător. O masă masivă de material fin și aurifer se înălța în valuri și rostogoliri tot mai sus și mai departe, spre Algeria. Am fost avertizați că prin nisip, pe sub acesta, sunt șerpi mici, foarte veninoși și de aceea am fost și cu prudență. Nu i-am întâlnit, nici macar șopârle, în schimb au apărut gângănii mici, inofensive, existând prin cine știe ce mod de a-și conserva viața în acele condiții. Copiii s-au distrat enorm, alergând fară spor prin multul nisip, fară a se putea prinde, ajunge, piciorușele lor tot afundându-se în el. Nu s-au bulgărit cu acesta și-l tot strecurau printre degete, în scurgerea lui prezentând reflexii aurii, în bătaia Soarelui.

Ieșeau din loc în loc fire de „iarbă”, destul de înalte, afundate mult spre sol, în adâncime, acolo unde pământul, nisipul, păstra puțină umezeală, de unde își luau cu greu seva. Trăgând de un astfel de fir, a opus multă rezistență; am săpat mult dar nu ajungeam la rădăcina lui și repetând operația, inflexibil, s-a rupt și probabil va crește din nou. S-ar putea ca rădăcina să pornească din sol și el tot ridicându-se să străbată straturile de nisip, până la o anumită înălțime; nu cred ca în vârful „muntelui” să mai fie. Ne-am umplut o sticlă cu nisip din acela fin, ale cărui boabe parcă nu aveau nici contur, erau așa de mici că nu le puteam nici delimita singure, ci doar în masă, o grupare mai mare.

Am spus că am dat peste o furtună de nisip la Marrakech sau, mai bine zis, a dat ea peste noi și au fost din acestea și pe la Meknes, departe de unde se dezvoltau, când mase mari de nisip, de cine știe de unde venite, erau ridicate de curenții de aer sus, în văzduh și purtate de curenți la mari depărtări. Intra pe sub uși, la etaj, se strecura pe sub ramele de la ferestre, socotite etanșe, intra în casă ca vântul cu subțietatea lui, atât era de fin.

Se găseau prin împrejurimi localități sau mici buticuri de pe lângă șosea, unde găseai sucuri, apă minerală, cafea ș.a.

Ne-am întors pe aceleași drumuri, fară popasuri, ajungând pe acasă, obosiți de drum, de neprevăzut, de suspans, dar mai ales de ceva frumos, măreț și necunoscut, ce am cunoscut și am pipăit, peste tot, încărcați de amintiri, cu o zestre mereu vie, așa cum se vede și din aceste amintiri tardive. Aceste relatări îmi permit să spun că am cunoscut Marocul, puțin, pe coasta atlantica de vest, în zona sahariană de Sud, Sud-Est, oarecum și central…

Prin vizite, excursii și alte deplasări am vizionat și multe orașe de pe coasta mediteraneana, deci Nordul Marocului, zona centrala, mai selectiv, fugar sau mai stabil, din mers sau cu popasuri, așa cum am să mai relatez.

Gheorghe BĂRCAN
fost elev al Liceului „Dragoș-Vodă”, Sighet
Minneapolis, Minnesota, USA, 8/01/2022

Cei 172 de ani de la nașterea poetului național Mihai Eminescu, ocazie cunoscută în ultimii ani drept „Ziua Culturii Naționale”, nu putea trece nemarcată la Sighet. În ciuda vremii friguroase de afară, elevii și profesorii sigheteni s-au întâlnit în Parcul Grădina Morii, la statuia poetului, în semn de recunoștință pentru contribuția adusă literaturii române de către romanticul prin excelență. Evenimentul a fost organizat în cadrul proiectului inițiat de Inspectoratul Școlar Județean Maramureș, dedicat „Zilei Culturii Naționale”.

Sub „privirile” statuii lui Mihai Eminescu, și cu participarea domnului inspector școlar pentru limba română, prof. dr. Adrian Sabău, elevi de la Colegiul Național „Dragoș-Vodă” (Dumitrean Antonia, Drăguș Darius-Ionuț, Oprișan Marcel-Edward, Petrovai Alin-Florin, Dobra Daria, Corneștean Camelia-Iliuța, Bococi Daria, Coroi Alexandra, Godja Nicoleta, Nan Regina, Itu Petra, Cherecheș Ramona, Vouciuc Vasile), Colegiul Național Pedagogic „Regele Ferdinand” (Kvasciuc Rebeca, Diaconu Bianca, Mihai Elisa, Rednic Laura, Ciubotariu Andreea, Szabo Anabella, Pipaș Alexandra, Covaci Bianca, Gampe Mădălina, Rednic Ștefania, Paloch Mario, Ungur Andreea, coordonați de doamnele profesoare: Bout Odarca, Ardelean Anuța, Lengyel Angela, Tibil Anca, Hoza Nina – bibliotecar), Liceul Tehnologic Marmația (Bledea Maria, Filip Daria, Dobroțchi Sorina, Malearciuc Larisa, Vârsta Florin, Prodan Cătălina, Surduc Oana, Rințea Daniel, Halasz Estera, Bizău Ileana, Bohotici Patricia, coordonați de doamnele profesoare: Trifoi Doinița, Hrițu Mirela, Vlașin Daniela), Liceul Tehnologic Forestier (Tupiță Paul, Bledea Eugen, Mărginean Teodora Ileana, Godja Rareș Ionuț, Keresztesi Alexandra Maria, coordonați de doamnele profesoare: Lazăr Maria, Mihali Adelina, Țiplea Adriana, Maria Roman), Liceul Pedagogic „Taras Șevcenko” (Ciuc Adrian, Nistor Mihaela, Botiz Marian, Leonte Larisa, Șelever Daria, prof. coordonatori: Dunca Valerica, Culac Valentina – prof. consilier școlar) și Liceul Teoretic „Leöwey Klara” (Alb Andreea, Lingvai Dora, Szollossy Dora, Csik-Mirtse Timea, coordonați de doamna profesor Alina Florea) au adus un adevărat omagiu cultural. Aceștia au recitat poezii (atât în limba română, cât și traduceri în engleză, franceză și rusă), au pus în scenă jocuri de rol și au interpretat pe acorduri muzicale cele mai celebre versuri.

Cultura română este, fără îndoială, mai bogată datorită lui Mihai Eminescu, iar această bogăție culturală este dusă mai departe de tinerii care, prin astfel de activități, descoperă frumusețea literaturii române și încep să se regăsească în sentimentele transmise de opera eminesciană.

Vă oferim înregistrarea programului pregătit de CNDV, sub coordonarea profesorilor Raluca Lozbă, Otilia Chindriș, Liliana Cheșa, Brîndușa Oanța, Lenuța Petrovan (muzică) și Daniela Andrașciuc:

Evenimentul s-a încheiat cu „varianta” muzicală sigheteană a poeziei „Pe lângă plopii fără soț…”:

Vasile Gabriel VOUCIUC
clasa a XI-a E
Colegiul Național „Dragoș-Vodă”

Video: Brîndușa Oanța

Un moment special, o întâlnire devenită istorie, între Regele Mihai și meșterul Toader Bârsan, la Bârsana în anul 1997. Două personalități care din păcate au plecat dintre noi, Regele în anul 2017 (decembrie) iar meșterul Bârsan la inceputul acestui an, 2022.

Salut, Sighet!

PS: Fotografie din arhiva familiei Bârsan.

Conf. univ. dr. Nicolae BOAR s-a născut la Cintei, judeţul Arad, la 03 ianuarie 1950. După studiile gimnaziale pe care le-a urmat în localitatea natală și Liceul teoretic Chişineu Criş, secţia „Reală” (1965 – 1969) se înscrie la Facultatea de Istorie – Geografie din cadrul Institutului Pedagogic de 3 Ani, Timişoara, curs de zi (1969-1972). În perioada 1970-1972 a beneficiat de singura bursă republicană din facultate, la absolvire fiind şef de promoţie. Între anii 1972 – 1975 a fost student la Facultatea de Geografie din Cluj-Napoca.
În anul 1998 dă examen de admitere la doctorat, fiind admis. Obține titlul de doctor în geografie, în anul 2004, cu teza „Regiunea transfrontalieră româno-ucraineană a Maramureşului”.
A fost profesor de geografie la Remeți (Maramureș) în perioada 1972 – 1978, apoi a fost transferat în Sighet fiind director la Școala generală nr. 8 și la Casa de copii şcolari Sighetu Marmaţiei.
Cariera didactică continuă la Grupul Școlar pentru Industrie Mică şi Servicii – Sighetu Marmaţiei unde a fost profesor de geografie (1982-2000), iar între anii 1987-1991 a ocupat funcţia de director adjunct.
În iulie 1998 a fost numit Director adjunct la Colegiul de Geografia Turismului şi Gestiune Economică şi Teritorială din Sighet iar din Octombrie 2000 devine şef de lucrări la Facultatea de Geografie Cluj -Napoca, Extensia Sighetu Marmaţiei și din anul 2006 Conferenţiar universitar la Facultatea de Geografie Cluj – Napoca, Extensia Sighetu Marmaţiei.

Profesorul Nicolae Boar a avut o bogată activitate ştiinţifică: autor şi coautor la peste 70 de lucrări (cărţi, hărţi turistice, studii, articole) apărute în ţară şi străinătate; participant la peste 70 de congrese şi simpozioane ştiinţifice, naţionale şi internaţionale; participant, responsabil de temă şi director de contract în 138 programe, granturi sau contracte de cercetare.

Din 01 octombrie 2001 a fost director al Colegiului Universitar din Sighetu Marmaţiei, membru al Consiliului Profesoral al Facultăţii de Geografie Cluj – Napoca, membru al Senatului Universităţii „Babeş-Bolyai”.
Domnul Nicolae Boar a fost membru al Societăţii de Ştiinţe Geografice din România, iar din 1980, membru în Biroul Judeţean S.S.G., responsabil pentru zona Maramureşului istoric în cadrul Societăţii de Geografie (1980-1998); delegat la congrese şi conferinţe de alegeri al S.G.R. (1991-1998). A fost de asemenea membru în Comisia „Societăţi Comerciale, Fundaţii sau Asociaţii” din cadrul Senatului Universităţii „Babeş-Bolyai” (ianuarie 2011).

A fos distins cu numeroase premii şi medalii: 2002, 2003, 2004, 2005, 2006, 2007 (decembrie) Diploma de Merit pentru contribuţia la dezvoltarea Universităţii „Babeş-Bolyai”; 2004 (decembrie) Diplomă de excelenţă cu ocazia aniversării a 10 ani de la înfiinţarea Facultăţii de Geografie; 2007 (noiembrie), Diplomă de excelenţă pentru excepţionala contribuţie adusă la păstrarea valorilor neamului şi înfăptuirea idealului de unitate spirituală a românilor din Transcarpatia, Uniunea Regională „Dacia” din Trancarpatia; 2007 – Premiul „Simion Mehedinţi” al Academiei Române pe anul 2005 pentru cartea „Regiunea transfrontalieră româno-ucraineană a Maramureşului” (acordat în 2007); 2008 (decembrie) – Premiul pentru Management şi Administraţie. Premiul pentru Management Academic (Universitatea „Babeş-Bolyai” Cluj Napoca); 2009, (decembrie) – Premiul pentru Management şi Administraţie, Premiul pentru Management Academic, (Universitatea „Babeş-Bolyai” Cluj Napoca); 2010, Premiul Reprezentativităţii pentru asigurarea competitivităţii instituţiei în viaţa naţională şi internaţională, (Universitatea „Babeş-Bolyai” Cluj Napoca); 2011 – Premiul pentru Management Academic, (Universitatea „Babeş-Bolyai” Cluj Napoca); 2012, – Diplomă pentru contribuţii la dezvoltarea Extensiei Sighetu Marmaţiei, Universitatea „Babeş-Bolyai” Cluj Napoca, Facultatea de Psihologie şi Ştiinţe ale Educaţiei.

Conf. Univ. Dr. Nicolae Boar a participat la numeroase sesiuni științifice, având comunicări interesante și a publicat articole științifice (peste 80) individual și împreună cu alți co-autori în publicații, edituri naționale și intenaționale.
S-a pensionat în anul 2015 dar a continuat să colaboreze cu Facultatea de Geografie Cluj – Napoca – Extensia Sighetu Marmaţiei, în calitate de cadru didactic asociat, până în vara anului 2021.
Conf. Univ. Dr. Nicoale Boar a decedat joi, 13 ianuarie 2022.

Dumnezeu să-l odihnească în pace!
Condoleanțe familiei îndurerate!

Ceremonia funerară (cu respectarea regulilor impuse de pandemie) va avea loc sâmbătă, 15 ianuarie, la Cimitirul Ucrainean, Capela mare, de la orele 13:00.

Salut, Sighet!

În 29 decembrie 2021 a apărut („Salut, Sighet!”) articolul profesorului Marius Voinaghi, „Cât de istoric este Maramureșul Istoric… în heraldică”, atrăgându-ne atenția că orașul nostru nu are încă o stemă aprobată oficial. Cunoscând oarecum problema, în articolul „Stema Sighetului nostru drag” (publicat în 08 ianuarie 2022 tot în „Salut, Sighet”), mi-am permis un punct de vedere, cuprinzând câteva precizări, bazate pe documente din care reieșea că, în perioada 1993-1996, Consiliul local, prin Comisia pentru învățământ și cultură, din care am făcut și eu parte și căreia îi revenea sarcina stemei, a făcut toate demersurile legal necesare pentru a o avea aprobată în mod oficial. Am făcut acest lucru și gândindu-mă că în arhiva Prefecturii s-ar putea găsi dosarul stemei noastre și repune în discuție de la faza la care a rămas atunci.

La articolul meu a fost postat un comentariu punctual, în care domnul Teofil Ivanciuc are păreri diferite despre chestiunea în discuție. Considerând că orice schimb de păreri, mai cu seamă când ele sunt argumentate și fomulate decent, este îndeobște benefic, și convins că domnul Teofil Ivanciuc, pe care îl cunosc de mulți ani și îl stimez sincer! este un elevat partener de frecvente discuții pe teme de istorie locală, îmi permit să-i răspund la comentariul respectiv, cu speranța că vechea și cordiala noastră relație nu va avea de suferit. În ceea ce mă privește, promit!

Așadar, o luăm și noi punctual:
1. „Stema veche a Sighetului a fost un zimbru, nu un bour. Cea mai veche stemă a orașului pe care o cunoaștem integral, cea din 1576 (…) reprezintă un taur heraldic de tip zimbru…” declară, fără a avea vreo îndoială, T. Ivanciuc. După cunoștințele noastre însă, într-o stemă (poate!?) și mai veche, cuprinzând cele cinci orașe ale Coroanei, Sighetul este reprezentat de un cap de bour (vezi fig 1).
Cercetători dintre cei mai credibili sunt de părere că Bogdan a dus cu el în Moldova, ca semn al familiei, capul de bour devenit stemă și apărut apoi, pentru prima dată, pe groșii lui Petru I. Mușat (1375-1391), bătuți în anul 1387 (fig. 2) și fiind reprezentat așa – timp de peste cinci veacuri – până în vremea lui Grigorie Al. Ghica (1850), când coarnele aceluiaș „străvechi cap de bour văzut din față și fără gât” au fost curbate spre interior, rezultând așa-zisul cap de zimbru. Așa susține și Dan Cernovodeanu în „Știința și arta heraldică în România”, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1977, pag. 84 și următoarele. Cu toate acestea, și deși îl citează în comentariul său, Teofil Ivanciuc susține că bourul n-a fost bour ci zimbru și, în consecință, noi ar trebui să înțelegem și să acceptăm că n-a existat nici o legătură/atingere/influență între stema Bogdăneștilor, devenită a Moldovei, și cea a Sighetului, acesta având de la bun început capul de zimbru.
Depășind puțin domeniul strict al heraldicii și ca o paranteză: nu pot să înțeleg de ce consideră unii că bourul ar fi, pentru noi românii, mai puțin nobil și reprezentativ ca zimbrul?… și le recomand călduros, să citească memoriile lui Cezar, care descrie bourul cu admirație pentru calitățile lui de neîntrecut luptător, și nu pot să nu le reamintesc faptul că pe Columnă, alături de Daci și lângă cerb, a fost așezat bourul, nu zimbrul, și exemplele ar putea continua.
2. Nici „rozeta Bogdăneștilor (zice T. Ivanciuc n.n.) nu poate avea sens pe stema Sighetului (…) orașul nu a fost niciodată al lor ci al regelui Ungariei (…) și a aparținut (rozeta n.n.) încă din 1277 magnaților Pok, voievozi ai Transilvaniei și comiți ai Maramureșului și împrumutată (de la aceștia n.n.) de familia lui Bogdan de Cuhea…”. Aici, după părerea noastră, „cestiunea la ordinea zilei” devine și mai complicată. Recunosc, nu am argumente să contrazic „împrumutul” respectiv, dar afirmația cum că rozeta cu pricina aparținea Pok-eștilor încă din 1277 nu se poate susține din moment ce, iată!, aceeași floare cu cinci petale a fost descoperită, în 1977, și pe celebrul monument de la Adamclisi, numit Tropaeum Traiani, realizat prin anii 106-109 era noastră. Și nu putem să nu ținem cont și de aserțiunea conform căreia rozeta Bogdăneștilor ar putea fi interpretată și ca o floare de margaretă stilizată, dat fiind faptul că Bogdan a avut o fată care se numea Margareta, de i se zicea în Moldova Mușata, și care a fost întemeietoarea vestitei dinastii a Mușatinilor. (Vezi Nicolae Iuga, „Maramureșul – floarea cu cinci petale”, Edit. Limes, 2019, pag.71) Și, exemplele de felul acesta fiind numeroase, mai amintim doar unul: Pe turla Bisericii Greco-Catolice (acum Ortodoxă) ridicată de Tit Bud între anii 1890-92, pe frontoanele celor 6 turnulețe, pentru a fi văzute de departe și din toate direcțiile, se găsesc 6 astfel de rozete, ale căror semnificație s-ar putea să nu fi fost străină ctitorilor respectivului sfânt lăcaș. Și ne oprim aici.
3. „Cui folosește să ne aruncăm acum la gunoi certificatul de naștere?” Mă întreabă apoi (evident retoric) T. Ivanciuc, știind bine că există și dintr-acei cărora le „folosește”. Îl asigur însă, cu toată sinceritatea, că mie NU!, dar voi continua să consider că, pe undeva pe lângă „crinul angevin”, ar putea sta și rozeta Bogdăneștilor.
4. „Stema folosită în prezent este de zimbru, nu de vacă și nu a apărut din neant, ci este reprodusă după lucrarea „Stoedte Wapen von Osterrech-Ungarorum”, de K. Lindt, Viena, 1885, de unde a fost preluată de Dan Cernovodeanu în „Știința și arta heraldică în România”, afirmă sentențios și categoric, la ultimul punct al comentariului său, domnul Teofil Ivanciuc. Trimiterea sa la Dan Cernovodeanu este corectă. Am căutat în cartea lui – un valoros tratat de specialitate – și, la pag. 503, am găsit reproducerea respectivă, menționată ca stemă a orașului Sighet, și am fotografiat-o (vezi fig. 3) (constatând că, după poziția coarnelor, invocată de T. Ivanciuc la începutul comentariului său, ea reprezintă mai degrabă un cap de bour). Dar întrebarea care vine de la sine este: de unde și de ce a luat-o K. Lindt, prin anii aceia (1885) Sighetul având o cu totul altă stemă, pe care, de altfel, o recunoaște și T. Ivanciuc drept oficială, o stemă în adevăratul înțeles al cuvântului.
Și chiar dacă ar fi fost aceea stema de atunci a orașului nostru, tot nu înțeleg motivul pentru care trebuie adoptată acum, și, mai ales, nu o consider reprezentativă pentru Sighetul de astăzi care a avut, de-a lungul secolelor, câteva steme net superioare din punct de vedere heraldic.

Ioan Ardeleanu-Pruncu

A ieșit de sub tipar primul manual de Istorie a Maramureșului, Editura „Valea Verde”, Sighetu Marmației, 2020, autori: Marius Voinaghi – coordonator, Livia Ardelean, Anca Costin Hendea, Florin Dragoste, Klara Gușeth, Teofil Ivanciuc.

Manualul de istorie a Maramureșului pe care-l punem azi la dispoziția liceenilor, și nu numai, încheie ciclul de activități gândite și realizate în cadrul proiectului cultural-educativ „Din istoria Maramureșului”, derulat de Inspectoratul Școlar Județean Maramureș, în parteneriat cu Consiliul Județean Maramureș, în anul școlar 2020-2021. Manualul, avizat M.E., va fi distribuit în toate colegiile și liceele din județ, în biblioteci și centrele de documentare și informare.

Felicitări colectivului de elaborare și redactare a manualului! Mulțumim partenerilor educaționali și instituționali pentru contribuția la această apariție editorială inedită!

Inspectoratul Școlar Județean Maramureș

Filiala Maramureș a Uniunii Ucrainenilor din România, împeună cu Vicariatul Ortodox Ucrainean din România, a reușit să organizeze cu succes cea de-a XXIX-a ediție a Festivalului de Colinde, Datini și Obiceiuri de Iarnă la Ucraineni, care s-a desfășurst la Sighet, Duminică, 09 ianuarie 2022.

Fiind a treia zi a Crăciunului ortodox pe rit vechi (calendarul iulian), în mod firesc, înainte de debutul Festivalului a avut loc Sfânta Liturghie, la Biserica Ortodoxă Ucraineană din Sighet. Grupurile de colindători, îmbrăcați în frumoase costume populare – specifice localităților cu populație majoritar ucraineană – s-au deplasat după aceea pe străzile centrale ale municipiului nostru, spre parcul central unde, în aer liber, pe o scenă instalată pentru acest eveniment, a avut tradiționalul Concert de colinde și urări de Crăciun și Anul Nou.
La deschiderea oficială a Festivalului au vorbit Miroslav Petrețchi (președintele Uniunii Ucrainenilor din România – UUR – Filiala Maramureș), Nicolae Miroslav Petrețchi (deputat în Parlamentul României), Vasile Moldovan (primarul Sighetului), Daniela Onița – Ivașcu (viceprimarul Sighetului), preotul Nicolae Lauruc (vicarul Vicariatului Ortodox Ucrainean din România), Ion Mariș (din partea publicației „Salut, Sighet!”). Au urmat colindele, urările specifice Crăciunului și Anului Nou pe stil vechi, oferite cu drag – celor câteva sute de spectatori – de către grupuri din localitățile cu populație majoritar ucraineană din Maramureș dar și de invitați din jud. Arad, Caraș – Severin, Satu Mare, Suceava, Timiș, Tulcea.

A fost un eveniment foarte bine organizat, o ediție care a consfințit importanța acestui tip de evenimente pentru promovarea Sighetului și-a importanței orașului nostru în contextul cultural – religios al Țării Maramureșului.

Mai jos puteți urmări o înregistrare din Concertul de colinde și urări de Crăciun și Anul Nou (material filmat de dr. Sorin Markus).

Salut, Sighet!

Foto & video: Sorin Markus

De curând (29 decembrie 2021) a apărut pe „Salut, Sighet!” articolul „Cât de istoric este Maramureșul istoric… în heraldică”, în care, profesorul de istorie Marius Voinaghi aduce în discuție – și în atenția celor responsabili! -problema stemei orașului, declarându-se (pe bună dreptate!) „surprins să afle că orașul drag” al dumisale (și al nostru) nu are încă, în mod oficial, stemă. Simțindu-mă (de bunăvoie și nesilit de nimeni) vizat, fac următoarele precizări.
Între anii 1992-1996, am făcut parte, ca independent politic, din primul consiliu local, fiind secretarul Comisiei pentru învățământ, cultură și sănătate. Primele două proiecte ale acestei comisii au vizat elaborarea noului statut al municipiului și, respectiv, al noii sale steme. Lipsa unor acte normative, privind elaborarea noilor steme a determinat din partea consilierilor și a specialiștilor consultați două alternative: 1. Revenirea la stema folosită înainte de 1946; 2. Organizarea unui concurs pentru elaborarea uneia noi. Apariția Legii nr.102/1992, prin care se aproba noua stemă a țării și care preciza la Art.10 că „stemele județelor, municipiilor, orașelor și comunelor se aprobă de Guvern, la propunerea consiliilor județene sau a celor locale, cu avizul Institutului Național de Heraldică și Genealogie” nu cuprindea însă nici un detaliu de ordin tehnic. Abia după apariția H.G. nr.64/15 febr. 1993, referitoare la metodologia elaborării stemelor, dar mai cu seamă în urma unei întâlniri de lucru cu doamna Maria Dogaru, de la Institutul Național de Heraldică, ținută la Baia Mare, am avut toate elementele necesare pentru organizarea concursului. Noile cerințe stabileau ca obligatorie forma scutului roman, având deasupra coroana murală cu un număr variabil de creneluri (în cazul municipiilor șapte), iar pentru mobilarea scutului se recomanda folosirea – în forme stilizate! – unor elemente heraldice tradiționale precum: elementele cosmice (soare, lună, stele) ca simbol al stabilității și echilibrului sau crucea ca simbol al creștinismului, dar și unele elemente mai recente, considerate ca fiind reprezentative. În cazul nostru, am recomandat concurenților, ca elemente heraldice tradiționale, capul de bour (nu de zimbru!), întâlnit frecvent în ornamentația noastră veche și rozeta cu cinci petale, însemnul heraldic al bogdăneștilor, lăsându-le libertatea de a folosi și alte simboluri și însemne. După perioada necesară mediatizării, în 12 dec. 1993 a fost lansat concursul, iar la finalul acestuia, în 31 martie 1994, în urma jurizării, comisia a înaintat Consiliului local rezultatele. În ședința din 24 aprilie 1994, acesta a hotărât prin vot deschis, să fie înaintate spre aprobarea Comisiei județene de heraldică următoarele trei variante: 1. Vechea stemă, cea folosită înainte de 1946, adaptată noilor cerințe: cu coroana schimbată și fără elementele ornamentale laterale, dar cu crucea între coarnele bourului; 2. Proiectul realizat de concurentul prof. Gabriel Cociuba: scut albastru celestin având în mijloc capul de bour cu rozeta între coarne, soarele și luna în laterale, în partea de jos, pe axa celor două astre, două cruci, iar sub acestea, pe orizontală, trei linii șerpuite, simbolizând cele trei râuri care înconjoară orașul (Tisa, Iza, Mara); 3. Proiectul realizat de Aurel Dan – considerat de noi ca fiind cel mai reușit – avea scutul împărțit vertical în roșu-purpuriu și albastru-celestin, în centru capul de bour cu crucea între coarne, laterale acestuia soarele și luna conturnată, iar în partea de jos rozeta bogdăneștilor (floarea cu cinci petale) avînd deasupra inscripționat 1326, ca dată a primei atestări documentare a localității. Cele trei variante, în original, Hotărârea de consiliu și un memoriu însoțitor au fost duse de subsemnatul la Comisia județeană de heraldică, aflată în subordinea Prefecturii, și care a tot tergiversat trimiterea la Comisia Națională, invocând tot felul de observații. După ce s-a revenit de două ori asupra proiectului de stemă realizat de Aurel Dan, pe care și Comisia județeană l-a considerat ca fiind cel mai reușit și s-a ținut cont de sugestiile făcute, în data de 09.12.1994, am predat dosarul stemei noastre Comisiei județene, însoțit de memoriul Consiliului local al municipiului Sighetul Marmației, scris și semnat de subsemnatul și înregistrat cu nr. 181/9.XII.1994. Urma ca aceasta, conform prevederilor H.G.nr.64/1993, să-l înainteze Comisiei Naționale de Heraldică, dar nu s-a întâmplat acest lucru și ori de câte ori am cerut explicații, mi s-a răspuns că trebuie să mai așteptăm, să-și termine proiectele și Baia Mare și alte localități, ca să trimită mai multe. Realitatea era alta: adevărata cauză o constituia relația foarte tensionată a prefectului de atunci cu primarul Sighetului și în bună măsură și cu consiliul local de aici, pe motive asupra cărora nu doresc să mă opresc, având în vedere că cei doi adversari nu mai sunt în viață.

După alegerile din 1996, am trimis noii Comisii pentru învățământ și cultură un memoriu, în nume personal, în care i-am adus la conoștință câteva dintre proiectele vechii comisii, rămase nefinalizate și primul nominalizat a fost cel referitor la stema orașului. Citez din memoriu: „Pentru stema orașului s-a organizat concurs, iar lucrările selectate de Comisie au fost puse în dezbaterea Consiliului. Au fost alese trei variante și trimise la Comisia județeană de heraldică. La varianta propusă de aceasta și ținând cont de observațiile făcute s-au realizat din nou alte trei variante, care s-au înaintat Prefecturii spre trimitere la Comisia Națională. (…) S-a lucrat foarte greu cu Prefectura (…) Proiectul existent, executat conform tuturor cerințelor legale în vigoare, ar trebui dus sau trimis direct doamnei Maria Dogaru, la Comisia Națională și urmărită obținerea vizei Guvernului. În caz contrar, peste un an sau doi, va trebui reluată întreaga procedură, cu alți bani și alți ani de așteptare”. În buna noastră tradiție, n-am primit nici un răspuns de la noua Comisie și nu știu dacă s-a întreprins ceva în acest sens.
Și iată cum, nici după aproape 20 de ani, orașul nostru drag (de dragul căruia au „murit” atâția politicienii locali în campaniile electorale!!!) nu are, în mod oficial, o stemă!

Ioan Ardeleanu-Pruncu

P.S.: Stema folosită în prezent nu este cea mai reușită variantă, nu face parte dintre cele trimise de noi Comisiei județene și, personal, nu cred că ar putea fi aprobată de comisiile de specialitate, pentru simplul motiv, că elementul central, capul de bour, nu este stilizat*, ci reproduce un cap bovin ce seamănă mai degrabă cu al unei vaci, decât cu al unui bour. Vezi stema folosită între 1659-1902 și prezentată la articolul lui Marius Voinaghi.

*Stilizat = reprodus în linii simplificate, esențiale, în scop decorativ.

În Sighetu-Marmației continuă înscrierile adresate persoanelor angajate, pentru cursuri de formare profesională GRATUITE în diverse domenii.

Singurele condiții sunt ca persoanele interesate să aibă vârsta cuprinsă între 25 și 65 de ani, să aibă domiciliul în județul Maramureș, Bistrița-Năsăud sau Satu Mare și să poată face dovada angajării lor printr-o adeverință de la locul de muncă. Până în prezent, pe zona Maramureșului Istoric au fost derulate două cursuri, unul de Inspector în domeniul Sănătății și Securității în Muncă și unul de Manager de Proiect. O grupă de bucătari este deja pregătită și așteaptă să înceapă și ei cursul, iar cei interesați pot alege din lista de mai jos a cursurilor disponibile:
• Lucrător în comerț
• Organizator de evenimente
• Ospătar
• Barman preparator
• Bucătar
• Decorator vitrine
• Formator
• Instructor/preparator formare
• Competențe antreprenoriale

Cursurile sunt gratuite prin proiectul Caravana Oportunităților de Formare, al cărui beneficiar este Asociația Consensual, în parteneriat cu Asociația INDECO și Asociația George Ofrim. Obiectivul general al proiectului este Creșterea participării la învățarea pe tot parcursul vieții, a accesului egal la programe de Formare Profesională Continuă pentru toate grupurile de vârstă într-un cadru formal, non-formal sau informal, consilierea și orientarea profesională, actualizarea cunoștințelor, aptitudinilor, competențelor forței de muncă, promovându-se căi de învățare flexibile și moderne.
Proiectul se desfășoară pe o perioadă de 24 luni, în intervalul 01 aprilie 2021 – 31 martie 2023.

Principalele activități vizează consiliere profesională și tutorat, sprijin în dezvoltarea carierei, îmbunătățirea abilităților profesionale și non-profesionale ale persoanelor angajate, servicii integrate și flexibile și programe de formare profesională în diferite domenii și meserii.

Date de contact și înscrieri se pot face la:
Asociația CONSENSUAL: [email protected]
Asociația INDECO: [email protected]
Asociația George Ofrim: [email protected]

Comunicat de presă
Asociația Consensual

Proiectul storymaps.arcgis.com (de fapt un web site dedicat) a plecat de la ideea autorilor, Petru Daniel Măran și Teofil Ivanciuc, de a realiza o aplicație multimedia de promovare a obiectivelor culturale ale orașului.

L-am abordat pe dl. Petru Daniel Măran, directorul CNIPT Sighet, care ne-a dezvăluit „story”-ul: „Story”-ul este o colaborare a Centrului Național de Informare și Promovare Turistică Sighetu Marmației cu dl. Teofil Ivanciuc, un cunoscut ghid de turism din Maramureș.

Aplicația a fost realizată utilizând tehnologia WebGIS, mai exact este vorba despre aplicația ArcGIS StoryMaps, care permite integrarea hărților interactive, cu conținutul multimedia, pentru a prezenta muzeele și casele memoriale din Sighetu Marmației.

Aplicația utilizată în acest proiect a fost prezentată la Sesiunea de comunicări pe teme de etnografie și folclor desfășurată în cadrul Festivalului Național al Datinilor și Obiceiurilor de Iarnă – Marmația, ediția a 53-a, din 2021. Comunicarea științifică în cadrul căreia a fost prezentată aplicația se numește: „Soluții geografice pentru promovarea obiectivelor culturale. Studiu de caz: Muzeul satului maramureșean „Mihai Dăncuș” din Sighetu Marmației. Pe viitor, dacă această aplicație va avea succes, va fi urmată și de altele…

Am discutat și cu dl. Teofil Ivanciuc care mi-a oferit alte detalii suplimentare: „Împreună cu dl. Petru Daniel Măran, directorul Centrului de Informare Turistică, ne-am gândit să oferim celor interesați un produs nou, multimedia, modern, adresat mai ales tinerilor. Astfel a fost realizat acest produs, care, în circa 10 minute, prezintă, în text, fotografii, film și chiar o hartă interactivă, oferta muzeală a Sighetului.
În paralel, am realizat și filmările celorlalte obiective turistice majore din Sighet (lăcașuri de cult, piețe și cele mai reprezentative clădiri etc.), urmând ca, în viitor, dacă acest gen de prezentare prezintă atractivitate, să montăm un al doilea story map dedicat Sighetului turistic.”

Mult succes celor doi inițiatori sigheteni în implementarea și dezvoltarea acestui proiect și, sperăm, Sighetul va câștiga în vizibilitate și va atrage mai mulți turiști dornici nu de-a trece în viteză prin municipiul nostru ci de-a rămâne mai multe zile, pentru a-i descoperi – la pas – frumusețile, deocamdată, neexploatate.

Brîndușa Oanță