Alături de pictura bisericească, cântarea liturgică este poate cea mai perceptibilă formă de act cultural, cultural și de comuniune, care ne amintește – o dată mai mult – că „sufletul culturii este cultura sufletului”, adus ofrandă lui Dumnezeu prin cultul divin.
Ca și icoana, muzica sacră izvorăște dintr-o nevoie de frumusețe, o frumusețe interioară care definește, coordonează și susține trăirea și vibrația noastră sacră, un fel de filocalie (o necesară și inepuizabilă iubire de frumusețe interioară). Icoanele si cântările liturgice ne introduc într-o lume transfigurată și ne ajută să ne regăsim în intimitatea sufletului și în adâncul ființei noastre.
Istoria cântării liturgice ortodoxe sau a muzicii psaltice ne conduce în tradiția muzicii sinagogale pre-creștine, din care s-a format cântarea bisericească creștină. Acest prototip al muzicii cultice creștine s-a grefat pe tradiția muzicală populară (folclorică) a popoarelor creștine și a cunoscut în decursul veacurilor diverse influențe arabe, din cultura popoarelor cu care creștinii primelor veacuri au intrat în contact, îndeosebi cele din nordul Africii (Egiptul) și din Orientul Mijlociu. Un astfel de studiu, pe care nu mi-l propun în acest text, ar avea meritul de a încuraja modestia oricărui căutător al izvoarelor muzicii bisericești.
Așadar, în Maramureșul meu natal, copil fiind, la marile sărbători, mai ales de Crăciun, mergeam cu mama la biserică, dar ne schimbam hainele de orășeni cu portul tradițional, cusut (după vârste) de neamurile noastre. Bărbații, femeile, tinere și mai în vârstă, cântau la strană în timpul slujbei sau cântau pricesne, după sfânta liturghie sau la procesiunile ce aveau loc la sărbătorile Sfintei Maria. De Crăciun, colindele copiilor se auzeau până noaptea târziu… Toate aceste cântări, înscriindu-se într-o tradiție orală și cântate cu voci puternice, naturale, țâșneau parcă din inimă.
De altfel, în toate activitățile vieții cotidiene, oamenii aveau un „stil” propriu, caracteristic: exista o înțelegere comună a sensului lucrurilor, un consens în ceea ce privește regulile de cântare, de comportament, fie ele de ordin estetic sau simbolic. La întrebările noastre, ni se răspundea invariabil „toate vin din vechime…”: portul, cântarea… ceea ce însemna că aveau deja o încărcătură tradițională sacră și imuabilă.
Așadar tradiția oferă autenticitatea transmiterii corecte ale acestor cântări, o transmitere orală și fidelă surselor, fidelă originii, fidelă unui context cultural, fidelă unui ansamblu de valori și de credințe. Tradiția este înțeleasă ca find o moștenire prețioasă și autentică pe care generații după generații o îmbogățesc, trecându-o prin spirit, prin simțire și trăire. Pentru noi care suntem în străinătate, retrăim intens aceste amintiri în comuniune cu cei din țară.
Uneori însă, aceste contribuții, adaosuri sau „reînoiri” de-a lungul timpului, pot fi mai mult decât discutabile și, un exemplu în acest sens îl constituie soartea folclorului sau folclorizarea organizată a tradițiilor sacre, printr-un ateism militant, îndeosebi în țările dominate de fosta Uniune Sovietică! În ciuda acestor acțiuni de profanare și distrugere a tradițiilor sacre, arta sacră (îndeosebi pictura și muzica bisericească) s-a menținut și chiar a reînviat, prin transmiterea și cultivarea ei pe cale orală în cadrul liturgic al bisericilor și mănăstirilor. Acest cadru este unul foarte exigent și el implică „un ansamblu de norme, de canoane, de călăuze și de învățături ce garantează o continuitate și o unitate doctrinară a acestor valori, mai presus de… frontiere”.
Th. ADORNO, vorbind de muzică în general, insistă în mod deosebit pe cunoașterea raportului dintre auditor si muzica ea-însăși. Definind profilul „expertului”, el precizează că acesta ar fi acel auditor total conștient de ceea ce ascultă, dar căruia nu-i scapă nimic… Un alt profil, cel de „bun auditor”, ar fi acela care nu judecă după categorii muzicale de prestigiu dar nici nu se lasă dus în voia soartei de criterii arbitrare. Acesta ascultă muzica așa cum vorbește limba maternă. Despre el se spune că are „simț muzical”. Tipologia făcută de Th. ADORNO continuă cu profilul „consumatorului de cultură”, apoi cu cel al „auditorului emoțional”, care se pierde în somnolență și vise… Nu lipsește nici „auditorul disprețuitor”, non-conformist, elitist și veleitar… Dar cel mai răspîndit profil (cantitativ vorbind) ar fi al aceluia care ascultă muzica ca pe un divertisment; pentru el muzica nu are o semnificație, ea se reduce la a fi sursă de stimulări, „o stare de dependență”. În sfârșit, lista se încheie cu un profil și mai dramatic al celui indiferent la muzică, insensibil și pornit impotriva ei… Th. ADORNO ignoră însă câteva alte categorii, de exemplu categoria celor care caută diversitatea muzicală, sau categoria celor ce ascultă muzica contemplativ sau cu entuziasm…
Revenind însă la Lausanne, la ceea ce înseamnă un loc, un timp, o comunitate, o identitate, cultul bisericii ortodoxe românești de aici reprezintă pentru mine expresia cea mai completă a vieții spirituale, atât ca trăire în interior, cât și ca comuniune cu Dumnezeu și cu semenii. Regăsesc aici, în acest loc, la slujba vecerniei, a utreniei, dar mai ales la sfânta liturghie, cântarea la strană, cântarea comunitară – o cântare cu totul aparte care depășeste gustul individual, „privat” sau excelența unei voci; este vorba de o cântare de slăvire în duh a lui Dumnezeu și în același timp o rugăciune de cerere, de mulțumire și de laudă pe care o aducem ca jertfă lui Dumnezeu împreună cu ceilalți creștini din biserică.
Este important de subliniat că această cântare continuă să se transmită generaților succesive nu prin lecții teoretice, ci prin însăși sfânta liturghie, care este inima întregului cult divin bisericesc. Ea se transmite astfel în mod natural și cu protecția și iluminarea Duhului Sfânt, altfel decât prin manuale…
Acest mod liturgic și duhovnicesc de a recepționa și de a transmite cântarea bisericească, respectă libertatea sufletului, a rugăciunii, și asigură o dublă fidelitate în actul de recepție și de transmitere, atât și în privința formei (tradiția orală), cât și în cea a conținutului (învățătura de credință), fără a fi statică sau repetitivă.
N. LOSSKY spune că la Mănăstirea Simonos-Petras, din Sf. Munte Athos, călugării cântă tare, cântă cu forță… dar această forță nu este afirmativă ci semnifică doar frica și îndrăzneala apropierii noastre de Dumnezeu.
Așa cum DOSTOIEVSKI spune că „frumusețea va salva lumea” și noi putem afirma că frumusețea muzicii liturgice va salva sufletele noastre!
Gafia GALAY – COMAN
(Lausanne, Elveția)
NR: În imaginea reprezentativă – Iconostasul Bisericii Ortodoxe Române din Lausanne.
Adaugă comentariu