O vorbă din popor spune că, prin natura sa, costumul popular e ca o a doua piele moștenită de la străbuni, dar ce faci atunci când pielea se uzează și nu mai are cine să o tăbăcească sau când ea refuză să mai fie primită ca moștenire?
Faptul că în majoritatea zonelor din România costumul tradițional se pierde sau chiar a dispărut complet nu este o noutate, ba chiar devine parte din normalitatea de zi cu zi a țării, dar faptul că există și zone în care tinerii iubesc și se luptă să păstreze portul tradițional viu este un lucru uimitor.
Una dintre zonele în care tradițiile sunt încă păstrate iar costumul tradițional este purtat de mic și mare e Maramureșul Voievodal, care cuprinde atât sate și cătune cât și unele orașe mai mici. Aici, tinerii încă merg la nunți și duminica la biserică îmbrăcați în portul maramureșean, iar meșterii populari, deși au o vârstă înaintată, încă își practică meșteșugul, având cereri mari pentru opinci din piele, bătute bine ca să fie moi la umblat, cămăși tradiționale, din pânză țesută la război și cusute cu mâna, și câte și mai câte.
Era modernă este un moment în care moroșenii își scot pințîlușul (cuțit de dimensiuni mici) de la brâu și pornesc la „luptă”. Căci așa poate fi denumit acum acest val al tinerilor care încă își păstrează tradițiile și portul, o luptă între modern și tradițional.

Privind spre trecut cu mătușa Irina

Dar până să ajungem la costumul popular de astăzi, ne întoarcem în timp cu Irina Ilea, care are 76 de ani și este unul dintre meșterii populari din Maramureș care coase cămăși populare. Ea spune că pe vremea ei toate fetele știau să țeasă și că era rușinos să nu poți să îți împletești măcar un baier de lână (mâner de la traistă).
„Cos de pe la 5 ani, m-au învățat mama și mătușa mea, și la școală făceam lucru manual cu preoteasa, care ne-o învățat să facem ciur. […] Apoi, când am mai crescut m-am dus la șezătore, ca fetele, și de nu știei a țăsă la tiară (război de țesut), ori a îndruga lâna, îți era mai mare rușânea, că râdeau toate fetele de tine. ”
Cât despre costumul tradițional, mătușa Irina mărturisește că tinerii încă se îmbracă cu haine tradiționale, „numa că îi baiu că fetele de amu numa s-ar îmbrăca, da bietele nu știu nici să facă pânză, nici să țeasă. Păi eu când eram de 25 de ani mi-am făcut și mie și la bărbatu meu cămeșă, amu aieste nici opincile nu și le știu lega, da’ no, ce să faci? Așă îs timpurile, bine că încă le portă și că mărg la biserică.”
„Că lumea îi tare bună amu, eu m-am apucat de cusut la oameni că mi-o trebuit bani, am avut 4 copii și o mărs tăți la liceu, o trebuit să îi ajut, pe fiecare în parte, cum am putut și așă am început să cos cămeși și la alții. Amu oamenii își fac altfel banii și femeile mărg și ele la lucru, da’ atunci o fost alte vremuri.”, spune mătușa Irina, cu nostalgie și o urmă de recunoștință.

Tradițional hibrid

Chiar dacă încă se mai poartă, costumul tradițional este îmbrăcat de cele mai multe ori într-o variantă hibridă, în care sunt combinate piesele costumului popular cu cele moderne. Ancuța este studentă masterandă în cadrul Universității Tehnice din Baia Mare și spune despre această hibridizare că „s-o întâmplat atât din cauza comodității, cât și din cauză că o rămas foarte puțini meșteri populari la care să apelezi în caz că hainele se uzează. Sumnele și pânzăturile îs ușor de înlocuit și se pot cumpăra de la piață și îs destul de OK ca preț, dar opincile sau cămeșile îs foarte scumpe. O cămeșă cusută cu mâna costă peste 1000 de euro, iar o pereche de opinci trece de 500 de lei, de asta se poartă doar de Paști și de Crăciun sau când îs nunți și sărbători mai mari.”

Petrică are 22 de ani și crede că dorința de emancipare și modernizare a dus la această variantă hibrid a costumul tradițional. „Le-au combinat pentru că tinerii o început să plece în străinătate sau în orașe mari pe la facultăți și o vrut să își arate statutul social, că și în urmă cu 10-12 ani femeile își mai luau o bluză sau un sfetăr (jerseu făcut manual din fibre sau lână), nu umblau duminică de duminică în haine de sărbătoare, da amu îi un fel de paradă, de și-o luat una nu știu ce fel de blană sau sandale la sumnă, nu trece mult și le vezi pe toate fix așa îmbrăcate, și așa din una în alta amu se poartă tot felul de combinații, și la fete și la băieți.”

De ce este costumul tradițional maramureșean special?

Pe lângă dorința de a păstra tradiția și apartenența la o anumită regiune, tinerii maramureșeni poartă acest costum într-un mod natural, de parcă ar fi o extensie a propriului corp, oricât de inconfortabil sau de greu ar fi, aceștia îl fac să pară una cu ei.
Maria este o maramureșeancă de 24 de ani, studentă masterandă la Universitatea „Babeș-Bolyai” Cluj-Napoca (UBB), și spune despre portul moroșenesc că „este unic, nu doar pentru că e al nostru, ci pentru că îți dă o stare de bine când îl privești, e o explozie de culoare, care parcă te și face să uiți de probleme.”
„Bunica mereu mi-a spus să fiu mândră că sunt moroșancă crescută la țară, să îmi port cu mândrie costumul și să îi spun povestea oriunde mă duc. Faptul că tinerii se rușinează că au crescut la țară și se feresc să își poarte straiele populare se întâmplă din cauza societății, mai ales când aceștia pleacă într-un mediu „civilizat”, așa cum spun ei.”

Despre unicitatea costumului popular maramureșean vorbește și Adina, studentă în anul 2 la Administrație Publică, în cadrul UBB. „Costumul maramureșean e unic datorită sufletului care se pune în el atunci când este lucrat. Femeilor din sat le ia luni de zile să prelucreze materialele, să coasă fiecare detaliu și să le pună pe toate la un loc. E o muncă titanică, dacă mă întrebi pe mine.”
„Bunica mea coase cojoace cu oglinzi și îi ia 3 luni să facă unul de la zero, și coase la el zi și noapte. De la ea am învățat cât de important este să respecți tradițiile și portul popular și, mai ales, să nu îmi fie niciodată jenă că sunt din Maramureș.”

Grăituri de bine

Tinerii din Maramureș își iubesc originile și implicit portul, chiar și în lumea modernă în care, de multe ori, tradiționalul e văzut ca… învechit. Rămâne de văzut dacă în timpul care curge parcă tot mai repede va continua și neobosita rezistență a portului popular maramureșean și va reuși să își păstreze autenticitatea și frumusețea nealterate.

.

Foto & text: Maria – Adriana Tiodar
Studentă, anul III
Universitatea Babeș – Bolyai Cluj – Napoca
Facultatea de Științe Politice, Administrative și ale Comunicării – Jurnalism

Și atunci, ce e libertatea?, lungmetrajul regizat de Andrei Zincă după o nuvelă de Ana Blandiana, recompensat cu Premiul Publicului la TIFF și la alte festivaluri internaționale, are două proiecții la Cinema Mara din Sighetu Marmației în ziua de miercuri, 21 iulie, de la orele 17:00 și 21:15.

Și atunci, ce e libertatea? e un film bazat pe evenimente reale: o poveste despre dragoste şi supraviețuire în contextul deportării a 40.000 de oameni nevinovaţi de către regimul comunist, în 1951, în Bărăgan, aşa-numita „Siberie românească“. Filmul îl are în centrul său pe un profesor de istorie din Herculane care, în timpul unei nunți, este luat cu forța de comuniști, alături de soția lui și de alți șapte oameni. Grupul e deportat la sute de kilometri de casă în Câmpia Bărăganului, unde trebuie să supraviețuiască într-o zonă pustie și aridă în condiții infernale.

Trailer: 

„În 1951, în mijlocul conflictului creat de ruptura politică dintre Yugoslavia și Uniunea Sovietică, guvernul stalinist de la București a ordonat o epurare etnică și socială a unei zone de frontieră din Banat, urmată de naționalizarea tuturor bunurilor celor astfel dislocați cu forța. La numai câțiva ani de la deportarea evreilor de către naziști, 40.000 de oameni au fost deportați în România, în condiții șocant de similare, într-o zonă vastă, aridă și pustie din Bărăgan, unde au fost lăsați să supraviețuiască în condiții infernale timp de 5 ani. Singura lor vină era că posedau pământ și/sau nu aveau origini românești“, explică regizorul Andrei Zincă, cel care semnează și scenariul bazat pe nuvela Proiecte de trecut scrisă de Ana Blandiana. „Nuvela Anei Blandiana a reprezentat o excelentă oportunitate de a face un film din perspectiva zilei de azi despre libertate ca o experiență strict personală în interiorul și în afara unei societăți totalitariste, bazate pe frică“, mai spune Andrei Zincă.

Distribuția este una de zile mari și cuprinde cunoscuți actori de teatru și film din generația tânără, dar și veterani ai ecranului și scenei românești: Radu Iacoban, Iulia Lumânare, Cuzin Toma, Olimpia Melinte, Cristian Popa, Tünde Skovrán, Radu Bânzaru, cărora li se adaugă Magda Catone, Nicodim Ungureanu și Dorina Lazăr.

Și atunci, ce e libertatea? a primit luna trecută Premiul Publicului pentru film străin la Festivalul Internațional de la Sedona (Arizona, SUA). Laurii se adaugă Premiului Publicului pentru film românesc la TIFF 2020 și Premiului Publicului la Festivalul Filmului Sud-Est European de la Los Angeles. Lungmetrajul a fost proiectat cu succes la Muzeul Filmului din Munchen și recent a fost selectat în Festivalul Jade Jaguar din Brazilia, care are loc la sfârșitul lunii august.

Andrei Zincă este regizor, scenarist, actor și producător român stabilit în Statele Unite ale Americii, fiind fiul cunoscutului scriitor Haralamb Zincă. A absolvit Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică „I.L. Caragiale“, secția imagine, în 1979. A fost operator la filme precum Pruncul, petrolul și ardelenii și Iancu Jianu, haiducul. Între 1983 și 1985 a urmat cursurile de masterat în regie și producție de film la USC School of Cinematic Arts în Los Angeles. În 2006 s-a întors în România și a regizat serialul La Urgență, dar și lungmetrajul Puzzle. Andrei Zincă este unul din proprietarii Voxx Studios din Los Angeles și are două companii de producție și distribuție de filme și programe TV, specializate pe piețele din Europa de Est, America Latină și Africa.

***

Și atunci, ce e libertatea? este o coproducție România-SUA, produs de regretatul Călin Papură și de Andrei Zincă, și este distribuit de Transilvania Film, cu sprijinul Centrului Național al Cinematografiei și al Dacin Sara.

Comunicat de presă
Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței Sighet

Preotul dr. Nicolae Lauruc este un membru important al comunității sighetene, o voce puternică a bisericii dar și un cetățean activ, autor a numeroase cărți cu adânci reverberații duhovnicești.

Recentul volum apărut sub semnătura preotului dr. Nicolae Lauruc, „Articole și studii duhovnicești”, tipărit cu binecuvântarea Î.P.S. Andrei, Arhiepiscopul Vadului, Feleacului și Clujului și Mitropolitul Clujului, Maramureșului și Sălajului, este – după cum sugerează și titlul – împărțit în două secțiuni, „Articole” respectiv „Studii”, apărute în diverse publicații laice și religioase, pe parcursul ultimului sfert de secol.

Înarmat cu o remarcabilă cultură laică dar mai ales cu o cultură religioasă solidă, părintele ne oferă prin intermediul scrierilor sale un grupaj de meditații – sfaturi ce ne poate oferi liniștea („…dreapta credință spre toate este de folos….”) și ne poate aduce împăcarea cu noi înșine. Accesibile și pe înțelesul mirenilor, articolele și studiile cuprinse în volum aduc un plus de lumină pentru cititorii interesați de un parcurs „religios – moral” pe drumul sinuos al vieții. Preotul dr. N. Lauruc este aproape de sufletul credinciosului – cititor, îi oferă un „mini-ghid” care nu-l îndepărtează de problemele zilnice (educație, ecologie etc.), dimpotrivă, îl îndrumă pe calea moralei, pentru a deveni mai mult decât un „sec” specialist, pentru a deveni un OM.

Autorul acestui volum ne îndeamnă – sprijinit de scrierile biblice – să nu ne lăsăm desfigurați de avalanșa „ofertelor” lumii moderne, să încercăm să (ne) revelăm „omul cel tainic al inimii!… să ne detașăm de himerele lumii de azi („bogăția este o molie care roade haina de mătase a virtuții”).

„Credința își are rădăcina tocmai în inima omului”, de aceea, parcurgând volumul preotului dr. Nicolae Lauruc, putem descoperi și înțelege reperele morale care ne pot asigura – prin educație adecvată și meditație creștină – atingerea „stării angelice”. Învățătura ortodoxă pe care părintele Nicolae Lauruc ne-o împărtășeșete – fără ostentație – prin aceste articole și studii este destinată deschiderii inimii și minții potențialilor cititori, se bazează pe o largă și diversificată bibliografie, având un mesaj escatologic dezirabil.

Volumul trebuie citit pentru a înțelege – poate mai mult decât până acum – „rolul” (mai mult sau mai puțin vizibil) pe care un preot poate și trebuie să și-l asume în cadrul unei comunități, recte a comunității sighetene. Cartea este o mână/ punte întinsă cititorilor nu pentru a-i înfricoșa și a-i presa cu un anumit discurs aparent exclusivist, ci pentru a le deschide – cu milostenie – inima și a-i avertiza asupra „pericolului cel mare privind pustiirea umanității” fiind, în acești ani pandemici – după cum spuneam – un mini-ghid pentru… „dezinfectarea sufletelor”.

Multe și consistente realizări spirituale și-n continuare, părinte Nicolae Lauruc!

Ion Mariș

După scăparea cu viață din cumplitele temnițe ale vremilor, aveam un tonus moral și un optimism extraordinar, în toate fibrele ființei mele, dar și în cele moral-spirituale, pentru că am ieșit învingător total, având dreptul să îmbrac „hainele de sărbătoare” cele mai frumoase, spre invidia torționarilor și bucuria celor ce purtau încă cinstea printre oameni. Aveam ambele mâini pline de victorii, din anchetele diabolice și chinurile muncilor de exterminare, torționarii având doar o mână plină de mostrele chinurilor criminale ce mi le-au aplicat, pentru a mă suprima, refuzând solicitarea lor de colaborator și a lipsit puțin pentru a reuși. Cealaltă mână le era goală și seacă, așa cum a rămas mereu și în continuare, celelate tentative de racolare având același rezultat și în libertatea ce mi-au chinuit-o, în alte forme. Era ca și cum această formație, a răului mare, Securitatea, n-a mai existat pentru mine. Dar în mâinile mele stăteau persoane tăinuite și protejate de suferințe grele și altele cu viața salvată, cu grele sacrificii. Ce bucurie mai mare poți avea și care cu nimic nu se poate compara/cumpăra!

Cine poate gândi alfel, în aceste situații faptic trăite și în cine știe ce fel de „altfel” înțelese și interpretate, este o ființă de așa comportament și micime sufletească, încât ar fi de neînregistrat, pe orice „cântar” de demnitate umană, oricât de sensibil ar fi el. Nu puteai fi lipsit de toate drepturile, pe viață, cum au gândit zeloșii comuniști multă vreme, pentru că erau și presiuni externe care-i obligau, prin semnarea unor acorduri, să respecte anumite drepturi universale, fundamentale. Dar unii, chiar victime ale acelor represiuni, au rămas cu sechelele acelor năravuri, „insinuând” compromisuri, daca pregătirea profesionala îți dădea permisiunea să beneficiezi de unele drepturi și să le și exerciți. Erau „suspiciuni” și cum puteam fi profesor la liceu, în învățământ, predând matematicile!

Această stare deosebită, mi-a dat un astfel de avant, de neoprit, încât în acel an, 1954, am realizat, după eliberare, o activitate de extremă densitate, peste orice optimism. După puțină reîntremare, am promovat cele două clase de liceu rămase, cu examen de maturitate. Am reușit și la examenul de admitere, la Facultatea de Matematică-Fizică, UBB-Cluj, toate trecându-le în mod onorabil. La întâi octombrie, același an 1954, eram student, înlocuind draconica persecuție din înghesuiala și strânsoarea celulelor și a gardurilor de sârmă ghimpată, în benzi multiple (!?), pline de chinuri, cu săli de curs și amfiteatre superbe, audiind cursuri de o frumusețe și competență captivante, într-o atmosferă de respect uman. „Iadul” și „Raiul”. Nici nu știu cum au încăput toate acestea într-un singur an! Dar, cu ajutorul Domnului, de multe ori și prin multe poți trece. Armata, teama mea, am efectuat-o în cadrul Facultății, în 2 ani.

Eram unul din cei mai buni studenți din an, ajungând să închei și prima sesiune din anul IV, ultimul an de studii, când s-a produs un Stop dureros, ilegal și ticălos.

Am început anul III, când s-a produs revoluția din Ungaria, în octombrie 1956, împotriva regimului și a dominației sovietice. Au fost acțiuni de solidarite cu aceasta și în România și, evident și la Cluj, cu întruniri și manifestări. Ea a fost destul de repede înăbușită, mulți gasindu-și sfârșitul sub tancurile sovietice, sau fugind peste granițe, „ciungiți”, câți și cum au putut să scape.

Pe mine m-au prins aceste evenimente în anul III, pe care l-am trăit cu multă neliniște, tot anul, legat de acele evenimente, asteptându-mă să fiu oricând luat de securitate și interogat, cu situația mea de fost întemnițat. Mult timp s-au făcut numeroase arestări, cu bătăi și rețineri, sau alții eliberați, unii poate cu angajamente de colaboratori. Un coleg de facultate a fost luat de la Cămin și n-a mai venit; mai tărziu se spunea că ar fi murit și doar securitatea știa cum. Chiar așa, cu griji zilnice, anul III a trecut, cu promovare lejeră. Totuși, privind Foaia Matricolă, neliniștea se vede concretizată în note. În primii doi ani am 14 note de 10, și 4 note de 8, nici una sub 8, în anul III am doar cinci note de 10 și șase note de 8, nicio notă sub 8, o diferență evidentă. Am început anul IV și nutream speranța că poate scap și îmi închei studiile, așa cum ar fi fost normal. Dar rămâneam oarecum mirat că nu m-au căutat deloc; aș fi fost exmatriculat din anul III! În fapt, eu nu am fost condamnat, aveam doar învinuiri de natură religioasă și am fost cercetat numai în regiunea Rodna și Maramureș și nu aveam nimic de a face cu regiunea Cluj. Nu mi s-au reținut în sarcină activități politice și nu eram o figură marcantă, pentru a fi urmărit peste granițele anchetelor, în alte județe și se vede că nu eram nici în evidența Securității Cluj; oarecum, o stare de normalitate. Dar aveam dreptul de a-mi urma studiile oriunde în țară, cu restricție eventual pentru Moscova! Era sfârșit de an 1957, am încheiat și cursurile primei sesiuni din anul IV, ultimul an de studii și, neavând nicio abatere, student conștiincios, mă gândeam că poate voi scăpa, fiind aprope ajuns la „mal”.

Dar, spre sfârșit de decembrie sau început de ianuarie a anilor 1957, 1958, sunt chemat la Serviciul de Cadre al Universității, unde, un civil îmi cere să scriu o scurtă autobiografie. Scurt am scris-o, bănuind că e formală și eram alarmat, prevăzând greul. Imediat când l-am privit pe „primitorul” meu, mi-am spus: „securistul”, pentru că se cunoșteau după mimica feței formată, o exteriorizare a interiorului lor ticălos. În câteva zile m-a luat securitatea de pe stradă de același civil și am stat la sediul lor 24 de ore, adunând probabil toate insultele cunoscute atunci de nemernicii vremilor. Odată, am vrut să le arunc cernela din călimară în fata, dar mă gândeam că, în furie, voi trimite-o cu tot cu călimară și m-ar fi ucis pe loc; trebuia să mă stăpânesc.

La urmă, apare același securist de la Cadre, „blând”, și-mi spune că singurul mod de a-mi încheia studiile, era să colaborez cu ei. Le-am replicat, imediat, că ce fac este un șantaj, că eu știu unde să merg să anunț un pericol la adresa statului, daca l-aș cunoaște (pentru a nu le apărea dușman, pe față), dar rolul de cățeluș purtat cu lesa nu-l accept cu nici un preț. Am evitat compromisul, în recidivă, renunțând cu dezinvoltură la o profesie de excepție, atât de conștiincios pregătită și aproape să o ating cu „mâna”. Practic, împreună cu detenția, am renunțat la tot ce viața, „pe aici”, îmi putea oferi! A urmat o bătaie brutală, lovindu-mă cu un lemn peste cap și a lipsit puțin că să-mi pierd vederea. M-au dus de unde m-au ridicat, cu avertismentul: „Ai să zbori din Facultate!” Am fost chemat destul de repede la o comisie formată la nivel universitar, și mi s-a spus că sunt în situația de a fi exmatriculat, pentru o condamnare politică, pe care am omis s-o scriu în actele din Dosar. Le-am prezentat „Biletul de Liberare”, unde la rubricile „mandat de arestare nr.”… și „pentru faptul de”… erau trase linii. Observând motivația falsă cu condamnarea, mi-au spus să merg liniștit acasă, după sesiune. La întoarcere eram însă afișați „exmatriculați”, de peste tot, pentru același motiv, eu și un coleg de an, Mitrofan Traian, în data de 08.02.1958. El a fost condamnat și nu a recunoscut, eu am fost doar cerecetat și am recunoscut în acte, cu precizarea reala, că nu am fost condamnat. Facultatea a refuzat exmatricularea, cu motivația falsă, dar a admis-o după aceea, cu avizarea de la Regionala de Partid Cluj, prim secretar fiind Vaida, „voievod” al Clujului.

Mult mai târziu, în 2005 și 2010, lecturându-mi Dosarele de la CNSAS, am găsit, printre altele, doua Acte legate da caz:  „Cerea de verificare la Cartoteca Nr. 362/16.11.1957 (foto principal), a Securității Cluj, către Securitatea Baia Mare, cu mențiunea foarte urgent și Adresa de răspuns de la Baia Mare (Foto 2), nr..362/27 dec.1957, către MAI Cluj. Am tot văzut și revăzut aceste Acte pentru a cunoaște adevărul, deși timpul cu evenimentele lui era de mult trecut și nu se mai putea schimba nimic. Dar așa e omul, pentru a-și cunoaște istoria vieții lui, mărunte, să știe în ce mod și cum a trăit-o. Înregistrarea răspunsului primit la Cluj, este datat cu nr.25017/8 ian. 1958.

Observație
Primele rânduri din Cartoteca solicitată conțin date personale. În rândul 3, de jos, la „alte indicii de identificare”, se scrie: „A fost condamnat politic”. O minciună scrisă, așa cum le-a fost „predată”. Probe, „Biletul de Liberare” și Cazierul Judiciar. În rândul următor, la „Scopul verificării” se răspunde: „Pentru recrutare”. N-au reușit să mă recruteze, în recidivă, eu fiind sancționat, exmatriculat, chiar pentru acest refuz. În ultimul rând, la „Ce informații se cer”, se scrie: „Tot materialul”. Deci n-aveau nimic despre mine la Securitatea Cluj și au cerut tot materialul de la Securitatea din Baia Mare, unde aveam Dosarul. În mod sigur le-am fost „predat” de cineva la Securitatea Cluj, sub statutul de fost condamnat politic. Operațiunea „turnătoria” s-a făcut spre sfârșit de noiembrie 1957 și se grăbeau; de aceea apare mențiunea „urgent” la solicitarea „Cartotecii”. Dacă știau despre mine ceva mai înainte, mă căutau când erau evenimentele tulburi, când se făceau multe arestări, „nu mă neglijau” și nu acuma, când „era liniște și pace”, după peste un an de la „tărăboi”. Revoluția s-a terminat repede, prin năvala rușilor. La noi, era liniște, „Armata Roșie” pleca acasă, după 14 ani de la încheierea războiului, cu „ghiftuirea” lor în țară, punând condiția să fie rearestați toți care au fost condamnați politic. Erau și adunați deja o mulțime și au fost recondamnați rapid, cu pedepse în jur de 20 de ani (!), pe bandă rulantă. Au executat doar cam 8 ani din condamnare, pentru că, în 1964, la presiuni externe, s-a desființat prin Decret închisoarea politica (formal), majoritatea din cei rămași plecând acasă. Ani de zile mă tot gândeam cine m-o fi predat Securității, făcându-mă să mă „înec la mal”? Eram cu 9 ani mai mare ca cei ce mai veneau la Universitatea din Cluj și nu mă cunoșteau. Mă tot obseda gândul cum s-a întâmplat, cine m-a „predat”, cine a comunicat Securității Cluj „noutatea”, pe care ei n-o știau? Până la urmă, mă gândeam că sunt destui profesori și alte persoane din zona Maramureș, Vișeu-Sighet, care știau că sunt student și poate chiar un student bun și că am fost închis politic și venind pe la Cluj, puteau discuta cu unii studenți, poate elevi de-ai lor, chiar de la alte facultăți, ca fapt divers, posibil chiar pentru a mă lauda cu învățătura. Dar, într-o astfel de discuție, dintr-un anturaj sau altul, se vede că a fost prezent și informatorul, „Iscarioteanul”. De aici, evenimentele și-au urmat „cursul lor firesc”, care m-au costat cinci ani de represiuni, cu tot ce mai aduc ele, pentru că numai după 5 ani mi-am reluat studiile, oarecum prin Instanță, încheindu-le după 10 ani de la începerea lor: 1954-1964. Dar cazul a ieșit din tulbureală și, până la urma, s-a lămurit în concretețea lui. Și care e folosul acestuia? Mi se poate da înapoi ce mi s-a luat? Nimic, decât abstractul că știu în ce fel s-au petrecut evenimentele și cu iertarea pentru „binefăcătorul” ce a început răul, cât și pentru specialistul „iscariotean”. Torționarii, au urmat ale lor proceduri, „de mare eficiență”. Acest trio mi-a produs 5 ani de chinuri, pe nedrept, mi-a schimbat destine, mi-au „împuținat viața”, mi-au produs mari dezamgiri. Începătorul, care ar părea cel mai „nevinovat”, a declanșat, a pornit însă tot răul !

În Răspunsul la Cartoteca de la MAI Baia Mare, de la care redau un paragraf: „Din verificările efectuate pe teren rezultă că, susnumitul în anul 1949 a dat ajutor la banda teroristă Popșa, fiind arestat și condamnat la un an închisoare corecțională, după eliberare din penitenciar a stat în comuna Săliștea, Raionul Vișeu, Reg. Baia Mare, până în 1952, la care dată pleacă din localitate, la Cluj.” Numai minciuni, semnate de un maior și un căpitan, securiști!

1. Nu precizează Instanța care m-a condamnat, Decizia, data, nr. și motivul. O fițuică.

2. Nu am avut nicio legătură cu „banda” Popșa.

3. Nu am avut nicio condamnare (Cazierul și „Biletul de Liberare”).

4. Din 17.oct.1951, până în 04.03.1954, data eliberării, eu am fost numai în custodia lor, în Penitenciar sau în Lagăre de muncă forțată. Deci, în 1952 nu mă puteam afla în două locuri, în același timp: în detenție, la Penitenciar sau la Canal, dar și în Săliștea de Sus sau la Cluj. Pentru toate afirmațiile am probe din Dosare.

Gheorghe BĂRCAN, fost elev al Liceului „Dragoș-Vodă”, Sighet
Minneapolis, Minnesota, USA, 08.07.2021

* A luat foc Iunie. Peisajul – încremenit – nu eleat, nu parnasian, ci pus cu mâna… Parcul mai animat, ci pianissimo, să-si pună ea capul pe umărul lui în liniște, să se drăgălească prin filigorii…
* Un bondar verde survolând trifoiştea – zbor greu, de vară. Persecuția vreunui şomoiog de funigei, pe dig şi a căldurii în valuri…
* …şi Iza încremenită în curgerea ei…
* O grădinuță în umbră, un trandafir roșu. Trebuie să stai locului lângă el, până se arată tot. Nu am eu atâta timp…
* Reînvăț albastrul cicorii. Albastrul de la râu, cel din câmp, de pe șanturi, de dimineață sau de seara, de Duminică sau de zi de lucru, albastrul dupa stările sufletești, după vârsta privitorului… „…și după lumina din ochii/sufletul lui !” (– I. Il. Șt.)
* Mă însoțește un fluture. Cât nu-l ia vântul…
* … Puzderie compactă de flori galbene, albe, câteva cicori la margine, vreun fluture alb zburând împiedicat…
* Câmpul cu mille fleurs… Puneți și un fluture alb călătorind.
* Boare de grădini. …Domnițe trec indescifrabile, adânc în i-Phonuri.
* Luna lui Bloader. Florile înfocate, copacii supracoronați.
* Grădinuță ticsită cu flori. Cățelușa latră tot așa de des, în tot atâtea culori.
* Bunicuță pe dig – în fața ei un fluture – ba se apropie, ba se ‘depărtează. Mai în jos, doi pescari cu muzică gypsie la maximum. În parc, două fetiță în al 9-lea cer – desenează pe asfalt, cu tăticul lor – rochițele lungi și largi, de prințesucă, aproape le acoperă.
* Senior în parc. Se zbat filele cărții citite în vânt.
* Turiști pe corzo. Soția, din urmă: „Da’ dacă tu mergi în vitieză, ce viezi?!…”
* Proprietar la geam cu țigara, cu hardughia în spate.
* Casă toată sclipind, trandafiri opulenți, gard de beton.

PROGRAM
„…Treb’e să treaca un an de când o decedat defunctul, aşa mn’io zis… Me’rem la Catena şi apoi la cafea… ‘Ii şi tu?”

PESCĂREASCĂ
„Nu mai umblu… Nu mă atrage… În plus, poți să-ți închipui? – nu sunt scobari. Numai cleni și logi. Înainte, am citit pe un site, de pe Puskapor vedeai pești cât bușteanu’, mrene faine. Apa era cristalină, puteai s-o bei…”

TENNIS – SLANG
Comentatorul englez de la Eastbourne zice: – despre o lovitură absolut necesară „imperious”; despre una măiastră – „glorious”; despre una pur și simplu frumoasă: „this is ei beauty”. Despre o jucătoare condusă cu 4-1 în set și care continuă să lupte, același comentator zice: „she’s trying to remain in conversation” Iar despre o minge dată în challenge, care depășise bine tușa laterală: „comfortably wide”.
Arbitru român la Hungarian Open: 15-0 tizenöt – semmi (nimic); „Ne kacagjatok a játék során!” (Nu râdeți în timpul joculu!).
De dragul tenisului, adaug: acel „love” din scoring-ul partidelor de tenis, cu înțelesul „la zero”, cuvânt mult coborât de arbitrul de scaun bas Kader Nouni, de parcă ar vrea să sperie jucătoarele, este folosit de peste două secole, cu explicația că, deși scorul este la zero, cel cu 0 puncte continuă, de dragul jocului ( „for the love of the game” ); „moon ball” este un lob mai înalt, ci nu peste jucătorul advers.

WIMBLEDON 2021 & EURO 2020 LA TV
(consemnări, impresii, note)
* „Din ce în ce mai bun sentimentul în rachetă al liderului mondial!…”
* „În primele zile, jucătorii alunecă ușor pe iarba tânără, cu rouă…”
* „Fantastică această renaștere a Croației…, acest ressurection mai bine zis. Spania se clatină… M. marchează pentru liniștea Spaniei… Cele două goluri ale S. îngroapă Croația.” ( &M.V.)
* „Minutul 87, 3-2. Să vedem dacă elvețienii au sângele rece al croaților. …Și, goool!!! 3-3!”
* „Piele de găină pe Arena Națională! Fanii au scandat „România, România!” și au făcut valuri. N-am fost și am fost la acest Campionat European. Ne-am făcut simțită prezența. ”
* „Să nu uităm că francezii au sânge proaspăt la înaintare.”
* „Superstarul francez care trebuia să strălucească la acest Campionat îngroapă Franța!”
* „Această minunată, fabuloasă mică Elveție trimite acasă campionii mondiali. Francezii pleacă din Micul Paris în Marele Paris, direct acasă!”
* Câte nimburi au căzut, s-au fărâmițat în primele tururi la Wimbledom: Petra, Sofia, Sweeto, Maria S…. Câte fețe obișnuite mai ales cu schimele înfrângerilor sau noi, anonime, au deprins surâsul victoriei!
* Ce luptă formidabilă dau băieții pentru primul break în set!
* Toți jucătorii și toate jucătoarele sunt minunați, dar: lui Andrei Rublev îi lipsește barba și eliminarea lui lui „csort” din …lexicul personal, Arynei Sabalenka îi lipsesc niște minimizatoare de sunet, lui Fabio Fognini îi lipsesc exercițiile de tăcere, Sarei Sorribes Tormo – niște căști, poate se aude…, Igăi Swiatek și lui Rafa Nadal – niște „pase” anti-tic etc. etc., iar nouă, pe lângă surâsul Soranei, Surâsul Simonei…
* Puștoaica Ema Răducanu, o frumusețe româno-chinezească, adversara Soranei în turul III, a învins-o pe Vondrousova, care, la rândul ei, a învins-o în turul I pe cea mai elegantă și echilibrată jucătoare din circuit: Anett Kontaveit (Anuțucă)! Ema apare cu vivacitate și strălucire pe Central Court, i.e. pe firmamentul tenisului mondial. Englezii i-au aplaudat și ovaționat victoria, jocul și făptura, minute în șir, de parcă ar fi câștigat trofeul. Totul pe seama tristeții Soranei noastre…
* Elvețienii au fost magistrali la penalti-uri cu Franța și „pe nicări” cu Spania. Altminteri, 1-1 este un rezultat merituos pentru ei. Cine știe ce se mai întâmpla dacă jucau până la capăt în 11… Nebunia penaltiurilor eliminatorii execută pe oricine, la nimereală.
* (prin min. 60, repriza aII-a) „Donnarumma își cere iertare de la coechipieri, spectatori și întreaga națiune italiană pentru greșeala făcută.”
* Kacjanov pierde la diferență minimă în fața lui Shapalov, Spania la penalti cu Italia. Bucuria care îi inundă pe cei victorioși, tristețea care îi inundă pe cei învinși. Bucuria unora se clădește pe tristețea altora… Cu atât mai mari, cu cât trofeul era/este atât de aproape…
* Am ținut de la primul meci cu Italia. Combinații în viteză, atacuri mai ales direct pe poartă, inventivitate. Preferatul meu: Federico Chiesa. Ceea ce nu înseamnă că nu admir fenomenalul fenomen fotbalistic englez. După mine, campionatul lor este cel mai „tare”. De la iminența unei imense bucurii, la amărăciunea înfrângerii – ce-o fi în sufletul britanicilor!?

Marin SLUJERU
(selecție din postările mele pe fb)

Foto: Marin Slujeru

Lemnul cioplit în stil maramureșean este unul dintre aspectele care face județul să fie unic, atât în România, cât și în lume. Dar, mai cu seamă, emblema culturii tradiționale maramureșene este reprezentată de poarta cioplită în lemn, cu o simbolistică aparte, menită să sugereze „statutul” gospodăriei și, bineînțeles, să ofere protecție curții și proprietarului care o deține.

Iar unde sunt porți tradiționale, găsești și meșteri populari care știu să le facă. Făuritorii acestor embleme ale Maramureșului încep treptat să se înmulțească, iar cei care îi învață pe acești tineri talentați să dea viață lemnului brut sunt adevărate comori. Mulți dintre ei au plecat din această lume, iar alții continuă încă să dea mai departe ceea ce au știut și știu să facă aproape de o viață.

Pe unul dintre veteranii sculpturii porților în stil maramureșean îl poți găsi pe ulițele satului Bârsana. Tot ce trebuie să faci ca să ajungi la el este să îi întrebi pe sătenii de pe marginea drumului unde stă meșterul Teodor Bârsan și nu ai cum să greșești direcția.

Odată ajuns în fața casei, o să te izbească un miros de lemn proaspăt tăiat, care completează peisajul porții și balcoanelor încrustate în simboluri. Cum o să observe mașina parcată, uncheșu Bârsan o să iasă din casă și o să te primească de parcă ai fi o rudă pe care nu a mai văzut-o de multă vreme.

În timp ce o să te omenească cu un pahar de horincă, o să povestească despre cum l-a purtat viața de meșter în cele mai neașteptate și prestigioase locuri.

             Începuturile în ale cioplitului

Despre începuturile prelucratului în lemn, uncheșu Teodor vorbește cu tare mult drag. A început să dea cu dalta încă de la 18 ani, când tatăl lui l-a îndemnat să meargă la meșterul satului și să învețe meserie. Din momentul în care a terminat prima poartă, a știut că asta e menirea lui.
„Am făcut prima poartă pentru un moș de la noi din sat, îi dus bdietu de mult, și așă de mult i-o plăcut cum am lucrat la meșter că o zis că de mă lăs de meseria asta, mi-oi blăstăma zâlele”, dar, din fericire, nu a lăsat asta să se întâmple, pentru că a continuat.
La cei 76 de ani ai săi, uncheșu a practicat acest meșteșug timp de 58 de ani, iar acum le insuflă și el, la rândul lui, celor tineri, darul de a da altă viață lemnului. La el vin fel și fel de copii talentați, care sunt dornici să învețe tot ce are uncheșu de oferit, dar nu toți reușesc să se țină de treabă, pentru că „mărg cu oile pă munți. Tăte bune șî frumosă până îi de plecat cu stâna. Eu n-am ce să le fac, ba că lucră forte bine și iute, da așă au ei o dragoste pântru câni șî oi, mai mare ca porțâle.”
Dar Teodor Bârsan nu își face griji că rămâne fără învățăcei, pentru că a reușit să le transmită dragostea pentru cioplit și fiilor săi, care au preluat „afacerea” familiei. De când au crescut feciorii suficient de mari să poată duce pe umeri tot cioplitul și să se descurce cu gospodărirea celor de trebuință, uncheșu doar mai dă un sfat bun și le arată tinerilor stângaci cum se face treaba bine.

              Întâlnirea cu Ceaușescu

Prin munca lui, Uncheșu Teodor a ajuns să călătorească în multe locuri și să întâlnească persoane dintre cele mai importante. Una dintre cele mai importante întâlniri, pentru el, a fost cea cu Nicolae Ceaușescu, undeva prin anii 70.
Despre asta, Teodor povestește cu mult respect și umor de conjunctura în care a ajuns acolo. Una dintre cele mai impresionante lucrări ale meșterului este lanțul de lemn din 40 de inele, care este făcut integral dintr-o singură bucată de lemn. Cu acest lanț, și cu mai multe lucrări a fost invitat, de către ministrul culturii de la acea vreme, în București la o expoziție, la care nu a putut să ajungă, dar la care și-a trimis totuși lucrările pentru a fi admirate.
Fostul președinte s-ar fi arătat foarte impresionat de lanțul din lemn, pentru că nu se vedeau deloc urmele de lipitură, refuzând să creadă că este făcut dintr-o singură bucată.
Astfel că, observând interesul crescut al lui Ceaușescu față de lucrările uncheșului Teodor, cei de la Ministerul Culturii l-au rugat să mai facă un lanț ca acela de la expoziție și să vină la București să îi facă o surpriză președintelui de ziua sa.
Uncheșu, om simplu și muncitor de la țară, nu mai fusese niciodată cu trenul și nici nu se îndepărtase prea mult de locul în care s-a născut. Când a trebuit să se prezinte la București „n-am fo umblat pă trenuri până atunci, io mi-am pus pită de mălai, slănină, ceapă și horincă, să am de mâncat pă drum.” Dar când a urcat, nu mică i-a fost mirarea să vadă că exista restaurant în tren, unde putea să mănânce.

Când a ajuns la București, a fost așteptat de o întreagă coloană de mașini, care l-au dus la Comitetul Central. Acolo, toate lucrările au fost expuse pe o masă, alături de buletinul uncheșului. De acolo „m-o pus coptii ăia, subalternii președintelui, să mergem în altă cameră că o zis că «trebuie să apară bătrânu imediat», așa îi spuneau lu Ceaușescu «bătrânu», să îi facem surpriză. No, apare coloana de mășâni, intră în cabinet șî zâce «Oo, o apărut Maramureșul aici! Să vină meșterul Bârsan încoace.», după ce s-o uitat la buletin.”
După cum spune uncheșu Teodor, Ceaușescu l-a pupat și l-a felicitat pentru munca lui. La rândul său, uncheșu i-a urat toate cele bune de ziua lui și au început să povestească una alta. „Și, la un dărab, zâce «Nea Bârsan, să îmi spui cum le-ai lipit, că nu se cunoaște nici o lipitură în lanțurile astea», la care eu i-am zis «Tovarășu președinte, și noi avem acasă o grămadă de soluții, da’ eu bag mămăligă prin ele, că îi culoarea lemnului și nu să cunoște». Așă o râs, da tot nu o crezut că l-am făcut dintr-o bucată. Da mi-o dat Dumnezău un gând, să aduc și unu pe jumătate făcut și să cioplesc acolo, de față cu el. Foarte tare s-o mnirat de lanțurile mele.”

              Vizita în America

Frumoasa muncă a uncheșului Teodor a ajuns chiar și în America. În anul 1999, pentru Smithsonian Folklife Festival, meșterul Bârsan a fost rugat de Ministerul Culturii să reprezinte România, alături de alți meșteri din țară, la festivalul respectiv în Washington. Așa că a pregătit o poartă, ca să fie trimisă în America. „56 de zile o făcut poarta cu vaporul până în America. Apoi o trebuit să mă sui pă avion șî să mă duc să o montez acolo, după aceie am adus tot felul de materiale, să demonstrăm la festival cum lucrăm noi cu lemnu. După ce începem acolo a lucra, lumea șî țara, abde am putut lucra. Șî când o văzut lanțurile mele, i-o terminat pă tăți.”
Cu ocazia zilei Americii, uncheșu Teodor a fost dus la Casa Albă, în costum tradițional, ca să îl viziteze pe președinte. „Țân mite că am intrat cu 5 autocare pă o stradă tare frumosă și am ieșât tăți din autoare, tăt felu de oamini, africani, chineji, tăte națiile. Pă mâne m-o pus între negri, cum am fo tăt îmbrăcat în alb, am lot două negrese pă după umeri și m-am preumblat pă acolo cu ele. Domne câte poză am făcut și cât am râs.”
Despre turul de la Casa Albă, nu a povestit prea multe, pesemne că nu l-a impresionat foarte mult ce are aceasta de oferit, ba chiar a spus că nu e o clădire foarte mare, „are numa patru etajă, cam așă!”

              Sfaturi pentru tineri

Teodor Bârsan spune despre cei tineri că sunt foarte inteligenți și că au nevoie doar de îndrumare corectă, în acord cu Bunul Dumnezeu. Unul dintre sfaturile cele mai valoroase pe care uncheșu le are de oferit este următorul: „În viața asta, tânerii trebe să facă numa ce le place. Mie mi-o plăcut să lucru cu lemnu și am tot lucrat cu el aprope 60 de ani, da’ la alții pote le place să picteză, să construiască sau să tomnească mășâni, nu-i nici un bai, atâta vreme cât pictezi cel mai bine, faci cele mai frumosă căși și repari cel mai bine mășânile. Asta contează.”
Deci, în „traducere”, uncheșu îi îndeamnă pe tineri să facă doar ce le place și să fie cei mai buni în ceea ce fac.

Nu-i totul pierdut pe linia tradiției dacă pe ulițele maramureșene, cu porțile falnice care le păzesc, vor apărea alte și alte lucrări făurite de mâinile tinere și capabile ale ucenicilor lui Teodor Bârsan, care îi duc mai departe măiestria și dăruirea în cioplitul lemnului.

Maria – Adriana Tiodar
Studentă, anul III
Universitatea Babeș – Bolyai Cluj – Napoca
Facultatea de Științe Politice, Administrative și ale Comunicării – Jurnalism

Pagina de internet a Primăriei e şi acum nefinalizată. „Acest site este în curs de reconstrucție (martie – iunie 2021)″- aşa scrie acolo. Ne mai trece puţin din supărare pentru că pe acelaşi site ni se spune, politicos: „Ne cerem scuze pentru eventualele neplăceri cauzate de utilizarea site-ului″.

Neplăcerile nu sunt deloc „eventuale″. Ele chiar există şi se concretizează acum în întrebarea: câţi încap într-un balansoar (a se citi într-o primărie) ? Doi, trei, sau mai mulţi?

Piesa de teatru a lui William Gibson „Doi pe un balansoar″, e una cu doi actori, el şi ea. Scuzată să-mi fie aparenta impoliteţe, dar am folosit ordinea importanţei administrativ – locale.

Ce-ar fi dacă balansoarul ar fi Primăria, iar în locul actorilor de pe scena teatrală ar fi primarul, administratorul de UAT Sighetu Marmaţiei, viceprimarul şi Consiliul local? Cam mare înghesuială pentru un singur balansoar…

Singura mea consolare e că avem o primărie destul de încăpătoare pentru toţi cei amintiţi, şi-i vedem întotdeauna preocupaţi de bunăstarea noastră, neştiind cum să rezolve mai repede „micile″ probleme ale oraşului pentru că… ce să vezi… în unele cazuri au aceleaşi atribuţii.

Astfel, la „Atribuţiile primarului (în baza OUG 57/2019 privind Codul Administrativ)
Articolul 155″, se precizează: „(1) Primarul îndeplineşte […]: c) atribuţii referitoare la bugetul local al unităţii administrativ-teritoriale; d) atribuţii privind serviciile publice asigurate cetăţenilor, de interes local;″

Cam acelaşi atribuţii le va avea şi atât de mult-aşteptatul manager de oraş mic şi găurit, dar cu primărie încăpătoare. În „Manualul administratorului public″, zice că: „4.1 Principalele atribuţii ale administratorilor publici din România sunt: exercitarea calităţii de ordonator principal de credite, coordonarea diferitelor servicii publice ([…] de gospodărire comunală, […] public comunitar pentru situaţii de urgenţă şi Pompieri, Poliţia comunitară, […] de pază şi ordine, […] de asistenţă socială, […] de evidenţă a populaţiei, […] învăţământ-sănătate-sport-cultură, […] public pentru finanţe publice locale, impozite şi taxe locale)″.

Totuşi, trebuie precizat că poate fi mai bine pentru viitorul administrator-şef peste toate: „Conform Legii nr. 286/2006, care modifică şi completează Legea nr. 215/2001 a administraţiei publice locale, administratorul public poate, în baza unui contract de management, să îndeplinească un număr variabil de atribuţii, de la exercitarea calităţii de ordonator de credite (delegată) la coordonarea aparatului de specialitate al primarului[…]″.

Un lucru e sigur. Managerul de oraş cu clădiri curgânde va avea mai mult de lucru decât viceprimarul, degrevat de atribuţiuni prin grija primarului. Viitorul administrator de localitate abia vizibilă pe harta României actuale şi absolut invizibilă pe harta Europei (am fost la o şedinţă pe 3 iunie a.c. şi ştiu ce vreau să spun cu asta) va avea un salariu pe măsura muncii pe care va trebui s-o desfăşoare, adică imens.

În aceste condiţii, ce-ar fi dacă acei consilieri care au votat existenţa postului de locţiitor al primarului şi-ar vărsa banii cuveniţi în urma inutilelor şedinţe din sala Transist într-o cotă parte a salariului celui care va avea grijă mare de oraş? Astfel, bugetul local va respira ceva mai bine, iar noi nu ne vom mai pune întrebarea câţi pot încăpea pe un balansoar.

Horia Picu

Foto: Ion Mariș

În Sighetu-Marmației reîncep cursurile gratuite, de această dată însă, pentru persoanele angajate. Două asociații din Iași deja bine cunoscute pe plan local, Asociația CONSENSUAL și Asociația INDECO, împreună cu Asociația „George Ofrim” derulează din primăvara acestui an, proiectul intitulat „Caravana oportunităților de formare!”.

Cele 3 asociații oferă cursuri gratuite persoanelor angajate cu scopul de a le ajuta să își îmbunătățească nivelul de calificare. Proiectul se adresează angajaților din județele Iași, Botoșani, Suceava (Regiunea Nord-Est) și județele Maramureș, Bistrița-Năsăud, Satu Mare (Regiunea Nord-Vest) și este finanțat prin Programul Capital Uman 2014-2020.

Serviciile gratuite de care pot beneficia angajații în cadrul proiectului, sunt servicii de informare, consiliere profesională și tutorat, evaluare, recunoaștere și validare de competențe, precum și servicii de formare profesională.

Formarea profesională înseamnă cursuri gratuite în următoarele domenii:
Ospătar
Bucătar specialist/vegetarian/dietetician
Barman preparator
M.C. (organizator de evenimente)
Lucrător în comerț
Competențe antreprenoriale
Decorator vitrine
Inspector în domeniul sănătății și securității în muncă
Formator
Instructor/preparator formare
Manager proiect

Condițiile de participare:
• Membrii ai UE cu domiciliul sau reședința legală în România, în unul din județele menționate mai sus
• Persoane angajate, inclusiv persoană fizică autorizată și întreprinderi individuale
• Vârsta minimă 25 de ani împliniți
• Vârsta sub 65 de ani

Persoanele care îndeplinesc criteriile menționate anterior, pot apela cu încredere la noi, mai ales dacă dorința lor este de a-și îmbunătăți statutul pe piața muncii prin dobândirea unei noi calificări. Este o ocazie frumoasă, mai ales că astfel de cursuri gratuite pentru angajați, nu au mai fost de câțiva ani în zona noastră. Toți cei interesați din Regiunea Nord-Vest ne pot contacta la numarul de telefon: 0743326089, iar vineri de la ora 15.00, îi invităm să ia parte la primul Seminar de informare ce va avea loc în restaurantul situat în Parcul Grădina Morii, în sala de conferințe, declară Molnar Ioan, expert în cadrul Asociației INDECO.

Comunicat de presă

Luni, 12 iulie 2021, s-au împlinit 88 de ani de la nașterea scriitorului Alexandru Ivasiuc.

Momentul a fost marcat la Centrul Cultural din Sighetu Marmației, unde s-a evocat personalitatea scriitorului care a fost un promotor al romanului-eseu, remarcându-se prin registrul stilistic și discursiv. Apreciat sau contestat de către criticii literari, în urma lui Alexandru Ivasiuc a rămas o operă constituită din șapte romane, un volum de nuvele, două culegeri de eseuri și extrem de multe articole în ziare și reviste. Întrucât scriitorul s-a stins la nici 44 de ani, în urma cutremurului din 4 martie 1977, opera nu impresionează neapărat prin dimensiune, ci prin unitatea tematică, prin predilecția pentru psihologism analitic, cazuistică dialectizată și elemente ale prozei obiective.

La acțiune au participat elevi, membri ai Cenaclului Literar „Talente Sighetene” împreună cu referent cultural Ileana Nemeș-Pop și bibliotecar Delia Șerba. Tinerii au făcut un scurt popas la casa de pe strada care poartă numele scriitorului, în locul unde acesta și-a petrecut copilăria. Pentru încurajarea lecturii și pentru a veni în întâmpinarea cititorilor, pe rafturile amplasate în câteva puncte ale orașului au fost așezate peste 200 de cărți din donații.

Comunicat de presă
Centrul Cultural Sighet

Cândva atât de prețuită și necesară pentru strămoșii noștri, iar acum atât de uitată și nefolositoare, așa poate fi descrisă, într-un mod foarte trist și brutal, meseria de opincar. O meserie care, de-a lungul timpului, a fost transmisă din tată în fiu.
Pentru generații de-a rândul, opincăria era unul dintre cele mai respectate meșteșuguri, până când modernismul și modelele sale de încălțăminte industrială au început să-și facă loc și în satele românești. Acum, respectata și iubita meserie de opincar a ajuns să fie uitată într-un colț al istoriei, la care nimeni nu pare că mai dorește să se întoarcă.
Deși oamenii care mai practică acest meșteșug au o vârstă destul de înaintată și sunt atât de puțini încât îi poți număra pe degete, aceștia au avut ingeniozitatea și înțelepciunea de a se adapta la această nouă eră.
Tradiționala încălțăminte românească a ajuns să aibă altă întrebuințare în mâinile dibace ale acestor păstrători ai culturii tradiționale românești.
Pe unul dintre aceștia l-am găsit în Sârbi, un sătuc mic și uitat din Maramureș, în care oamenii încă nu s-au desprins total de tradiții și de portul strămoșesc.

              Opincar în Maramureș

Petru Opriș are 72 de ani și este unul dintre ultimii opincari ai județului Maramureș. Stând de vorbă cu el, ne-a povestit despre începuturile sale ca opincar. A luat pielea și potricala (instrument folosit la găurirea pielii din care este confecționată opinca) în mână la 13 ani, iar primele opinci făurite de acesta au fost pentru fete de 4 ani: „Am făcut opinci pentru fetițe de 4-5 ani, până m-am obișnuit. După ce am știut să fac opinci, am belit roți, tăiam cercurile și făceam opinci groase, care aveau cresturi.”

Uncheșu Petru spune că nu s-ar vedea făcând altceva și că nu și-a dorit niciodată să se ocupe de altă profesie în afară de opincărie. Pentru el, făuritul opincilor este o moștenire prețioasă, pe care nu are de gând să o abandoneze decât în ziua în care o să fie chemat la Domnul. Această dragoste i-a fost insuflată de tatăl său, care la rândul lui a învătat opincărie de la bunicul lui Petru. „Tata a fost opincar timp de 45 de ani, până la etatea de 70 de ani când o murit, iar eu sunt opinacar de 55 de ani, împreună avem 100 de ani de meserie, transmisă din tată în fiu.”

 Cum dispare un meșteșug

Din spusele lui Petru, până la sfârșitul secolului XX, se putea trăi foarte bine din opincărie. Oamenii nu aveau alte tipuri de încălțăminte la îndemână și nici nu doreau să poarte altceva. Dar au venit vremuri noi, care au adus după ele interese noi cu privire la îmbrăcăminte: „Când nu o fost încălțări de astea, vindeam și câte 200 de perechi de opinci în toată săptămâna, acum abia dai două-trei într-un an.” Cei care mai cumpără în ziua de azi opinci sunt copiii de la ansamblurile folclorice și fetele sau femeile cărora li se mai uzează încălțămintea tradițională, dar cum opincile sunt purtate doar în zile de sărbătoare, o pereche poate ține chiar și o viață.

Cu ochii sclipitori și multă nostalgie în glas, uncheșu Petru povestește despre vremurile în care opincile nu au mai devenit o prioritate pentru oamenii satului maramureșean. Ne-a mărturisit că înainte, fie vară, fie iarnă, oamenii purtau doar opinci, pentru că altă încălțăminte nu era: „Amu s-o domnit lumea, le iau din magazin, le pun în picioare și toată iarna umblă cu ele, nu le mai trebe opinci.”

              Adaptarea la noile timpuri

Când și-a dat seama că opincăria în modul tradițional nu mai funcționează ca înainte, Petru a început să facă alte tipuri de opinci. Opinci care, odată cumpărate, sunt menite să îți amintească de Maramureș și să te cheme spre el.
Fără studii superioare în domeniul marketingului și fără un liceu terminat, uncheșu a reușit să se adapteze noilor timpuri și a descoperit o metodă prin care să îi facă și pe „domnari” să îi cumpere opincile. Așa a ajuns să confecționeze suveniruri și să transforme opinca maramureșeană într-un etalon pentru cei care îi trec pragul.
Despre cum a început acest demers, Petru ne-a povestit foarte simplu, cu o degajare care parcă îți șoptea că a fost foarte simplu ce a făcut el, că a încercat pur și simplu să facă câteva modele și că s-a hotărât să le vândă turiștilor:
„Acum șase ani, când am văzut că nu vin decât copiii de la ansambluri să îmi cumpere opincile, mi-o venit ideea să fac niște opinci pentru turiști, de alea mici, de pus la oglinda mașinii. Am făcut 2-3 perechi, am văzut că îmi ies și le-am scos în fața porții să le vadă lumea. Minten-minten oprea câte o mașină și cumpăra câte o pereche. De atunci, numa de astea fac mai multe.”
Pe lângă opincile pe care le expune în fața porții, Petru mergea, înainte de pandemie, la târgurile săptămânale locale, din Sighetu Marmației și Ocna Șugatag, unde își ducea atât opincile – suvenir, cât și opincile tradiționale. Ne-a povestit că mergea mai mult ca să îl cunoască lumea și turiștii: „ Mă duceam joia la târg și vindeam 2-3 perechi de opinci mari și vreo 20 mici, nu îi tare mult, da veneau la mine turiști cazați de prin stațiuni și mă întrebau unde mă pot găsi. Numa mă trezeam a doua zi că vine domnuca la mine în poartă și aduce încă trei-patru oameni cu ea.” Și uite așa, mai la un târg, mai cu opincile expuse frumos în fața porții, uncheșu a ajuns să fie cunoscut, atât de cunoscut, încât chiar și Prințul Charles i-a făcut o vizită opincarului din satul Sârbi.
Chiar dacă opincile – suvenir se vând mai bine, uncheșu Petru nu renunță să facă și opinci obișnuite. Acestea au fost prima lui dragoste, iar de fiecare dată când cineva îl roagă să îi croiască o pereche, acesta se apucă bucuros de treabă, cu gândul că încă mai sunt oameni care au nevoie de opinci: „Mie îmi pare atât de bine când mai vin oameni de la noi și îmi cer, că înseamnă că încă le trebe și că nu o uitat de tăt de portu’ nost.”

              Opincăria în pandemie

Odată cu pandemia, peste opincile lui Petru s-a așezat un strat fin de praf. Târgurile au fost închise, turiștii au rămas, în mare parte, acasă și frica a înghețat totul. Uncheșu ne-a mărturisit că pandemia l-a afectat foarte mult: „Foarte rău mi-o mers, dacă vara trecută am vândut marfă de 5.000 de lei pe lună, de când cu pandemia asta, abia am reușit să vând de 200 de lei pe lună.” Cu toate astea, Petru continuă să facă opinci, în speranța că vor veni vremuri mai bune și că turiștii vor reveni în fața porții sale și îi vor cumpăra iarăși opincile.
Până când o astfel de zi va apărea, lăzile pline de opinci, făcute de uncheșu, își așteaptă cumpărătotii.

               Sfaturi pentru tineri

Uncheșu Petru își dorește ca tradiția să meargă mai departe și speră că după moartea lui să mai fie oameni care să continue acest nobil meșteșug. El a avut trei copii, dar aceștia nu i-au împărtășit dragostea pentru opincărie și au plecat să își câștige traiul pe alte meleaguri.
Singurul mesaj pe care a dorit să îl transmită Petru, cu multă nostalgie în glas, a fost ca aceștia, tinerii, „să se apuce de meserie să nu se piardă. Să vină la mine să îi învăț!”
Pe lângă îndemnurile sale, Petru ne oferă un adevărat exemplu viu de spirit antreprenorial, un luptător care nu se dă bătut nici măcar atunci când însuși timpul și schimbările inevitabile îi apar în cale. În loc să se resemneze și să își plângă de milă că oamenii nu mai poartă opinci, uncheșu a găsit o altă modalitate de a practica meșteșugul pe care îl iubește și de a câștiga bani din asta.
Adaptarea trebuie să facă parte din viața noastră, în această eră în care totul se mișcă cu o viteză amețitoare, iar dacă uncheșu Petru, din satul Sârbi, la 72 de ani reușește să se adapteze unor vremuri în care nu a crescut, tinerii de ce nu ar reuși?
Până una-alta, lăsăm ulițele maramureșene și gospodăriile pe unde se găsesc oameni pricepuți în diferitele „taine” ale străbunilor noștri și medităm la exemplul pe care ni-l lasă Petru dar și la nevoia – permanentă – de adaptare.

Text & foto: Adriana Tiodar
Studentă, anul III
Universitatea Babeș – Bolyai Cluj – Napoca
Facultatea de Științe Politice, Administrative și ale Comunicării – Jurnalism

O veste bună, dar care, prin comparaţie cu ce fac alţii, ne aduce în trista realitate pe care o suportăm supărător de cuminţi timp de mai multe mandate ale aleşilor locali sigheteni.

Bugetarea participativă are câţiva ani de când există în România. Se pot găsi informaţii despre ce înseamnă, ce fel de proiecte se pot accepta, cam cât poate costa, la nivel maxim, un proiect.

Zice prezentarea sigheteană a Bugetării participative că metoda-i bună din mai multe puncte de vedere. Le scriu aici, renunţând să le comentez, pentru că „mi-i teamă c-o-nsera″ până termin: „sporirea nivelului de implicare a cetățenilor în comunitate; identificarea de soluții în interesul general; sporirea nivelului de transparență la nivelului administrației publice locale; implementarea unui cadru de dialog între administrația publică locală și cetățeni, persoane juridice, asociații, în vederea indentificării unor soluții ca răspuns la problemele municipiului Sighetu Marmației″.

M-am uitat şi eu cum stă treaba cu Bugetarea participativă pe la alţii şi am comparat cu ce oferă Sighetul cetăţenilor săi în acest moment.

La noi în localitate se dă startul la depunere de proiecte pe 12 iulie şi se închide uşa pe 20 iulie, deci vor fi 9 zile la dispoziţie.

Prea mult timp ocupaţi cu repartizarea consilierilor prin consiliile de administraţie ale SRL-urilor sau ale altor instituţii, prea mult şedinţiţi pentru alegerea viceprimarului (am mai scris că trebuia să se ţină seama de numărul de voturi şi gata, indiferent că ne convine sau nu!), administratorii UAT Sighetu Marmaţiei au pierdut startul. Ceilalţi şi-au anunţat cetătenii din timp. De exemplu, în comuna Floreşti, judeţul Cluj, depunerea proiectelor s-a făcut în perioada 1 martie -1 aprilie 2021.

Tot comuna despre care am amintit zice că pentru proiectele aprobate suma pentru cheltuit va fi un milion de lei, iar pentru un proiect suma maximă va fi de 500.000 de lei.

Sighetul, cu bugetul lui direcţionat preponderent spre ştim noi ce, poate oferi doar 200.000 de lei pentru toate proiectele şi maxim 60.000 de lei pentru unul.

Trec, aparent indiferent, peste bugetele participative propuse de localităţi ca Sibiu, Braşov, Făgăraş, Cluj-Napoca. Mă opresc totuşi la ce publică municipiul Roman pe site-ul primăriei: „Administrația locală derulează, în anul 2021, a III-a ediție a procesului de bugetare participativă″. (Sursa: https://primariaroman.ro/2021-pentru-roman-bugetarea-participativa)

Carevasăzică, noi suntem la prima participare, alţii-s la a treia. Mai bine acum decât deloc. Sunt mândru să constat că banii pentru un proiect făcut de cetăţenii responsabili din Sighet (repet, suma maximă e de 60.000 de lei), e mai mare decât cel aprobat în Sânpetru, Braşov, care poate fi de 40.000 lei (inclusiv TVA) pentru un proiect.

Un „amănunt″: localiatea Sânpetru din judeţul Braşov are 4.956 locuitori.

Anunţul despre bugetarea participativă la Sighetu Marmației are şi un îndemn mobilizator: „IMPLICĂ-TE! VINO ÎN SPRIJINUL COMUNITĂȚII TALE!″

Mă întreb dacă această invitaţie la implicare n-ar trebui mai degrabă adresată Consiliului local, care nu mai ştie ce şi cum să facă pentru a ne dovedi utilitatea.

https://istoriiregasite.wordpress.com/2011/01/12/cum-a-facut-dreptate-vlad-tepes/punga-cu-bani/

Horia PICU

Municipiul Sighetu Marmației va găzdui în perioada 7 – 8 august 2021, a IX-a ediție a Galei Folk Floare de Colț, care de anul acesta devine Festival Concurs Național.

Proiectul în sine își propune promovarea muzicii folk și a tinerelor talente, într-o comunitate în care s-au născut și s-au format cantautori precum Ducu Bertzi sau Stefan Hrușcă, numele lor fiind emblematice în peisajul muzicii folk românești. Municipiul Sighetu Marmației merită să fie așezat astfel, pe harta orașelor importante care organizează festivaluri de folk, alături de: București, Ploiești, Brăila, Sibiu, Cluj Napoca sau Bistrița.

Festivalul Floare de Colț se adresează tuturor iubitorilor acestui gen de muzică ce au calități componistice și interpretative deosebite și care doresc să se afirme ca soliști interpreți sau în grupuri organizate de muzică folk. Printre condițiile care trebuie îndeplinite este vârsta minimă de 14 ani și prezentarea a două cântece, una în compoziție proprie.

Înscrierile pentru preselecție se fac prin transmiterea prin e-mail la Centrul Cultural Sighetu Marmației în perioada 15.06.2021 – 15.07.2021 a fișei de înscriere și a celor două piese, conform regulamentului de participare.

În urma preselecției vor rămâne în concurs un maxim de 12 concurenți stabiliți de Juriul Festivalului, format din personalități ale muzicii de gen, personalități culturale și de radio. Lista candidaților admiși va fi afișată public, atât pe site-ul Primăriei Sighetu Marmației, cât și pe pagina Centrului Cultural Sighetu Marmației.

O condiție esențială pentru înscrierea la concurs este ca fiecare participant, inclusiv însoțitorii acestuia să facă dovada faptului că se află într-una din următoarele situații: dovada vaccinării complete, rezultatul testului RT-PCR făcut cu 72 de ore înainte sau dovada trecerii prin boala COVID- 19.

Gala și festivitatea de premiere vor avea loc în cea de-a doua seară, pe 8 august, în cadrul cărora vor fi acordate premii în bani pentru locurile I, II și III, pentru cea mai bună creație și pentru virtuozitate instrumentală, iar premiul de popularitate va fi oferit de Asociația interculturală Ducu Bertzi și va consta într-o valiză, acesta fiind și premiul obținut de îndrăgitul interpret sighetean la debutul său, în anul 1973.

Toate detaliile cu privire la organizare, condiții de participare, regulament, precum și fișa de înscriere, le regăsiți pe site-ul Primăriei Sighetu Marmației și pe pagina Centrului Cultural Sighetu Marmației.

Sursă articol: www.primaria-sighet.ro
Foto: captură video www.salutsighet.ro

Un profund și respectuos omagiu la trecerea în veșnicie a camaradului nostru Ioan Ilban (1930-2021), unul dintre ultimii maramureșeni supraviețuitori ai generației temnițelor comuniste, mărturisitor al idealului creștin și național, apărător al libertății și demnității neamului românesc și președinte mai bine de două decenii a Asociației Foștilor Deținuți Politici din Maramureșul istoric.

Dumnezeu să-l odihnească cu sfinții și drepții Săi iar nouă să ne dea puterea să-i urmăm exemplul!

Asociația Foștilor Deținuți Politici
Maramureș

………………….

Ioan Ilban s- a născut la 25 septembrie 1930 la Dragomirești, a urmat cursurile Liceului „Dragoș-Vodă” din Sighet și a fost arestat și condamnat făcând parte din „lotul Vișovan” (organizația anticomunistă maramureșeană formată din elevi și studenți conduși de profesorul de chimie Aurel Vișovan). A fost închis la Sighet, Satu Mare, Cluj, Jilava, Târgșor – jud. Prahova (închisoarea pentru minori), apoi Gherla unde suportă câteva luni teroarea reeducării, continuarea celei de la Pitești. Este eliberat în 1951, se întoarce la Dragomirești, ulterior se stabilește la Sighet unde va locui tot restul vieții. A trecut la Domnul la 9 iulie 2021.

Un amplu și luminos interviu (de acum doi ani) cu domnul Ioan Ilban pe „Salut, Sighet!” sub titlul „Memorialul Sighet – Spirit al Patriei, Patrie a Spiritului ” îl puteți citi aici.

Înmormântarea va avea loc duminică, la ora 14,00 la capela romano-catolica din cimitirul central din Sighet.

Preot prof. Marius VIȘOVAN

Foto: Ion Mariș

N.r.: Un alt interviu cu domnul Ioan Ilban puteți citi aici.