La sfârșitul lui noiembrie a.c., cu ocazia marcării a 50 de ani de la înființarea Comisiei Naționale de Heraldică și Sigilografie a Academiei Române și a 100 de ani de la înființarea Comisiei Consultative de Heraldică, Consiliul Județean Maramureș a conferit diplome și medalii primarilor celor 42 de unități administrativ-teritoriale (UAT), „care și-au concentrat istoria și tradițiile locale în stema teritorială”. Tot pentru acest moment, Consiliul Județean Maramureș a editat broșura „Heraldica, sângele albastru al istoriei” prefațată de către domnul Ionel Bogdan, Președintele Consiliului Județean, doamna CS I dr. Ileana Căzan, Președintele Comisiei Naționale de Heraldică, Genealogie și Sigilografie a Academiei Române, și domnul Prof. univ. dr. Șerban Turcuș, Președintele Biroului Zonal Cluj al Comisiei Naționale de Heraldică, Genealogie și Sigilografie a Academiei Române.
După trecerea în revistă a heraldicii maramureșene, prezentată de către Președintele Comisiei Județene de Heraldică, Genealogie și Sigilografie Maramureș, Lector univ. dr. Ilie Gherheș, în „Țara Maramureșului – o monadă etno-istorică în continuă reconfigurare teritorială”, urmează prezentarea stemei județului Maramureș și a stemelor celor 42 de UAT-uri, după următorul tipar: descrierea stemei, semnificațiile elementelor însumate, respectiv Hotărârea publicată în Monitorul Oficial privind aprobarea stemei.
Am ales să reproduc descrierea și semnificațiile elementelor însumate ale stemei comunei Sarasău (nimic întâmplător) pentru a înțelege importanța acestui eveniment editorial. „Stema comunei Sarasău, potrivit anexei nr.1, se compune dintr-un scut triunghiular roșu cu marginile rotunjite, încărcat cu un chevron răsturnat de argint, peste care broșează în vârful scutului un brâu albastru. În centrul scutului se află un cap de cerb de argint. La dreapta și la stânga se observă câte un spic de grâu de aur. Scutul este timbrat de o coroană murală de argint cu un turn crenelat. Capul de cerb simbolizează fauna zonei. Spicele de grâu reprezintă ocupația de bază a locuitorilor, agricultura. Brâul undat trimite la râul Tisa. Coroana murală cu un turn crenelat semnifică faptul că localitatea are rangul de comună. Hotărâre nr. 542 din 27 iulie 2016, publicat în Monitorul Oficial cu numărul 610 din data de 10 august 2016.”
La consultarea listei stemelor, a județului Maramureș, a municipiului Baia Mare, a celor 9 orașe – Baia Sprie (care-n broșură apare municipiu), Borșa, Dragomirești, Săliștea de Sus, Seini, Șomcuta Mare, Tăuții – Măgherăuș, Târgu Lăpuș, Vișeu de Sus – și a celor 32 de comune (Ariniș, Băița de sub Codru, Băiuț, Băsești, Bicaz, Bistra, Bocicoiu Mare, Boiu Mare, Câmpulung la Tisa, Cernești, Cicârlău, Coaș, Coltău, Copalnic – Mănăștur, Dumbrăvița, Fărcașa, Gârdani, Groși, Groșii Țibleșului, Lăpuș, Mireșu Mare, Oarța de Jos, Oncești, Petrova, Recea, Remetea Chioarului, Sarasău, Săcălășeni, Suciu de Sus, Vadu Izei, Valea Chioarului, Vima Mică) am avut sentimentul că-mi scapă ceva. Analizând harta de la finalul lucrării, cele trei „țări” sudice ale județului Maramureș, Codru, Chioar și Lăpuș, sunt bine reprezentate, Maramureșul Istoric figurând doar cu 11 steme de localități – 4 de pe Valea Izei, 4 de pe Vișeu, și 3 de pe Tisa.
Dar ce-mi scapă? Să fie, oare, faptul că istoria și tradiția nobilimii române din Giulești (e suficient să amintesc inelele sigilare de secol XIV – XVII descoperite în cercetarea arheologică), din Bogdan Vodă (cu celebrul donjon a lui Bogdan din „Grădina lui Cârlig”), din Bârsana, Budești, Desești, Ieud sau Poienile Izei (cu bisericile de lemn din patrimoniul UNESCO) nu pot compune un simbol identitar? Înclin să-i dau dreptate domnului Prof. Univ. Dr. Șerban Turcuș în prefață: „Poate nu mulți știu că Maramureșul moștenește, prin descendenții de astăzi, cea mai mare densitate de nobili autentici, confirmați sau neconfirmați de împărați și regi ce au râvnit la această parte de țară”. Și am avut revelația: lipsește din revistă stema Sighetului meu drag. Care să fie explicația? Doar de la sigheteanul Paulus Literatus avem primul blazon orășenesc nobiliar (1545), iar la 1659 împăratul Leopold aproba prima stemă a orașului, un cap de bour, diferit de capul de zimbru al Comitatului. Istoricul problemei este vast și se întinde până la 1972 și 2005, când se revine la capul de zimbru. Am dat o căutare pe site-ul Primăriei Sighetu Marmației. Stema arhicunoscută de pe steagul din centrul Sighetului figurează mai peste tot. Sincer, nu-mi rămâne decât s-aștept ca stema Sighetului să ajungă să fie publicată și în Monitorul Oficial.
prof. Marius VOINAGHI
Foto 1: Stema „orașului de coroană” Sighet, utilizată între anii 1701-1902
Foto 2: stema comunistă a Sighetului (1972)
Foto 3: stema Sighetului (2005)
Sursa: Teofil Ivanciuc, Sighetul Marmației. Ghid cultural-turistic, Editura Echim, 2007.
Adaugă comentariu