Actualitate Interviuri

Fostul deținut politic Ioan ILBAN împlinește azi, 90 de ani! Mulți ani, cu sănătate!! (autor, Ion Mariș)

image_printPrinteaza

Au trecut 72 de ani de la prima condamnare a tinerilor ce au făcut parte din „lotul Vișovan”. Opozanți ai regimului comunist – regim ce-și insinua brutal prezența în viața unei Românii foarte vulnerabile, după sfârșitul celui de-al doilea Război Mondial -, neobișnuiți cu egalitarismul de „cantină” și cu ideologia bazată pe lupta de clasă ce a dus la dispariția intelectualității române, tinerii elevi ai Liceului „Dragoș – Vodă” au cutezat să NU tacă. Și au căzut pe mâna unor analfabeți plini de ură, mulți crescuți în creuzetul internaționalei socialiste, oameni fără sentimente ce au spulberat categorii socio – profesionale așezate, distrugând nu doar segmentul intelectual – progresist al țării, ci și spiritul – religiile care nu erau de partea tăvălugului roșu.

Dintre cei 18 tineri arestați în august 1948 au mai rămas printre noi doar 4. Unul dintre cei 4, domnul Ioan Ilban, împlinește azi, 25 septembrie, venerabila vârstă de 90 de ani.

Mi-am permis să-l tulbur cu întrebările mele pe domnul Ioan Ilban, sigheteanul de lângă noi, tăcut și liniștit, ce-și dorește sincer o Românie curată, fără discriminări, fără turbulențe, o Românie peste care să domnească legea și mai ales legea bunului simț.

Ion Mariș: Domnule Ioan Ilban, anul acesta s-au împlinit 72 de ani de la momentul arestării dumneavoastră. De fapt, semnalele unor schimbări tragice pentru România au apărut imediat după anul 1944. Haideți să discutăm puțin despre atmosfera din acei ani, de la Liceul „Dragoș – Vodă”. Cum era școala în acei ani? Ce restricții ați… suportat?
Ioan Ilban: Mă întorc cu gîndul în urmă cu 76 de ani pentru a relata desfășurarea unor evenimente din acea perioadă. După vacanța de vară din 1944, anul școlar a început cu întîrziere, cam spre sfârșitul lunii octombrie, în condiții foarte dificile. Îmi amintesc drumul făcut cu căruța de la Dragomirești la Sighet. Eram cam 6-7 elevi , am plecat cu toții împreună seara și am ajuns a doua zi dimineața, ne-am prezentat la cazare în internat și apoi la cursuri. Elevii erau relativ puțini, aproximativ 100 la Liceul „Dragoș Vodă” – liceu de băieți- și cam 50-60 de fete la Liceul „Domnița Elena”. Și profesorii erau foarte puțini, cei mai tineri erau în război, la catedră funcționând în principal profesori în vârstă și doamne profesoare. Așa a început anul școlar 1944-1945, când eu eram în clasa a treia de liceu, echivalentul de azi al clasei a șaptea. Până la vacanța de Crăciun ne-am descurcat greu, cu alimente aduse de acasă și pregătite la cantina internatului.

După vacanța de Crăciun am revenit la școală, pe 8 ianuarie, de data aceasta cu sania trasă de cai și îmi amintesc că era o iarnă grea, cu zăpadă multă și drumul a fost foarte anevoios. Am găsit o atmosferă încordată în Sighet, se instalase ca prefect un obscur avocat pe nume Odoviciuc, orașul era plin de trupe sovietice, așa că ni s-a interzis să mai părăsim internatul. Dar a venit ziua de 24 ianuarie, pentru noi era o sărbătoare mare – Unirea Principatelor – pe care nu doream să o lăsăm să treacă neobservată. Elevii din clasele mai mari au avut inițiativa și ne-au mobilizat pe toți băieții și împreună cu elevele de la liceul de fete am încins o mare Horă a Unirii în parcul din centrul orașului. Când hora noastră era în toi, când toți cântam cu voce tare Hora Unirii, au apărut gărzile lui Odoviciuc cu bastoane în mână și au început să ne lovească. Am fugit spre internat și ne-am baricadat în curtea liceului. După câteva zile clădirea liceului a fost dată armatei sovietice pentru a organiza acolo un spital militar, iar pe noi ne-au evacuat la Palatul Cultural.

A urmat apoi, în luna februarie, episodul cu așa-zisa conferință pentru pace susținută de Odoviciuc în sala cinematografului. Am fost încolonați și duși pentru a audia conferința, dar scopul lor era să adune semnături pe care Odoviciuc intenționa să le trimită la Moscova drept dovadă mincinoasă că populația Maramureșului dorește alipirea Maramureșului la Ucraina Subcarpatică. La îndemnul elevilor mai mari am refuzat să semnăm, am rupt listele, am aruncat creioanele, am bătut din picioare, ne-am îndreptat spre ușă, am înpins gărzile care încercau să ne țină cu forța în interior și am fugit spre internat. Am aflat ulterior că acest gen de liste au circulat și pe văile Maramureșului. Satele noastre aveau la acea vreme intelectuali care erau respectați și ascultați de oamenii locului, ei au fost cei care au îndemnat țăranii să nu cadă în capcana semnăturilor „pentru pace”.

Părinții noștri erau îngrijorați pentru soarta noastră, în contextul acelui climat atât de nesigur privind viitorul acestui colț de țară, așa că au decis să vină la Sighet și să manifeste în favoarea păstrării statutului de pământ românesc al acestui ținut. S-au organizat în vederea deplasării la Sighet și au decis că ruta cea mai favorabilă este pe Valea Izei pe unde să vină și grupul de la Borșa, care era condus de primarul Ștrifundă, a cărui fiică era colega noastră, fiind de aceeași vârstă cu mine. S-a stabilit ca grupul de pe Iza să se întâlnească cu grupul de pe Mara la Vad și împreună să intre în Sighet. Odoviciuc, prinzând de veste, a trimis armata sovietică la Vad pentru a împiedica intrarea în oraș a manifestanților. Grupul de pe Mara a ajuns primul, s-a apropiat de pod unde armata care îi aștepta a deschis focul, iar un om și-a pierdut viața. În aceste condiții grupurile de oamneni neînarmați au decis să se retragă pentru a evita vărsarea de sânge.

La 2-3 zile după acest eveniment Odoviciuc a îndrumat armata sovietică la Palatul Cultural unde eram noi cazați, au intrat în timpul nopții în sălile de meditație, ne-au luat toate cărțile și caietele și le-au dat foc în curte. Dimineață ne-au scos afară și pe noi și s-au instalat ei în locul nostru. În acea zi, spre seară, am părăsit orașul, pe lângă o sanie a unui ieudean și am călătorit toată noaptea pe jos, până a doua zi când am ajuns acasă, fără nici un bagaj, doar cu hainele de pe noi, dar bucuroși că am scăpat cu viață. Am reușit să revenim la școală abia după fuga lui Odoviciuc și instaurarea administrației românești, după 6 martie 1945.

Ion Mariș: În acei ani, se schimba dramatic soarta României, era deturnat cu sprijin „frățesc” drumul democrației. Totul era – pentru elevul de atunci – sumbru, grav?
Ioan Ilban: Voi continua relatarea mea evocând o amintire frumoasă, legată de vacanța de vară din anul 1945, pe care o pot numi cea mai frumoasă vacanță, plină de bucuria reîntâlnirii cu cei plecați în refugiu, după Diktatul de la Viena din 1940. A fost vacanța bucuriilor și a farmecului tineresc, în care noi, elevii și studenții din Dragomirești, veniți din toată țara, ne-am organizat în mod plăcut petrecerea timpului liber, pregătind programe artistice și petreceri tinerești, precum și făcând vizite la colegii și prietenii noștri din localitățile învecinate Dragomireștiului. Cele mai plăcute zile le petreceam împreună cu prietenii din Ieud, în restul localităților erau mai puțini tineri studioși.

Anul școlar 1945-1946 a început în aceeași atmosferă plăcută, de speranță și bucurii prin faptul că la catedră reveniseră profesorii noștri întorși din război și refugiu. Ne străduiam cu toții să studiem și să recuperăm cât mai mult din materia pierdută in anii anteriori.

În primăvara lui 1946 a reînceput o intensificare a activității politice, prin pregătirea alegerilor ce urmau să aibă loc în luna noiembrie a acelui an. Am simțit acest lucru prin încercarea de introducere în școală a ideilor pro-sovietice, ceea ce ne-a determinat să ripostăm mai organizat, având în memorie amintiri neplăcute din perioada anilor precedenți. În această situație a apărut ideea înființării unor societăți, atât în liceul nostru, cât și în alte școli din țară, în care tinerii își manifestau apartenența la adevăratele valori, în buna tradiție, promovând iubirea de Dumnezeu și de țară, ca o replică la propaganda comunistă. În special, după alegerile din 1946, falsificate de comuniști, rezistența noastră s-a intensificat, prin refuzul de a participa la acțiunile propagandistice organizate de blocul partidelor comuniste. De exemplu, cele organizate duminica, cu scopul de a încerca să ne împiedice să mergem la biserică.

Ion Mariș: Dați-ne, vă rog, detalii despe clasa dumneavoastră, despre profesorii pe care i-ați avut!
Ioan Ilban: În ciuda greutăților și lipsurilor de tot felul rămase în urma războiului, amintirile legate de școală sunt luminoase. Eram o clasă unită, încercam să ne ajutăm unul pe altul, ne străduiam să ne ridicăm la nivelul pretențiilor profesorilor noștri. Sigur, eram foarte tineri pe atunci, treceam cu veselie peste toate și mai făceam și câte o șotie. Dar profesorii noștri erau exigenți, verticali și au sădit în noi principii care ne-au jalonat toată viața.

Vreau să relatez un episod care reliefează calitatea umană a dascălilor pe care i-am avut. În ziua următoare arestării mele, mama mea a venit la Sighet, în speranța de a afla ce se întâmplă cu mine, pentru că în noaptea arestării cei care m-au ridicat nu au dat nici o explicație. Așa că mama se afla pe strada liceului, clădirea Siguranței fiind în vecinătatea clădirii liceului. Pe stradă a trecut, mergând spre liceu, directorul din aceea perioadă, profesorul Mihai Tomoiagă. La clasă era extrem de sever și distant. O vede pe mama și o întreabă ce face acolo, având în vedere că era vacanță. Mama, cu lacrimi în ochi, îi spune pe scurt ce s-a întâmplat. Directorul o ia de mână, o conduce în clădirea liceului și îi spune secretarei să îi plătească mamei bursa mea, cuvenită pentru anul școlar încheiat, bursă ce nu a fost plătită pentru că liceul nu avusese banii necesari. A fost un gest de mare risc, având în vedere contextul politic și cu atât mai mult – un gest de mare omenie!

Ion Mariș: Ce s-a întâmplat cu „lotul Vișovan”? Cu ce a greșit de fapt „lotul” celor condamnați, grupul celor 18 tineri arestați din Liceul „Dragoș Vodă”?
Ioan Ilban: În activitatea noastră, până în 1948, am avut mai multe acțiuni de genul celor menționate anterior, care probabil au fost înregistrate de serviciul de Siguranță și, în 1948, când au început arestările, organizația noastră, condusă de profesorul Aurel Vișovan, a fost descoperită. În 19 august 1948 primul arestat a fost profesorul Vișovan, după care, în noapte de 19/20 august 1948 o mașină a Siguranței a plecat de la Sighet pe Valea Izei până la Săliște de unde a fost ridicat colegul Coman Găvrilă, apoi s-au oprit la Dragomirești și m-au arestat și pe mine. Am fost aduși în acea noapte la Sighet și am fost depuși în beciul Siguranței, câte unul singur în celulă. În zilele următoare au continuat arestările, aproape toți membrii au fost ridicați, doar câțiva dintre noi au reușit să fugă. Unii dintre cei care au fugit au ajuns până la Țibleș sau chiar în Lăpuș. Noi, cei arestați, am fost trimiși la Tribunalul Militar Cluj și condamnați pentru delict de uneltire la ordinea socială, cu pedepse de la 2 la 10 ani.

Ion Mariș: Revolta din acele timpuri ați plătit-o scump, cu ani mulți și grei de închisoare. A meritat sacrificiul dumneavoastră?
Ioan Ilban: M-am întors acasă în 1951 unde am găsit familia noastră distrusă, tata arestat și el, bunurile noastre confiscate, iar eu am fost trimis cu domiciliu obligatoriu la Sighet, unde nu aveam locuință și nici loc de muncă. Nu mi s-a permis nici să-mi continui studiile. Deci, sacrificiul a continuat și după ieșirea din închisoare și pot spune că a meritat, mi-am păstrat și respectat principiile creștine în care credeam.

Ion Mariș: Ce este patriotismul, domnule Ilban?
Ioan Ilban: A trăi zi de zi cu gândul că, pe lângă drepturi, mai ai și obligații.

Ion Mariș: Ați fost până în 1989 obligat la tăcere, v-ați dus suferința cu discreție. Credeți că a fost – sincer – recunoscut sacrificiul dumneaoastră după revoluția ce a (re)adus democrația în țară?
Ioan Ilban: Vorbim de sacrificiul unei generații întregi, generație care este încă marginalizată. Niciodată nu ne-am dorit recunoaștere, glorie, vizibilitate, poate doar un strop de recunoștință.

Ion Mariș: Oare schimbarea de mentalitate și conjunctura socio – economică democratică de azi, din țară, ne mai lasă să privim cu „mânie” spre trecut?
Ioan Ilban: Privesc înapoi – cu siguranță – fără mânie și spre viitor – cu speranța spre mai bine. Și dacă ar fi să o iau de la început aș merge, fără ezitare, pe același drum.

Ion Mariș: În contextul globalizări și-al „omogenizării” mondiale, mai are vreo relevanță… națiunea, istoria națiunii?
Ioan Ilban: Națiunea trebuie să-și cunoască trecutul, să nu își uite istoria. Identitatea națională a fost câștigată cu jertfe și trebuie să ne cinstim înaintașii. Istoria noastră ține de un tezaur care nu poate fi uitat sau neglijat. Este una dintre resursele importante sădite în mintea și sufletul nostru de către iluștri profesori pe care i-am avut.

Ion Mariș: Capul plecat sabia nu-l taie?… sau… sunt de preferat demnitatea și respectul de sine?
Ioan Ilban: Categoric – demnitatea și respectul de sine onorează ființa umană!

Ion Mariș: I-ați iertat sau i-ați putea ierta pe torționarii, pe ticăloșii care v-au trimis – niște tineri adolescenți nevinovați – pe nedrept, după gratii?
Ioan Ilban: Iertăm dar nu uităm.

Ion Mariș: Mă întreb și vă întreb, nu doar retoric: oare istoria, cu părțile sumbre, dramatice, se poate repeta?
Ioan Ilban: Sigur că da, mai ales atunci când istoria este uitată și falsificată.

Ion Mariș: Ce vă doriți pentru România?
Ioan Ilban: Să-și recapete frumusețea de altădată și… la trecutu-i mare, mare viitor!

Ion Mariș: Vă mulțumesc, domnule Ioan Ilban, vă doresc multă, multă sănătate!… și evident…. LA MULȚI ANI!
Ioan Ilban: Și eu vă mulțumesc.

Ion MARIȘ

oferta-wise

2 Comentarii

Click aici pentru a comenta

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

  • Povestea adevarata a unui patriot, o poveste trista, suferinda, plina de demnitate si verticalitate, a unui om trecut si condamnat nevinovat de regimul rosu, bolsevic-securist! Am citit si recitit relatările domnului Ioan Ilban, am rămas impresionat de seninătatea gândurilor, de iubirea de țară manifestată într-o perioadă tulbure, de modul patriot cum a gândit un tânăr în perioada imediat următoare terminării celui de-al doilea război mondial, perioada cand cizma sau mai bine zis, paslarul rus a uitat sa-si ia talpasita de pe plaiurile românești intoxicandu-le si încercând să inoculeze microbul rosu al bolșevismului stalinist! Tineretul românesc, elevii si studentii proveniți din frumoasele vai ale Maramureșului Voievodal, nu a prea agreat aceasta încercare de manjire cu idei pro-sovietice, s-au organizat pe-ascuns, mentinand viu spiritul românesc, educația naționalistă si religioasă, alaturi de tot ce era românesc, neintinat de influenta bolsevic-securista, ce se instaurare in tara. Pentru aceasta nobila cauza, unii dintre dansii au plătit scump cu ani grei de temniță, urmata de privațiuni ale drepturilor individuale, care le-a provocat multa suferință!
    Astăzi, vorbim despre un patriot in viata care împlinește 90 de ani, dar multi colegi de-ai dansului s-au pierdut pe drum, ca urmare a represiunilor si chinurilor suferite, ca si detinuti politici, condamnati pe nedrept, doar pentru simplul fapt ca si-au iubit tara si au avut alt crez, crezul libertatii si al democratiei reale! Putinii dintre dansii, ramasi in viață vin si ne spun niste adevaruri pe care nu le-am stiut toate nascute din oameni curajosi, verticali, vizionari, care stiau sau intuiau ca bolsevismul instaurat nu era ceva sanatos sau bun pentru romani! Cinste acestor eroi patrioti, veneratie si admiratie pentru modul lor de viata, neintinata de mizeria rosie bolsevica! Acum, cand domnul Ioan Ilban implineste aceasta frumoasa varsta, tin sa-l felicit, adresandu-i urari de bine si sanatate, de fericire si viata lunga lipsită de griji! La multi ani!

oferta-wise