Colegiul Național ”Dragoș Vodă” se numără printre cele 25 de școli care participă la Programul ”Școli-ambasador ale Parlamentului European” (EPAS), program care se află la cea de a III-a ediție. Acest proiect urmărește creșterea gradului de informare a tinerilor cu privire la Uniunea Europeană.

Implementarea proiectului presupune desemnarea în școală a 15 ambasadori juniori și a 5 ambasadori seniori ai Parlamentului European, stabilirea unui punct de informare despre UE în instituție, realizarea de activități specifice precum și sărbătorirea Zilei Europei.

În zilele de 15-16 noiembrie 2018, d-na prof. Cornelia Hotea a participat, în calitate de coordonator al acestui proiect, la prima sesiune de instruire care s-a desfășurat la sediul Biroului de Informare al Parlamentului European în România.

Pornim încrezători că la finalul acestui proiect, colegiul nostru va deveni ȘCOALĂ AMBASADOR. Succes viitorilor ambasadori juniori și seniori, implicare, creativitate și multă dăruire!

Prof. Cornelia HOTEA

La exact 100 de ani de la Adunarea Maramureșenilor de pe întreg cuprinsul comitatului (la apelul Sfatului Național Român), azi, numeroși sigheteni, primari de pe toate văile depresiunii Maramureșului, inclusiv primarul Sighetului, purtând o adecvată ținută tradițională, alături de prefectul județului, au ales să-și cinstească înaintașii.

Pe platoul din fața clădirii Curtea Veche, fosta Prefectură a județului Maramureș, joi, 22 noiembrie 2018, s-au rostit discursuri, s-au interpretat cântece patriotice, iar garda militară a prezentat onorul și a defilat, admirată de sutele de privitori. Un sobor de preoți ortodocși și greco-catolici (amintindu-ne de unitatea în credință de acum un secol) a participat la dezvelirea și sfințirea plăcii comemorative amplasate pe Casa Memorială ”Dr. Ioan Mihalyi de Apșa”, dar și la binecuvântarea căruțelor cu maramureșeni, amintind de drumul spre Alba Iulia de acum 100 de ani.

Și, cum se obișnuiește mai nou la adunările populare, s-a servit și o masă caldă, spre bucuria… majorității.

Salut, Sighet!

Pe teritoriul țării sunt multe spații, în delimitarea lor, cu expresivitatea, frumusețea și utilitatea fiecăruia în peisajul Patriei. În prezenta relatare, am să mă refer la două dintre acestea: „Piața Universității” și „Piața Victoriei”, fiecare cu strălucirea și istoria ei, cu asemănări între ele, dar și cu deosebiri profunde.

Piața Universității. Universitatea București a fost construită în anul 1864 și ea cuprinde majoritatea facultăților capitalei. Spațiul liber din fața acesteia s-a organizat în simbolistica acesteia, primind denumirea de Piața Universității. Ea devine un spațiu emblematic național, mai ales după evenimentele din 1989, cu eroismul, jertfele și strălucirea ei. Aceste două unități spațiale sunt parcă într-o adeziune deplină, împreună formând un reper de instrucție și educație, de eroism și acțiune civică forte; atunci când o exprimi pe una, o „simți” lângă ea și pe cealaltă. Mai mult, între ele s-a instituit oarecum și un spirit de „solidaritate”. Astfel, atunci când hoardele minerilor au tăbărât peste mulțimea protestatarilor, care nu voiau pierderea și jefuirea țării de cuceririle democratice, de libertate, câștigate prin sânge, năvălitorii umplându-o de răniți și schilodiri, aceștia s-au refugiat prin sălile și laboratoarele Universității, care i-a primit, fiind urmăriți însă de brutele care distrugeau tot ce întâlneau în cale, lovind cu sete pe „nesupușii” întâlniți, unii dintre ei scăpând cine știe pe unde ascunși.

Sunt cunoscute cutremurătoarele evenimente din 13 iunie 1990, când forțele de ordine au pătruns în Piața ocupată de tineri, majoritatea studenți, care protestau pașnic împotriva deturnării măreței izbânzi din decembrie 1989, prin participarea activă și strigătul peste tot auzit al țării întregi: „Jos Ceaușescu, Jos Comunismul!” În bucuria succesului și în tumultul puernic, care a fost admirat și a fascinat o lume întreagă, au neglijat și n-au oprit la timp o altă voce ce striga cu disperare, până la răgușire: „Ceaușescu a murdărit comunismul, a întinat Socialismul științific”! (citat de conținut). Aceasta a exprimat în fapt un program de țară, pe care l-a și pus în practică de îndată, continuarea evenimentelor devenind sângeroasă, cu mii de morți, vieți suprimate prin această diversiune.

De-a lungul lungii sale domnii, acest personaj central, în mers invers firescului, sub forța impusă de evoluția evenimentelor perturbatoare, a admis formal schimbarea, dar el tot timpul a muncit la „curățarea” a ceva ce nu poate fi niciodată curățat și această „spoială” continuă și azi, mai țin unii încă la ea, cu rezistența specifică „răului”, a diabolicului. Au năvălit în Piață milițieni și securiști, care au devastat totul, producând mulțime de răniți, schingiuiri și victime în masa mare de oameni care se aflau acolo, care manifestau pentru democrație și pentru libertatea câștigată cu multe jertfe. Au chemat și muncitori de la câteva întreprinderi, pentru a simula o intervenție civică în conflict și care strigau „noi muncim, noi nu gândim”! Și n-au gândit! Mai apoi au solicitat și ajutorul minerilor, care au răspuns prezent pe 14 iunie, conduși de Miron Cozma, cu misiunea: „Curățați Piața de golani, de…”! Aceștia au agresat zona și Instituțiile vizate cu barbariile lor, pătrunzând peste tot, în baza acelei „autorizații” oficiale. Era cumplit să vezi cum alergau persoane ce veneau de la serviciu, ori treceau pe acolo și, dacă nu erau destul de iuți la alergare, tăbărau pe ei acele ființe întunecate, cu mulțime de bâte și îi striveau cu sălbăticie, evenimente condamnate tot de o lume întreagă.

Piața Universității a rămas de atunci sub o aureolă de respect a idealurilor de libertate, de liberă exprimare și dreptate socială, iar Instituția de alături, Universitatea, susține prin instrucție și educație aceste tradiții. Este punctul zero, este zona percepută și trăită „liberă de comunism”, rămâne un reper moral al țării, de demnitate, sfințit prin jertfe.

Este fabuloasă relatarea unui miner din timpul acelor acțiuni care, în exprimarea lui fragmentată, cu „instrucția” cu care era înzestrat, a redat însă exact spiritul de manipulare, de diversiune și minciună ale vremii, a acelor forțe ale răului, exprimate de altfel prin simplitatea și sinceritatea acestuia: „Am găsit la PNȚ mașina de scris, automată (!), droguri și dolari, la PNL am găsit fabrica de făcut dolari,…” (citat de conținut). Vom auzi, mai târziu, aceleați exprimări, făcute de către un alt pesonaj, mai spilcuit, într-o formă mai „evoluată”, cu o exprimare mai perversă, manipulatoare, într-o altă „Piață”, după alte evenimente desfășurate în aceeași optică.

Piața Victoriei. Un alt spațiu imens vine cu denumirea ei tot din evenimente de măreție din istoria Patriei: „Războiul de Independență din 1878”, în urma căreia armata română își face intrarea triumfală în capitală, când Șoseaua asociată cu „Podul Mogoșoaia” primește denumirea de „Calea Victoriei”. Piața în care aceasta se „varsă” a fost și ea denumită „Piața Victoriei”, denumire rămasă sfântă, ca și „Piața Universității” și care nu suferă amputări, dar care totuși s-au produs, mai nou; un sacrilegiu!

Palatul Victoria a fost construit în jurul anilor 1940 și a fost Sediul „Ministerului de Externe”, apoi a devenit Palatul Consiliului de Miniștri. Începând din 1989, în această construcție de referință s-a instalat „Sediul Guvernului”, care tronează de atunci în „Palatul Victoria”. Analizând „propășirea țării”, în toate domeniile, de atunci încoace, sub diferite guvernări, se constată că, după aproape 28 de ani, mersul nu a fost spre succese, ci aproape mereu retrograd, sub chingile ideologiei forțate de a „curăța” mereu comunismul, reușind să aplice însă doar „tactica” acestuia cu succes, mergând „un pas înainte, doi pași înapoi” (titulatură din operele lui V. I. Lenin)! Dar chiar și acest principiu s-a actualizat și se exprimă prin „Un pas înainte, mulți pași înapoi!” Foarte rare și sporadice succese, victorii, obținute cândva (nu mai recent!), ne îndreptățesc să spunem că această mare cetate din centrul Pieței Victoria nu se sincronizează cu ea, cu denumirea ei, dată prin „botez”, că sunt antagoniste.

Ocupanții acestui Palat au dat și dau alt sens noțiunilor de „succese”, de „victorii”, așa cum s-a evidențiat cu mare forță mai ales în evenimentele memorabile din 10 august 2018, când o manifestație pașnică a circa 110.000 de protestatari, legitimă, majoritatea dintre participanți fiind veniți din diaspora, de la mii de kilometri, purtând și mesajul simbolic că doreau să se întoarcă „acasă”. Dar această necesară manifestație a fost suprimată deosebit de brutal, după cum s-a văzut; o „victorie”(!). Cine, împotriva cui?! Cei ce primesc bani, împotriva celor ce-i trimit! Și cât de greu se adunau acei bani, cu cât „iefort”! Zeci de miliarde de euro! Au fost bătuți cumplit, „pe banii” lor, în loc să fie apărați de provocatori! Aceștia au fost izgoniți și acuma, ca și la plecare, de data aceasta fiindu-le administrată o agresiune puternică, aruncându-li-se lacrimogene în față, fiind gazați cu cine știe ce chimicale, baia lor de mulțime fiind scăldată cu tunuri de apă, cu bastoane speciale, grenade cu efecte demolatoare, cu o forță blindată foarte bine pregătită, cu un plan de luptă profesionist elaborat și executat, cu o brutalitate de „dușmani (?). Pentru „orice eventualitate”, aveau și arme cu gloanțe letale. Evident, se nasc multe întrebări legate de această „gâlceavă”.

În anul anterior, a fost o manifestație mult mai amplă, de peste 600 de mii de protestatari, pe țară, în București probabil fiind în jur de 300 de mii (de ce oare s-au „strâns” și atunci, atâția ?). Manifestația a fost pașnică, nu s-au produs incidente, turbulențe. De ce atunci s-a făcut o pregătire atât de minuțioasă, cu mult timp înainte, atât de blindată, cu atâtea costuri pentru „mijloacele de luptă” achiziționate, cu proiecte, planuri, mobilizări, cu ofițeri de grad superior coordonatori, generali „specializați” în lupte, deși amploarea ei a fost logic intuită de mult mai mică anvergură, incomparabilă cu cea precedentă, tot pașnică?! Un răspuns cu totul nereclamat de situație, care nu justifică o așa intervenție, atât de agresivă și care s-a dat din cu totul alte motive. S-a petrecut ceva cumplit: au fost gazați, orbiți, învăluiți de nu mai știau pe unde să fugă, să mai suprime bastoanele, precum la mineriade.

Cuvântul „mineriadă” a fost scris și pronunțat prima dată în limba română; acuma se află în vocabularul, în dicționarul lumii întregi. În analizele acestei intervenții s-a auzit și pronunțarea cuvântului „jandarmeriada”, pronunțat prima dată tot în limba română și, probabil, se va afla curând în toate limbile țărilor care au aceeași poziție față de acele evenimente, ca și pentru mineriade. Inovatori! (Câteva date despre instituții, denumiri, ani, le-am lut de pe internet).

Au „curățat” Piața Victoriei, alungând protestatarii și de prin bulevardele adiacente, mult mai ușor decât au curățat minerii Piața Universității. Aceștia erau cu pregătire specializată, mai „luminați” și cu mai mulți generali, nu cu unul singur (!), ceilalți venind din întunecimile pământului. Un bătrân, cu sănătatea precară, aflat și el în Piață, care a dorit probabil să mai prindă un protest pașnic, să dea și el „o semnătură” împotriva nedreptăților grosolane, a murit, probabil sufocat de gaze, orbit de lacrimogene, de amărăciune. În mod sigur, dacă nu se produceau acele agresiuni, el ar fi mai trăit altfel, oricât de puțin! L-ați ucis! O crimă, numai una (!), dar poate au fost și alte consecințe, și alte urmări mai tardive, după așa „răzbel”! Au ascultat comanda de la șeful acțiunilor, cine știe cine, din cine știe ce locație, cine știe pe unde aflată, fără gaze și lacrimogene în jur, de pe uscat, fără udeală. Generalii, în „alb” sau în alte „uniforme”, în adeziune și asemănare cu cea a milițienilor de altă dată, pe care aceștia i-au înlocuit (se vede că le-au moștenit și năravurile), împreună cu superiorul lor, erau simpli executanți ai planului de luptă elaborat.

Corifeul politic de azi nu s-a văzut, nu i s-a auzit vocea în vâltoarea acelor evenimente, ca și altădată, în situații de convulsie socială; nici nu ne-ar fi mirat dacă în ziua următoare, sau în a doua zi, ar fi întrebat: a fost o manifestație în București, în Piața Victoriei?! Acolo erau tineri și bătrâni, femei și copii, care se așteptau să le fie respectat acest demers legitim, prin care nu solicitau decât suprimarea sau reducerea corupției, a hoției, care i-a alungat pe atâția din țară, rupându-o parcă în două: România celor rămași în țară, cu mulțime de bătrâni și copii, pe lângă „aleșii neamului”, în desfătări nelimitate, și România imigranților, a diasporei, care tot crește, se mărește amenințător; până la urmă poate vor să rămână doar „ei, între ei”! Dar au fost sufocați de o deosebită agresivitate și alungați din nou peste granițe, diaspora, cu alții după ei! Au venit de la așa mari distanțe, nicidecum pentru a încasa bastoane peste cap, peste spate, orbiți și gazați până la prăbușire, ci pentru a manifesta împotriva corupției cavernoase de la noi, care a pătruns peste tot, chiar și în „palatele” în care cinstea, onestitatea, demnitatea, integritatea, sentimentul național, credința și grija pentru țară și cetățenii ei ar trebui să fie la ele acasă! Le-au infestat și pe acestea, cu comportamentul lor malefic, au batjocorit și jurămintele de profesie, ori cele depuse în solemnitate pe Biblie, le-au golit mult de conținut și au mai golit țara de locuitorii ei, au alungat oamenii de pe pământurile lor și au dezmembrat familii, cu multe consecințe dramatice, mai ales printre bătrâni și copii.

Este ciudat cum ofițeri de grad superior întrețineau și impulsionau agresiunea prin ceea ce transmiteau în Piață: „Cel mai greu o să-mi fie să anunț pe mama colegei noastre că fiica ei va rămâne paralizată, urmare „agresiunii” protestatarilor, care i-au fracturat coloana”. O minciună sfruntată, jandarmerița fiind accidentată ușor, nu de manifestanți, care au apărat-o de provocatorii angajați, punând mâinile peste ea, așa cum arătau imaginile, atunci când „colegii” ei au abandonat-o! Poate n-au vrut să-i deranjeze pe provocatori! Aceasta se asociază și cu un alt anunț din Piață: „Doi jandarmi au fost uciși”! Cât de ticăloase, iresponsabile și periculoase au fost acele anunțuri, într-o masă de oameni, batjocoriți, umiliți și agresați printr-un sistem de proceduri diabolice și care puteau să-i „scoată și pe ei din pepeni”, din „tăcerea” lor și se putea atunci produce un adevărat carnagiu! Sau au fost și acestea programate?! Se află la noi personaje care sunt extrem de pricepute în a scoate castanele fierbinți din foc cu mâinile altora, fără să aibă măcar o bășica pe vreun deget și nici măcar mâinile „afumate”! Le poate ridica sus cu strigarea, cu „dovada”: sunt nevinovat! Nicio semnătură, nicio voce posibil a fi auzită, „în van” de altfel, fiind doar șoptită, la ureche!

Este ciudată și încercarea de falsificare a orei la care s-a cerut, prin ordin, „eliberarea Pieței”, Prefectul refuzând să mintă, fiindu-i alături și primarul Capitalei! De ce?! Un raport mai nou al anchetatorilor acestor evenimente spune că au fost provocatori, care au produs conflicte, turbulențe, pentru a compromite manifestația pașnică, așa cum dorea ea să fie și se crede că au fost aduși de cineva și acuma se caută să fie identifcată persoana. Cine oare putea fi acea persoană, oare cine putea gândi și programa această enormă ticăloșie criminală, întunecând un eveniment de măreție, prin care se protesta pașnic împotriva unei corupții demente, ce depășește orice limite?! Când cineva a întrebat pe ministrul de interne și pe șeful de partid despre brutalitatea agresiunii jandarmilor, aceștia au dat un răspuns identic: „jandarmii și-au făcut datoria!” Același răspuns l-a dat și pentru cuplul de torționari de la închisoarea din Gherla, la întrebarea unuia din familie: cum au putut să se poarte frații tăi cu atâta sălbăticie, făcând atâtea victime? Acesta le-a răspuns simplu, tot „convingător”: „Ei nu și-au făcut decât datoria!”Are multe fațete și această „datorie”!

Un membru marcant din conducerea partidului conducător pronunță, într-un grup de colegi: „Trebuie acuma să cercetăm sursele străine de finanțare a acestei manifestații neaprobate (?) și agresive și să vedem proveniența drogurilor (?!)” (citat de conținut). Seamană cu cel din „Piața Universității” amintit care s-a produs în timpul mineriadelor (finanțarea străină, valută, droguri și lipsea doar mașina de scris, automată!). Mai concis însă, rostită de un intelectual acuma, cu funcții înalte, cu manipulări mai perverse, gândire originală expusă în toată falsitatea ei.

prof. Gheorghe BĂRCAN

Sâmbătă, 17 Noiembrie 2018, la Pensiunea Perla Sigheteană a avut loc evenimentul Moștenirea Mihai Pop, organizat de Asociația Academician Mihai Pop și finanțat de Consiliul Județean Maramureș. Scopul acestei întâlniri a fost prezentarea rezultatelor proiectului de recuperare și organizare a arhivei personale a profesorului Mihai Pop, proiect co-finanțat de Administrația Fondului Cultural Național.

Născut în 1907 la Glod, cu o formare europeană la intersecția mai multor discipline – lingvistică, teoria literaturii, sociologie, etnografie și folclor, Mihai Pop a devenit pasionat la maturitate de semiotică și antropologie culturală și a fost printre cei care au importat idei din aceste discipline în mediul academic românesc. Pop a fost o personalitate socratică, cu o deosebită abilitate de a intra în dialog cu oameni din toate mediile sociale și de a influența destinele celor cu care intra în contact.

Mihai Pop a făcut parte din generația de intelectuali români care s-a afirmat între cele două războaie mondiale și este unul dintre interbelicii rămași în umbră. Recent descoperite, documentele lăsate în urmă de Mihai Pop vor fi puse la dispoziția publicului larg în cadrul Arhivei de Imagine a Muzeului Țăranului Român. Prelucrarea arhivei de către o echipă de cercetători printre care și Rucsandra Pop, nepoata profesorului, este un exercițiu de creativitate colectivă care completează portretul lui Mihai Pop așa cum era cunoscut. Fondul ascunde o bogată corespondență cu cercetători români și străini (printre care Harry Brauner, Constantin Brăiloiu, George Călinescu, Roman Jakobson, Piotr Bogatyrev, Julien Greimas, Allan Dundes, Margaret Mead sau Katherine), caietele de teren ale lui Mihai Pop din campaniile școlii de sociologie conduse de Dimitrie Gusti, lucrarea lui de doctorat care încă nu a fost publicată, documente legate de participări la congrese naționale și internaționale, telegrame, bilete de avion, notițe ale cursurilor pe care le-a audiat sau pe care le-a predat, liste de cărți, documente legate de activitatea lui la Institutul de Folclor și multe altele. Fiecare bucată din arhivă se poate transforma într-o carte.

Materialul documentar cercetat în cadrul proiectului cultural Moștenirea Mihai Pop, care s-a desfășurat pe parcursul unui an, a fost pus în valoare printr-o instalație performativă prezentată și la Sighet. Instalația este o combinație de materiale video realizate de colectiva Black Horse Mansion și intervenții ale actriței Grațiela Bădescu care recompune performativ portretul personal al academicianului pornind de la bucăți de corespondență și jurnale.

La eveniment au participat doamna Delia Suiogan, prodecanul Facultății de Litere Baia Mare, doamna profesoară Otilia Crăciun, domnul Mihai Dăncuș – apropiat al profesorului Pop, preotul Sorin Ferenț din Botiza, istoricul Andrea Dobes – Fürtös, muzeograf la Memorialul Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei Sighet, Iris Șerban de la Arhiva de Imagine din cadrul Muzeului Țăranului Român și din echipa de proiect: specialistul video Ana Banu, actrița Grațiela Bădescu, Alexandru Iorga, de la Facultatea de Sociologie din cadrul Universității București.

Evenimentul a inclus și o vizită la Glod, satul unde s-a născut Mihai Pop și s-a desfășurat în preajma zilei în care faimosul cercetător maramureșean ar fi împlinit 111 ani.

Asociația Academician Mihai Pop este o organizație înființată în mai, 2017 de preotul Dan Ioan Sidău și Rucsandra Pop, care au fost și organizatorii evenimentului, pentru a oferi un cadru instituțional demersurilor legate de valorificarea moștenirii culturale a etnologului și folcloristului Mihai Pop.

Scopurile principale ale asociației sunt stimularea gândirii critice legate de moștenirea culturală lăsată de profesorul Mihai Pop, valorificarea acesteia și derularea de programe de cercetare în domeniul folclorului, antropologiei, sociologiei și istoriei, precum și în domenii conexe.

Rucsandra POP

Pe la începutul lunii noiembrie a anului 1918 la casa parohială din Săpânța soseau tot mai des trăsuri cu domni din Sighet, prieteni de-ai părintelui Simion Balea – bărbat de încredere și de mare autoritate în comitatul Maramureșului, cunoscut și apreciat de fruntașii români din comitatele învecinate și din tot Ardealul.

Oaspeții aduceau mereu alte știri despre ce se petrece pe front și în lume. De fapt, se pregătea aici, în aceste zile, o întâlnire în vederea luării unei hotărâri de mare importanță. Și întâlnirea aceasta a avut loc în 11 noiembrie, la sediul Băncii „Maramurășana” din Sighet, prima bancă românească de credit, înființată în 1912, al cărei membru fondator și președinte era tot „popa Balea din Săpânța”. Aici, sub pretextul unei ședințe de consiliu de administrație, s-au adunat semnatarii „Apelului”, care chema maramureșenii, să vină în 22 noiembrie la Sighet, pentru a-și constitui Sfatul Național și Garda Națională:

„Frați Români Maramurășeni! , începea apelul, au căzut lanțurile robiei de veacuri. A sosit ceasul măreț al eliberării. O lume nouă își ia astăzi ființa din ruinele trecutului și soarele dreptății a răsărit biruitor pe ceriul nostru. Pătrunși și noi în toată ființa noastră, de dreptul sfânt de a ne ferici singuri pe noi înșine (…). Să ne arătăm vrednici de măreția vremurilor ce trăim!”

În zilele care au urmat, tipărit în câteva sute (?) de exemplare, Apelul a ajuns în toate satele Maramureșului și în 22 noiembrie a avut loc Adunarea:

„A fost ziua cea mai frumoasă, cea mai aleasă a Maramurășului românesc. S-au adunat românașii din toate satele comitatului, ca la un semn; cu steaguri, cu cocarde în trei color românesc.

Eram adunați 5-6000 de oameni, fieștecare cu dor sfânt în inimă, – cu dorul arzător de a arăta lumii întregi, că neamul românesc din Maramurăș știe să-și croiască viitorul; știe să-și aleagă oamenii; și mai ales vrea să dovedească, că stă ca stânca pe lângă marele sfat național românesc. (…)

Însuflețirea a fost la culme. – Cuvintele, ce s-au spus, toate erau rupte din inima moastră.
Și când, părintele din Săpânța, Balea, l-a jurat pe președintele sfatului comitatens, Dr. Vasile Kindriș, sub steagul și pe steagul românesc – bucuria ne-a fost fără margini. – Lacrimi în ochi și bucurie pe fețele tuturora vesteau că ni se împlinește „visul neîmplinit”, al moș-stămoșilor noștri.

Cinste și recunoștință se cuvine, celor ce au ostenit, ca 22 nov. 1918, să fie temelia noii vieți a românimei din Maramurăș.

Hotărârile adunării, aduse cu unire desăvârșită, au arătat drumul pe care avem să mergem… S-au ales membrii Sfatului comitatens. Președintele ales a dat lămuririle de lipsă pentru întemeierea sfaturilor sătenești, – și cântând cântarea noastră națională: „Deșteaptă-te, Române !”- jucând cu foc, pe lângă celea mai frumoase nădejdi ne am depărtat la vetrele noastre, pentru a zidi lumea nouă ce s-a început. (…)

Mulți n-au putut fi de față, pentrucă greul vieții adesea nu iartă – și pe aceștia însă dorim să îi facem părtași, – după putință – bucuriei ce o am avut, fiindcă știm, că întregul neam românesc din Maramurăș, atunci, dimpreună cu noi a sărbătorit.”*

„La această adunare și prin acest jurământ, de fapt românii maramureșeni au votat Unirea cu România, iar la Alba Iulia și-au trimis delegații doar pentru a duce solia hotărârii lor și a o confirma încă odată, alături de frații lor din întreaga Transilvanie (iar) lui Simion Balea i-a revenit cinstea de a prezida această adunare, de importanță istorică, pentru trecutul său de luptător, dar mai ales pentru faptul că a fost inițiatorul și principalul organizator al ei.”**

După aproape 20 de ani, profesorul și ziaristul Gheorghe Dăncuș scria: „Ținem să facem unele considerații referitor la modul cum comemorăm ziua de 22 Novembrie 1918: cea mai importantă dată în istoria Maramureșului dela descălecarea lui Bogdan Voevodul până astăzi.

Ceea ce însemnează 10 Mai pentru toată românimea, ceea ce însemnează 1 Decembrie 1918 pentru toți românii din Ardeal și părțile ungurene, ceea ce însemnează 9 Aprilie 1918 pentru Românii din Basarabia, ceea ce însemnează 28 Novembrie 1918 pentru Românii din Bucovina; tot aceea însemnează și 22 Novembrie 1918 pentru Românii din Maramureș.

De ce, oare, numai noi, Maramureșenii, nu dăm importanța cuvenită acestui capital eveniment istoric, sau mai bine zis nu-i dăm nici o importanță ? (…) Maramureșeni! Cinstiți boieri și domni de viță veche! Nu credeți că, măcar, de la anul viitor, când se împlinesc două decenii de la constituirea Consiliului Național, s-ar cuveni să se proclame ziua de 22 Novembrie ca sărbătoare națională maramureșană și să fie sărbătorită în fiecare an de toată suflarea acestui ținut, nu numai în Sighet ci și satele, cu tot fastul cuvenit, cu parăzi și onoruri militare, cu programe artistice și culturale, organizate de toate școalele, cu care ocazie să ne întoarcem cu fața spre istorie (…), să evidențiem valorile și marele patrimoniu al Românismului ?…”***

După alți 80 de ani repetăm, și noi, întrebarea… nu fără să ne mirăm de câtă răbdare are istoria cu noi!
*
P. S. Părintele Simion Balea (1863 – 1938), s-a născut în marea famile Balea de Ieud, dar a servit Biserica Greco-Catolică din Săpânța o jumătate de veac. A ridicat acolo (din zid) o școală și o casă prohială, înlocuindu-le pe cele den lemn. La fel a făcut și cu biserica, cea pe care părintele Grigore Luțai a reconstruit-o de curând, încât se vede de foarte departe!…

A fost inițiatorul „Apelului” din 11 nov. și președintele „Consiliului Național Provizoriu”.

A fost fondatorul și mulți ani președintele Partidului Național din Maramureș și senator de drept în parlamentul României Mari, distins cu ”Răsplata Muncii”, Ordinul ”Regele Ferdinand”, ”Coroana României”, ”Steaua României”.

Și pentru că s-au împlinit de curând 155 de ani de la naștere și 80 de la moartea sa, se cuvine să-i aducem măcar un gând de recunoștință pentru exemplul de viață pe care ni l-a lăsat și să nu-i lăsăm mormântul (din cimitirul orașului) în paragină. Măcar în ziua de 22 noiembrie.

* -„Sfatul”, 7 dec. 1918, pg.2.
** – Mihai Marina, „Maramureșeni – portrete și medalioane”, Cluj – Napoca, 1998, p. 257.
***- Gheorghe Dăncuș , „Graiul Maramureșului” din 30 oct. 1937.

Autor, Ioan Ardeleanu-PRUNCU

Coborâm la prima – debutul în lung metraj al lui Tedy Necula, a ajuns în cinematografele din România din 26 octombrie. La Sighet, filmul va fi proiectat duminică, 25 noiembrie, de la orele 16:00, la Școala de Muzică „George Enescu”.

Biletul costă 15 lei și poate fi cumpărat la intrare, înaintea proiecției.

Coborâm la prima este o poveste inspirațională despre natura umană și despre comportamentul în situații de criză, dar și despre cum poți să descoperi cu adevărat pe cineva dacă ai timp să-l asculți.
Nevoiți sa petreacă împreună câteva ore pentru că metroul se opreşte între stații, călătorii încep să se descopere, să înlăture prejudecățile pe care le au față de cei cu care, din întâmplare, sunt colegi de călătorie. Povestea filmului devine cu atât mai emoționantă datorită contextului: acțiunea se desfășoară în dimineața următoare incendiului de la Colectiv.

„Este o poveste inspirațională pe care o trăim în fiecare zi. Suntem în metrou așa cum suntem și în lume. Nu este un film despre Colectiv, dar viața nu poate nega evenimentul. Sunt povești paralele din viețile mai multor oameni care se întâlnesc într-o zi cu o semnificație specială pentru unii dintre noi”, declară regizorul Tedy Necula.

Tedy Necula a reuşit să adune în distribuția acestui film unii dintre cei mai îndrăgiţi actori români: Constantin Cotimanis, Adrian Păduraru, Teodora Mareş, Victoria Cociaş, Constantin Drăgănescu, Emilian Oprea, Ela Ionescu, Dan Murzea, Tudorel Filimon, Gavril Pătru, Tomas Otto Ghela, Cezar Grumăzescu, Francesca Leonte, Andrei Eftene, Dana Porlogeu, Iulia Dumitru şi Sonia Teodoriu.

Următoarea proiecție a filmului va avea loc în Slatina, Ucraina.

Comunicat de presă

Baia Mare este invitată în acest an să găzduiască în 22 noiembrie Gala Premiilor UAPR pentru anul 2017 la Colonia Pictorilor recent reabilitată. Suntem onorați să organizăm un astfel de eveniment de importanță locală și națională într-un cadru arhitectural însoțit de un discurs estetic ce aparține artiștilor băimăreni.

Proiectul, iniţiat încă din anul 1961 de către Uniunea Artiştilor Plastici din România era și este singurul moment dedicat recunoaşterii valorilor, performanţelor realizate în artele vizuale româneşti la nivel naţional. Festivitatea avea loc anual și era dedicată membrilor UAP consacraţi, dar şi tinerilor emergenţi nemembri, evenimentul fiind însoţit de o amplă expoziţie cu lucrările artiştilor premiaţi. Premiile nu au mai fost acordate din anul 2007, din lipsă de fonduri. Tot din 2007 nu s-au mai achiziţionat lucrări de artă pentru patrimoniul naţional, achiziţia reprezentând un alt mod de recunoaştere şi susţinere a creaţiei româneşti contemporane în domeniul artelor vizuale. Expoziţiile incluse în nominalizarea pentru premiile UAP au fost organizate cu forțe proprii de artişti și UAP urmând a fi analizate de un juriu naţional format din experţi în domeniul artelor vizuale, critică de artă. Selecţia celor mai valoroase expoziţii ale anului se face prin vot secret. Juriul acordă un premiu pentru tineret şi totodată desemnează prieteni ai artelor şi ai Uniunii Artiştilor Plastici din România. Tot acum se vor decerna și medalii centenare.

În anul 2015, după o pauză de opt ani, a fost reluată acţiunea de evaluare a scenei de artă contemporană în vederea recunoaşterii excelenţei în creaţia artistică derulată în anul 2014. În anul 2017, acordarea Premiilor UAP 2016 a avut loc la Râmnicu Vâlcea.

Anul acesta, Proiectul de acordare a Premiilor UAP 2017 – urmăreşte activitatea desfăşurată în scena artistică naţională în decursul unui an și își propune recunoaşterea contribuţiei aduse de către artiştii nominalizaţi, respectiv premiaţi, în sfera artelor vizuale contemporane. Platforma artei contemporane naţionale devine un mediu concurenţial deschis, profesionist în care oricine poate găsi o voce artistică cu care poate intra în dialog. Fiecare an este o provocare în ceea ce priveşte punctarea celor mai performante proiecte artistice.

Premiile sunt decernate pentru domenii diferite ale artelor vizuale contemporane: Pictură, Sculptură, Arte Decorative, Grafică, Critică, Artă Plastică Religioasă și Restaurare, Artă în Spațiul Public, Multimedia, Design.

Festivalul Arte+ s-a născut din ideea de dezvoltare locală prin cultură, așa cum a fost posibilă acum un secol, prin prezența pictorilor de pretutindeni la Baia Mare. Astfel, prima ediție a festivalului cuprinde un număr de 45 de artiști membri stagiari si titulari ai Filialei UAP Baia Mare care au organizat în mod individual și colectiv expoziții la Colonia Pictorilor, Bastionul Măcelarilor, Galeria Totus Tuus de la Biserica romano-catolică Sfânta Treime și Aeroportul Internațional Maramureș și la Sala Radio, Muzeul Maramureșan și Muzeul de Etnografie la Sighetu Marmației. Este un cadru care propune spații convenționale și neconvenționale pentru a veni în întâmpinarea publicului, pentru a « ieși din tipar », într-o altă formă, mai puțin obișnuită, și anume personale sub forma de « Eșantion de Artist ». De ce acest nume? Pentru că fiecare discurs expozițional personal este un semn, o amprentă, un gest, o trăire, un mesaj într-un periplu comun, așezate fiind o bună parte din ele pe simezele celor 26 rezidențe pentru artiști din Colonie.

La Sighetu Marmației fiecare din cele 3 expoziții reunește pe simeze un număr de 11 artiști membri în filiala băimăreană dar care provin din Sighet, localități maramureșene și chiar și din Ucraina.

Ideea care ne-a călăuzit a fost un început în ceea ce privește cutuma de a expune arta și în locuri mai puțin obișnuite, să facem din Baia Mare un « oraș al artelor » printr-un festival care să invite în viitor artiști din țară și străinătate ce să expună împreună cu artiști băimăreni și maramureșeni. În al doilea rând am dorit să descentralizăm și să delocalizăm fenomenul artistic, așa cum a fost el dintotdeauna și să dăm amploare evenimentului prin implicarea directă a Sighetului. Organizatorul expozițiilor de la Sighet este artistul plastic, pictorul Rozsnyai Valentin căruia îi mulțumim pentru curaj, eficacitate, răbdare și implicare.

Finanțatorii evenimentelor sunt Municipiul Baia Mare și Consiliul Județean Maramureș.

Laura Teodora GHINEA,
Președinte Filiala Baia Mare a UAPR

Odată, fiind întrebat de cineva de când locuiește familia mea în Sighet, am răspuns: Sunt la a patra generație, străbunicii mei s-au stabilit în Sighet la începutul anilor ‘20…

Se numeau Chindriș Găvrilă și Anuța (n. Hotico) și veneau de la Ieud. Au avut 6 copii: Ioan (bunicul meu), Ileana, Dumitru, Ioana, Găvrilă, Maria – ultimii doi fiind născuți la Sighet. Cei trei băieți au fost ținuți la studii, cu mari eforturi (doi au ajuns învățători și unul jurist). Destinul lor este asemănător cu al multor familii simple de români de la țară, care în noul cadru juridico-economic de după Marea Unire, au cumpărat terenuri și și-au făcut case la marginea Sighetului (în cazul lor, pe Mociar). În casa lor s-a născut mama, în 1933. Desigur, aceasta e doar o ramură a ascendenței mele, celelalte s-au stabilit la Sighet ceva mai târziu, în anii ‘30.

Mormântul străbunicilor mei se află în cimitirul de pe Călămar (foto) situat aproape de releul de pe Dobăieș. Străbunicul a murit repede, în 1935… mormântul său e cu siguranță printre cele mai vechi din cimitir; fusese rănit pe front în primul război mondial… a supraviețuit, dar sănătatea i-a rămas șubredă și a murit relativ tânăr ,la 53 de ani. Mama mea avea atunci doi ani.

Străbunica însă a trăit o viață lungă, până în 1976, atingând vârsta de 88 de ani (din care 41 de văduvie). Când a murit, avea deja 48 de urmași direcți (copii, nepoți, strănepoți și stră-strănepoți). Acum sunt deja 108 în total (dacă nu cumva numărul a mai crescut de la ultima evaluare…).

A fost o mărturisitoare statornică a credinței catolice toată viața ei. După 1948 a participat regulat la liturghie la biserica romano-catolică, ceea ce însemna 6 km de mers pe jos de pe Mociar până în centru, plus 6 înapoi… și asta și după 80 de ani… până aproape de sfârșitul vieții. O țin minte cum stătea în ultima bancă pe dreapta, îmbrăcată țărănește, alături de doamnele din oraș…. Nu știa ungurește decât foarte puțin, dar ținea neapărat să fie prezentă la o liturghie catolică. Ultimele sf. Taine le-a primit pe patul de moarte de la părintele de fericită memorie Vasile Hotico din Sighet, cel care și-a pecetluit mărturia cu cei 8 ani de temniță comunistă. Când a murit străbunica, eu aveam 9 ani, am mai multe amintiri directe cu dânsa.

Poate vă întrebați care e mesajul acestui articol… Să îngrijim și să vizităm mormintele familiei, rugându-ne pentru veșnica odihnă a celor dragi și păstrându-le vie amintirea? Categoric da, dar nu numai atât. Cred că prin efortul de a recupera și reînvia mici crâmpeie de istorie familială, fiecare român se poate racorda la Marea Istorie. Aflați mai sus sau mai jos pe scara socială, părinții și bunicii noștri – prin munca și jertfele lor – au construit România Mare. Tot așa, România demnă de mâine va fi edificată prin efortul nostru, al celor de azi. Al celor care iubim Adevărul și credem că neamul românesc merită dragostea și sacrificiul nostru, dincolo de dezamăgirea cruntă produsă de pseudo-elitele vremelnice.

preot prof. Marius VIȘOVAN
.

Peste exact două săptămâni, România și românii vor fi în mare sărbătoare, o sărbătoare a înseși ființei noastre naționale. Totuși, trebuie să ne punem de la început o întrebare, firească, zic eu: Cu ce ne prezentăm în fața ISTORIEI la o sută de ani de la realizarea unuia dintre cele mai înalte idealuri ale neamului nostru?

Răspunsul nu-i ușor de dat în circumstanțele de astăzi. Eu am găsit unul care, sunt sigur, nu o să vă placă. CU DOUĂ VALIZE, e singurul răspuns pe care-l găsesc eu astăzi. Pentru mine, imaginile de pe holul Parlamentului, în care apărea domnul Dragnea trăgând după el două valize, mi s-au părut halucinante. Numai o dată la o sută de ani, o țară întreagă putea ,,admira” un șef de Cameră chinuindu-se să târască, ”înhămat” fiind, la cele două ”comori”, în timp ce broboanele de sudoare i se scurgeau din ”mustăcioara lui//ca spicul grâului”. Ce l-o fi apucat pe al treilea om în stat să facă pe ”hamalul” istoriei?Cine știe ce surpriză ne pregătește fostul soț al Bombonicăi? Poate ne vor fi înapoiat rușii tezaurul, care tezaur ”sărbătorește” și el o sută de ani de când zace pe undeva prin beciurile noului KGB putinist.

Să ne întoarcem însă la proaspătul nostru ”însurățel de-al doilea”. Transpirat, poate, și-n cele mai intime cotloane ale falnicului său trup, deschide, pe rând, cele două valize, timp în care nu-și putea ascunde un zâmbet ce părea a spune ”Am învins”.

Într-adevăr, o adevărată comoară, la o sută de ani de la Marea Unire și la aproape treizeci de ani de când niște găști de borfași se războiesc între ele pentru a-și asigura supremația. În ce scop? În niciun caz pentru a face România mai frumoasă, mai bine văzută în lume, pentru ca românii să rămână români în țara lor, să trăiască în demnitate și onoare, să nu-și rupă oasele trudind peste tot în lume pentru a trimite bani ACASĂ , prin ACASĂ înțelegând toți românii, altfel, cred eu, PIB-ul țării s-ar prăbuși .

Doamne, nu se poate! DOSARE ! DOSARE!! DOSARE!!! La o sută de ani niște nebuni vin în fața neamului meu cu două valize pline. Cu ce? Inimaginabil! Cu niște dosare! În cei aproape 30 de ani de când sunteți ”vătafii” acestei țări nu ați făcut, într-adevăr, NIMIC, în afară de DOSARE sau mai pe românește, v-ați făcut unii altora dosarele pentru a vă șantaja. Din nefericire, înaintașii voștri, tot cu întocmirea dosarelor se mândreau.

Sfinxule de la Bădăcin, ctitor al Marii Uniri, pe tine cum te-au arestat și condamnat la închisoare pe viață, nu făcându-ți-se un DOSAR-BETON?!

Unde sunt elitele politice și militare ale neamului meu? Cum unde? În dosarele celui de-al treilea om în stat. Sper că ați observat ce mândru, ce satisfăcut era! Parcă scotea din acele valize niște moaște! Moaștele neamului meu la care, peste o sută de ani, vor veni să se închine… ”diasporiștii”.

prof. Vasile POP

Salut, Sighet!

N. r. : imobilul este proprietate privată

Fotoreportaj: Sebastiana JOICALIUC
studentă Jurnalism, UBB, Cluj

Vineri, 16 noiembrie 2018, Centrul Școlar de Educație Incluzivă, Sighetu Marmației, a găzduit a doua ediție a concursului local de creație plastică „Darurile toamnei”.

Coordonatorii proiectului, profesor psihopedagog Ștefănoiu Daniela și profesor psihopedagog Mutaffof Melania, împreună cu echipa de proiect și-au propus prin acest concurs local de educație plastică, dezvoltarea și stimularea creativității și expresivității copiilor. Copiii se întrec în a transmite mesajul acestui anotimp, trăindu-l ca nimeni altcineva.

Sub deviza, „Fiecare copil este un artist”, cadrele didactice implicate în proiect au lansat invitația tuturor școlilor din oraș, dar și din localitățile apropiate, de a participa cu lucrările elevilor la cele două secțiuni ale concursului: desen sau pictură și colaj. Concursul se adresează elevilor cu CES din clasele 0-VIII ai CSEI, elevi cu CES din învățământul de masă/școli inclusive și elevi din clasele primare și gimnaziale din învățământul de masă.

Proiectul se bucură de susținerea Inspectoratului Școlar Județean Maramureș, prin inspector școlar învățământ special, profesor Cristina Buda.

Instituțile partenere sunt Școala de Artă „Gheorghe Chivu” prin director profesor Tivadar Ioan și profesor arte plastice Szemkovics Irina și Școala Gimnazială cu Program suplimentar de Muzică și Arte plastice prin director profesor Muntean Ioan și profesor arte plastice Pipaș Ileana.

Au răspuns invitației 17 unități școlare (cu 300 de lucrări înscrise în concurs – 116 la secțiunea colaj și 184 la secțiunea pictură/desen) și 85 de cadre didactice.

Autor, prof. psihopedagog Daniela ȘTEFĂNOIU

Mihai Patricia Maria are 10 ani și pe lângă talentul scrisului (povești și poezie), elevei din clasa a III – a îi place chiar să… construiască. La vârsta ei, Patricia a finalizat un proiect pe care l-a fixat doamna ei învățătoare, Mariana Ștețco (Liceul Pedagogic ”Regele Ferdinand”), pentru ora de geografie. Tema proiectului a fost la liberă alegere, iar Patricia a ales să reconstituie, din diverse materiale ușoare, deșeuri, strada Pietonală (Corneliu Coposu) din Sighet.

Ce-a ieșit? Priviți proiectul Patriciei! Să fie, oare, primul proiect al unei viitoare… arhitecte?

Ne dorim să promovăm și alte acțiuni, inițiative, proiecte, idei ale micilor și marilor sigheteni! Cine îndrăznește? Cine urmează?…

Salut Sighet!