„Pagina” albă de pe ecranul calculatorului nu mă îmbie la scris. Nu știu ce să scriu, sunt dezamăgit, lipsit de „inspirație”, fără… reacție. Un efort făcut împreună, oameni de afaceri reprezentativi din Sighet și „ONG-iști” confirmați de fapte, de proiecte concrete, prin care au alocat două ore pentru o discuție deschisă, fair – play, cu reprezentanții administrației publice locale (primar, viceprimar și șase – din 19 – consilieri locali) cred că s-a încheiat cu o senzație de… inutilitate.

O întâlnire promițătoare, o întâlnire ce ar fi putut aduce speranțe pentru o mai bună și eficientă colaborare între administrația publică, sectorul de afaceri și cel al organizațiilor fără scop lucrativ (ONG) s-a terminat fără… concluzii.

Cei mai importanți angajatori privați din Sighet, reprezentați prin Vasile Godja (Plimob SA), Ioan Tomoiagă (AVIVA SRL), Joseph Geebelen (Valmedy Prod SRL), Anca Oros – Stan (Laguna Serv SRL), Vasile Ardelean (Ardeleana Tisa SRL), Claudiu Prodan (Mecanica SA), Grigore Turda (Dent – Medica Terapia SRL), Tudor Vlad (Transilvania Bois SRL), Dana Dudaș (Toly Fashion SRL), Gheorghe Tivadar (AXA Reconst SRL) și reprezentanții unor importante ONG-uri sighetene (Asociația Suntem Vocea Lor, Fundația Rotary Sighet, Asociația Serviciul de Ajutor Maltez, Asociația Kiwanis, Asociația SOS Bambini, Asociația SZMISZ, Asociația Valea Verde, Asociația Frați Minori Capucini, Asociația George Ofrim, Asociația Grupul Civic Sighetean) au acceptat să se întâlnească și să discute cu aleșii din administrația publică problemele concrete ale unui municipiu ce arată din ce în ce mai… neatractiv! În sala de ședințe a Primăriei Sighet au fost prezenți reprezentanții angajatorilor a peste 4000 de cetățeni (AVIVA SRL – 2100 angajați, PLIMOB SA – 1319 – angajați, VALMEDY PROD SRL – 268, LAGUNA Serv SRL – 255 angajați etc.) plus recunoscuți ONG-iști care au în „spate” câteva sute de voluntari. Întâlnirea trebuia să genereze un schimb util de idei și mai ales de „Know – how” (gratuit!) din partea unor manageri și ONG-iști de succes din Sighet.

Nu ne-am dorit viziuni, strategii fabuloase (cu iz electoral), pe termen lung (ca să nu zic nedefinit) ci pur și simplu câteva acțiuni/ activități pe termen scurt și (eventual) mediu, verificabile, în conformitate cu bugetul „sărăcăcios” al orașului nostru. Este mult mai arzătoare – azi! – problema salubrizării (deșeurilor/ gunoaielor), a clădirilor de patrimoniu care se năruiesc, decât un nou pod peste Tisa (apropo, podul vechi arată groaznic!). Strategic, poate s-au gândit administratorii orașului să „exportăm” gunoiul în Ucraina (la prețuri înjumătățite) și noi n-am înțeles mișcarea futuristă?…

Sighetenii își doresc – repet, azi! – să vadă o schimbare „minimalistă”, să trăiască într-un oraș civilizat, neprăfuit, mai puțin cenușiu și, mai ales dorim, termene clare de finalizare, implementare, așa numitele deadline-uri, pentru niște măsuri urgente de revigorare pe termen scurt a acestei așezări (deocamdată) urbane. Să ne amăgim cu lapte și miere prin fabulosul PNRR (care a fost „înțeles” doar zilele acestea de către structurile guvernamentale) înseamnă, elegant spus, să… visăm! Nu că ar fi rău să visăm, dar avem acest obicei de peste…. 30 de ani. Putem/ puteți face un exercițiu simplu: calculați câți bani nerambursabili a atras municipiul Sighet prin programele de finanțare europene din exercițiul 2014 – 2020 și ne lămurim ce ne așteaptă! Și facem/ faceți o comparație cu alte orașe de aceeași dimensiune sau chiar cu muuulte sate!

I-am ascultat pe primar, viceprimar, arhitectul orașului, au vorbit oamenii de afaceri, au intervenit ONG -iștii, câțiva consilieri dar, summa summarum, totul mi s-a părut un exercițiu bizar de (ne)ascultare. A fost clar pentru toți participanții că avem în prim-plan un conflict între primar și viceprimar care trebuie – urgent! – soluționat și care blochează în acest moment orice progres. Și consilierii se situează de-o parte sau de alta în funcție de variabilele „ascunse” ale proiectelor propuse spre dezbatere și aprobare. Este observabilă lipsa unei abordări prin dialog și „compromis” rezonabil între cei doi „poli” (vizibili!) de putere, din cadrul administrației locale sighetene.

Dacă ar exista dorința de-a accepta mâna întinsă de către segmentul de business și societatea civilă, lucrurile ar putea să… funcționeze. Ce poate fi mai mult decât propunerea concretă făcută de către câțiva oameni de afaceri (neconsultați și neinvitați la Primărie de peste zece !!! ani) care s-au oferit să finanțeze din surse proprii remunerația câtorva persoane, care să întocmească proiecte pentru accesarea surselor actuale și viitoare de finanțare?…

Soluția este, așa cum s-a subliniat de către toți participanții interesați DOAR de dezvoltarea Sighetului, colaborarea, parteneriatul, coeziunea între structurile administrației publice. Este posibil – oare – așa ceva? Poziții aparent ireconciliabile, plasate într-o veșnică opoziție, pot să continue coabitarea iar Sighetul să se dezvolte… onorabil? Vom vedea în următoarele 2 – 3 luni dacă sunt semne de conciliere.

În rândul oamenilor de afaceri și-a societății civile crește starea/ gradul de nemulțumire, se simte o revoltă latentă și dispariția oricărei speranțe.

O propunere agreată și care – poate! – va „revigora” mecanismul înțepenit al managementului administrativ sighetean ar putea fi înființarea (propusă de către reprezentantul Asociației SZMISZ și adoptată ad-hoc) unui Consiliu Consultativ format din oameni de afaceri și ONG-iști. De fapt, în campania electorală, primarul municipiului a acceptat o propunere tot pe această direcție de-a se întâlni măcar semestrial cu oamenii de afaceri și reprezentanții societății civile, dar nu s-au mai făcut pași concreți.

Parafrazând titlul unei opere din literatura universală, sper – cu șanse reduse! – ca „Eterna comedie” sigheteană să ia sfârșit și, în ceasul al doisprezecelea, primarul și viceprimarul, asistați de echipele „disciplinate” din Consiliu Local să-și schimbe stilul de muncă, să se focalizeze pe INTERESUL cetățeanului, al Sighetului și nu pe orgolii, blocaje și „jocuri” mercantile.

Rămâne, în caz de eșec al reconcilierii așteptate de sigheteni, calea referendumului (conform Codului Administrativ în vigoare) care ar putea reconfigura drastic spectrul politic sighetean.
Ar fi păcat de speranțele (din nou!) irosite!

Ion MARIȘ

Triumful celui care învinge fără să fi riscat este lipsit de glorie. Triumful celui care învinge fără glorie e lipsit de lacrimi. Triumful celui care învinge fără lacrimi este lipsit de smerenie. Triumful celui care învinge fără smerenie este lipsit de prețuirea celor de-o seamă cu el și a trudei drumului parcurs. (Augusto Cury)

4 ani… 680 de zile… 136 Săptămâni… 4000 sunete de clopoțel… Au fost și au trecut ca o poveste. Momentele frumoase zboară, știm asta deja. Dar azi- mă bucur. Nu știu exact de ce. Poate pentru că am dat ultimul test? Nu, mi-aș dori să dau încă unul, și încă unul și ele să nu se mai termine. I-am ascultat pe oamenii mari ce mi-au spus că aceasta e cea mai frumoasă perioadă și acum ce? Școala nu m-a învățat niciodată cum să îmi iau la revedere! Și nici nu aș vrea…

4 ani de liceu…chiar 12 de școală…. Dar educat oare pentru o viață? Pregătit pentru toate probele Împăratului Roșu? Sau sunt încă boboc în felul meu?

Timpul a devenit unitatea de măsură a sentimentelor și regretelor. În cât timp se termină ora? Câte ore mai avem până plecăm? Facem și ora asta?, dar iată că azi nici timpul nu mai stă în loc. I-am cerut să se oprească, să mă mai bucur puțin de bibliotecă, de curtea unde se depănau cele mai faine întâmplări, de sala de clasă cu table noir unde se duceau cele mai aprinse bătălii între derivate și integrale, de locul din a doua bancă, dar mi-a spus că lumea mă așteaptă și nu trebuie să mă opresc. Nu știu ce așteaptă lumea: poate să fac un pas greșit și să cad sau, din contră, să strălucesc. Însă, acum, eu aștept să mulțumesc tuturor și nimănui, să-i îmbrățișez și să le zâmbesc așa cum au făcut ei, aștept…. Aștept să ridic privirea spre bufnița care stă martor de un secol la poarta CNDV și să îi zic Am reușit. Însă, mai trebuie să mulțumesc cuiva în mod special…

Dragă școală,
Ți se pare ciudat să îți spun dragă, nu? Mai rar așa ceva…. Dar chiar îmi ești dragă. Și știi de ce? Pentru că m-ai făcut ceea ce sunt azi. Și nu vorbesc aici de cunoștințe, ci de emoții. M-ai făcut să realizez că mititica poate spune adevărul, la fel cum omul de geniu poate greși. Mi-ai demonstrat că e degeaba să te cufunzi în nori și-n ceruri nalte dacă nu înveți grija de aproape. Mi-ai explicat așa frumos că atunci când totul e plumb în juru-mi, să nu las să mi se frângă aripile, dar nu mereu te-am ascultat. M-ai lăsat să mă coc, până când, precum o leoaică, m-ai mușcat iar să vezi dacă mi-am învățat lecția. Și atunci nu am mai greșit, pentru că am realizat că oricât aș încerca din bube, mucegaiuri și noroi să realizez frumuseți și prețuri noi, testamentul meu va cuprinde ceea ce e cu adevărat valoros: cât am ajutat, cât am iubit, cât am sperat, cât am făcut, cât am fost. Dacă am fugit după glasul pământului sau după cel al iubirii, m-ai trecut prin foc încât să îmi arăți că omul e cel mai recunoscător în coliba sa. M-ai făcut să deschid ochii și să văd că niciodată nu e o minciună, ci un întreg lanț, că e mai important să fii om înainte de a deveni șeful mai multor comitete și comiții, că răzbunarea nu e a mea și că Moțoc se poate schimba doar dacă are voință, nu dacă am eu dorința. Când am vrut să o iau înainte, mi-ai amintit că într-o progresie atât primul, cât și ultimul termen au aceeași importanță. M-ai făcut să îi întâlnesc și pe cei care au vrut să mă țină sub radical, însă mereu dreptatea, cinstea, integritatea vor fi peste puterea lor. Mi-ai dat lecții peste lecții ca să îmi explici că uneori e mai bine să taci, că bunătatea definește un om și că degeaba destăinui prietenului toate secretele că poate deveni orișicând un Ștefan Tipătescu.

Însă acum, la final, rămân cu o întrebare….
De ce drumul spre triumf e atât de strâmt? Pentru că suntem învățați să prindem rădăcini în loc de aripi? Pentru că părinții și profesorii ne oferă totul, însă prea rar ne învață cum să luptăm pentru el? Avem toată informația, dar am uitat că frumusețea ei constă în a o descoperi. Ne facem prieteni din toată lumea, dar nu știm să îl prețuim pe cel care se uită la noi, îndurerat, sperând că vom ridica spre el capul măcar pentru un minut. Am învățat să zburăm, dar nu știm drumul spre casa omului care ne-a făcut să devenim ceea ce suntem azi. Am descoperit multe, dar trăim din ce în ce mai puțin. De ce drumul spre triumf e atât de strâmt? Pentru că nu știm să alegem nici ce învățăm, nici ce prețuim, nici ce aplicăm. Oare tu, dragă școală, să fii vinovată pentru asta? Din ce în ce mai des tot asta aud. Însă eu te scutesc de vină. Și știi de ce? Cu noi se petrece ceva…. O viață de om! Și, Doamne, ce valoroasă e! Pentru că oricât am încerca să o logaritmăm, să o înmulțim, să îi oferim putere, ea tot una e! Nu te simți vinovată că acum, când se strigă pentru ultima dată catalogul, nu realizăm asta. Ne-ai oferit ce ai avut mai bun (uneori, ce considerai tu bun, era un rău peste măsură, dar te iertăm) însă alegerile au fost mereu în mâna noastră.

Azi să știi că te prețuiesc pe tine, școală, cu dascălii, oamenii care te fac atât de specială și toate oportunitățile pe care mi le-ai descoperit! Mi-ai oferit șansa de a crește lângă profesori deosebiți care înțeleg amfiteatrul minții, dar și lângă cei care au blocat arta de a gândi. Am crescut lângă amândoi. De ce? Pentru că în drumul spre triumf oamenii nu sunt ceea ce te aștepți, însă sunt exact ce ai nevoie. Vouă, dragi profesori, maeștri de neuitat sau doar temporari, care m-ați format sau doar informat, care ați devenit mici pentru ca eu să ajung azi mare, care v-ați folosit puterea pentru a vă expune ideile ca niște adevărați lideri NU vreau să vă mulțumesc! Ar fi prea puțin! Vreau să vă promit că o să vă fac mândri!

Părinți, prieteni, familie, vă sunt recunoscătoare pentru că mi-ați arătat că diferența care face diferența e între Ar trebui și Am făcut. Mi-ați explicat că nu e nevoie să sar de pe o stâncă pentru a zbura, ci trebuie să îmi construiesc cu răbdare și perseverență propriul avion.

Vouă, minunata echipă Salut, Sighet! scriitori și cititori deopotrivă, vă mulțumesc că ați făcut ca scrisul să devină piatră de hotar! Lumea are nevoie de oameni care știu când și cum să mustre, dar niciodată nu se feresc să laude! Prețuiți mereu cinstea și omenia!

Viitoare generații, luați-ne drept exemplu sau chiar antiexemplu. Priviți-ne drept rebeli sau înțelepți, însă nu uitați să faceți și să fiți! Aveți un scop: să faceți lumea în care intrați mai bună decât cea din care veți ieși peste un an, doi, trei…. Veți găsi cheia succesului sub alarma voastră. Treziți-vă și trăiți frumos! Să vă dovediți vouă că puteți. Asta e cea mai mare bogăție pe care v-o puteți oferi. Și nu vă temeți de eșec! Întreaga lume nu e împotriva voastră pentru că nu întreaga lume vă cunoaște (încă).

Eu am doar 18 ani. Lume, iartă-mă că poate nu am făcut mai mult până acum, dar vezi că vin! O să-ți arăt tot ce pot, dar pe parcurs. Și alături de mine vin și fantasticii 12A! Nu ne primi ca pe străini, nici măcar ca pe niște fii risipitor, ci privește-ne drept temelia zilei de mâine.

Semnat, o elevă mândră că școala a fost o aventură plăcută

Tiznit. Staționând în Maroc mai mult timp, ne gândeam să profităm de aceasta și să-l prospectăm, să-l străbatem cât mai mult, în lung și-n lat, pe coasta Atlanticului sau a Mediteranei, în spațiile sahariene din Est, spre Algeria, din sud, spre Sahara occidentală (spaniolă), înspre Mauritania. Erau locuri chemătoare, probabil fantastice și în vacanțele de „iarnă” sau de „primăvară” se puteau vizita. Am programat o ieșire spre Sud și ne-am asociat cu familia Păunoiu și ceva mai târziu am plecat spre acolo. Am fost 5 persoane: soții Păunoiu cu un copil și noi doi; pe Rodica am lăsat-o la familia Fănățeanu, la Fes.

Tan- Tan era punctul final al călătoriei noastre, un spațiu în imediata apropiere a Saharei occidentale, atunci deținută de spanioli. Aveam spre acea direcție munți înalți, de peste 4000 de m. din Moyen Atlas și Haut Atlas și, mai jos, Anti-Atlas, spre porțile Saharei, cu înălțimi mai accesibile. De aceea ne- am deplasat mai spre coasta Atlanticului, trecând prin Rabat, capitala administrativă a țării, apoi spre centru, spre Marrakes, capitala sa turistică, un loc descris ca o minune a lumii, cu edificii, peisaje, tradiții, cântec și culoare, mireasmă, unite într-o armonie de senzație. Toate acestea le- am privit doar din mers, un mers potolit și încet, o furtună de nisip blocându-ne vederea doar la câțiva pași.

Ne-am continuat drumul către deșerturile sahariene, traversând totuși platouri și înălțimi, în drumuri șerpuitoare, cu urcări și coborâșuri moderate, cu peisaje extraodinare, în care se găseau masivii arbori de eucalipt sau stejari falnici, cu cedrii care răspândeau în jur un aer plăcut, pline cu coloane de palmieri și câmpuri ample de măslini, grădini cu portocali. Pe măsura înaintării, vegetația devenea mai săracă, mai puțină și drumul trecea pe lângă oaze de verdeață, plantate parcă în pământ, având ca stindard palmierii. Am trecut peste platouri pe care erau fixate corturi masive, negre, cu turme de oi în jur și cete de cămile; acestea adăposteau populația berberă nomadă. Am făcut poze cu acele prezențe și când au venit spre noi păzitorii acestora am plecat, neștiind ce vor și dacă ne vom înțelege la vorbă.

Pe lângă drumurile ce le străbăteam, pietrișurile deveneau tot mai mărunte, anunțând apropierea deșertului, a nisipului care se va așterne în jur. Arborii din acele zone aride aveau coroană mai bogată, cu tulpină mai scundă și cu frunziș des și mărunt. Se numesc „arbori de capră„, sau „arborele Argan” și în aceștia se cățărau mulțime de capre, cu copitele adaptate în acest scop, care-i dezbrăcau de podoaba lor, pe rând, alternativ, în lipsa sau raritatea firelor de iarbă. Era o imagine de peisaj extraordinară, acei arbori plini cu capre părând a fi, într- o privire mai depărtată, niște arbori fructiferi invadați de maimuțe, din care nu am văzut pe acolo și numai la capre pe sus nu ne gândeam. Se spune că această specie de arbori are o foarte rară răspândire în lume, aproape numai în această parte Sud-Estică a Marocului și în alte câteva zone sahariene, foarte rezistent în climatul acelor spații, cu rădăcini înfipte adânc în sol, nu pentru susținerea caprelor, ci pentru obținerea umidității necesare rezistenței în acele terenuri aride; ei rezistă și după golirea lor de podoaba frunzișului mult timp și se și refăceau mai apoi. Uleiurile extrase din fructele acestora, cu mult efort, este deosebit de valoros în cosmetică și în domeniul farmaceutic; am văzut „spectacolul” de aproape și caprele ne priveau mirate, „de sus”. Câteva informații mi-au fost transmise de localnicii de pe acolo, care socoteau aceste „păduri” o adevărată bogăție, aurul locului, nu numai pentru sursă de hrană a caprelor, cât și pentru celelalte produse ale lor. De aceea exploatarea lor este restricționată, cu toate că viața lor depășește mult suta de ani și sunt în Patrimoniul UNESCO, excepție făcând caprele. Alte date suplimentare despre ei le-am luat și de pe internet.

Am întâlnit prin acele locuri și așezări umane, împrejmuite cu cactuși enormi, unul lângă altul, cu spini masivi și frunze late și foarte groase ce păstrau umezeala, seva, pe fețele cărora se dezvoltau fructe deosebit de gustoase. Ei îndeplineau multiple scopuri: ofereau un peisaj deosebit de frumos și plăcut în mijlocul acelor uscăciuni, păstrau o umiditate locală și, pe lângă fructele delicioase, mai formau și un zid de apărare, aproape imposibil de trecut, de străbatut, printre formele și spinii lor.

Ne- am îndreptat din nou spre vest, țintind Agadirul, un oraș splendid pe coasta Oceanului, trecând prin Taroudent, o așezare veche numită și perla Sudului. La Agadir am staționat puțin la o colonie de mineri români, care lucrau în subsolurile cuprifere ale Sudului, printre care și doi maramureșeni cunoscuți: Ciuban Vasile (un fost elev de al meu, la fără frecvență) și Vasile Orzac. Am stat cu ei la masă și am ciocnit un ou roșu, fiind sărbătoarea Paștilor. Întâlniri întâmplătoare, departe de țară, între personae cunoscute, în prospectarea necunoscutului.

Această cetate a fost zguduită de un puternic cutremur în 1960, fiind distrusă în câteva secunde, cu peste zece mii de victime. Orașul martir a renăscut repede din ruine, infrastructura, edificiile, portul și zona industrială fiind refăcute. Sectorul balnear și turistic s-au dezvoltat și ele, toate acestea dându-i o înfățișare modernă, faimă de „Miami” marocan.

Tiznit. După acel popas am plecat mai departe spre Tiznit, oraș încântător cu palmieri, grădini irigate și măslini și cu oaze mai depărtate, cu un loc bogat în bijuterii, specializat în argintărie. Vizitând un astfel de butic, ne-a plăcut o tavă cu două ceainice și o zaharniță, cu modele frumoase, menționate de comerciant că fiind din argint. De fapt erau dintr-un fel de metal alb, suflat cu argint. Ne gândeam să o abordăm. Întrebând de preț, ni se răspunde :

– 800 de dh, monsieur!

Începem negocierea:

– Oh, este prea mult am replicat și anunț ofertă noastră:
– 300 de dh!

Am tot continuat așa, cu reduceri și adaosuri:

– 700 de dh !
– 400 de dh, răspund eu, după care urmează:
– 500 dh, le dernier prix (ultimul preț)!

Ne-am înțeles cu soția să le cumpărăm și ea spune:

– De acord, 500 de dh.

În timp ce arabul se pregătea să ne împacheteze marfa, eu mă răzgândesc, în mod sincer (nu ne era necesară atunci și erau mulți bani), spunând aceasta și soției. Ies la luptă și, după acordul exprimat, mă gândeam cum să-l abordez, pentru a nu-i da ocazia să ne insulte; m-am decis și-i spun:

– Eu nu sunt de acord, e tot prea mult!
– Dar soția a acceptat, vine replica;
– Da, dar eu sunt șeful! (c-est moi le chef!)

Acesta a fost un argument puternic și pentru el, pentru că, așa se spunea, se obișnuia și așa se trăia acolo; a rămas fără replică. Pentru a-mi motiva puțin gestul, arunc un preț de refuz:

– 300 de dh.! (prima mea ofertă);
– Non! vine răspunsul.

Noi ne pregăteam atunci de plecare, când vânzătorul ne oprește :

– De acord, dar e un „mare cadou” și, spunând aceasta, ne pregătea tava iar noi dirhamii.

Plătim, ne luăm marfa și ne mai învârtim apoi prin suc. Când ieșim afară, trecând prin față magazinului, acesta era închis iar vânzătorul stătea cu picioarele într-un lighean cu apă, de unde ne zâmbește și ne face semn cu mâna, un fel de pa!, bey, bey! iar noi ne spuneam: l- am dus!; dar el nu părea păcălit!

Sosiți acasă, ne-am deplasat până la Fes, la familia Fănățeanu și am intrat cu ei în medina orașului, o medină enormă. Trecând prin față unui magazin vedem în vitrină tava noastră cu ceainicele. Identică, probabil adusă tot de la Tiznit. Ne intersăm de preț, doar pentru a ne evalua afacerea, reușită negocierii. Ni se spune: 200 de dh! Prețul se mai și ajusta prin negociere. Ce să-i faci ? Ce am luat noi a fost de la sursă, original! Ne- am zis:

– „Un mare cadou „, dar pentru el. E bine că n-am luat plasă și mai mare.

Cu călătoria noastră ne-am mai depărtat de coastă și ne-am îndreptat spre Goulimine, prin Bouizacarne, spre ținta noastră. Dar urcând spre această localitate, pe o pantă semnificativă (ne aflăm în zonă munților Anti-Atlas), am constatat urme de noroi pe șosea; se vedea că a plouat bine mai înainte. Ca rezultat al acestui fenomen, am văzut mai multe mașini staționate în derapaj pe margini, mai mult sau mai puțin accidentate și, drept stindard, una se află în echilibru instabil, cu burta pe un cioc de stâncă, în risc de a se prăvăli în valea de alături la o mică rafală de vânt. Ele coborau sau urcau atunci când noroiul s-a scurs pe șosea. Aceste fenomene se produceau foarte rar la porțile Saharei și conducătorii nu erau obișnuiți cu ele, ajungându-se la astfel de situații.

Prin această așezare, la poalele munților Bani, intrăm în marele Sud, o parte a Saharei și țara „oamenilor albaștri”, numiți așa pentru costumația lor albastră, ce-i proteja de Soare și transpirație, fiind prima fereastră a unui șir de oaze. Se poate experimenta aceasta cu o cană albastră cu ceai, pusă la încălzit la microunde; eu am experimentat și m-am ars aproape la degete, timp în care ceaiul era foarte puțin schimbat termic! Experiența locului! Fiind spre seară, ne-am luat fiecare familie o cameră la un hotel din această localitate, la un preț piperat; ne aflăm la porțile Saharei.

Gheorghe BĂRCAN,
fost elev al Liceului „Dragoș-Vodă”, Sighet

foto: Incredibilia.ro

Se zice că omul nu moare atunci când este îngropat, el moare atunci când este uitat…

Uitarea, acest flagel care-și face loc din ce în ce mai des, devine în ultimul timp parcă, stăpân peste tot și în toate. Cei de la oraș, amețiți de caruselul rutinei zilnice, legate mai mult de alergăturile aducătoare de siguranța traiului zilnic, poate nu simt (încă!) amenințarea căderii în hăul acestui nemilos dușman-Uitarea.

La țară însă, blazarea, neputința, nevoința (de multe ori), înaintează asemeni unui pârjol. Câmpuri nearate, fânețe necosite transformate în ani în adevărate stepe, sub lozinca: „nu se merită a le lucra!”. Ar fi și culmea, din moment ce găsești la vânzare, la magazinul la doi pași de casă. cam tot ce ai nevoie. La ce folos să mai lucri pământul? Pe tineri, în afară de a „zgrepțina oglinduța” (a se citi „a accesa telefonul”), vorba unui înțelept de la țară, altceva nu-i interesează. Nimic nu reprezintă vreun motiv demn de interes pentru a-și ridica ochii din ecranul luminos. Mai ales că în spatele lor, simt reazemul părinților care o apucă peste mări și țări spre a-și procopsi odraslele. Odrasle ce sunt dependente de sudoarea lor, asemeni puilor nou ieșiți din găoace și care, cu clonțurile deschise așteaptă pasărea să le pună în cioc agoniseala zilnică. Halal evoluție! Până și de la păsări am avea de învățat dacă le-am urmări cu atenție periplul zilnic.

În timpul acesta, pământul suferă. Nu poate vedea dacă iarba-i prea mare și nu-i cosită, nu poate respira dacă pamântul nu-i afânat! Cine să-i asculte însă și lui păsurile? Daca însuși „obiectul muncii” care ni s-a dat în zilele primordiale ale Facerii, pentru a ne susține și a ne hrăni îl lăsăm în Uitare! Suntem atât de ocupați! Nu mă mai miră (de o vreme) starea de paragină a cimitirelor, lumea celor uitați… Mă sperie însă starea locurilor celor vii încă! Nepăsarea și indolența în grija de a păstra, a îngriji și a da mai departe ce au primit, este de neînțeles.

De multă vreme voiam să ajung la căsuța din Laz a sculptorului Mihai Borodi. Am prins o zi când se putea escalada cărarea de acces, care pe timp de ploaie e mai mult o vâlcea mâloasă, greu de parcurs. Nimic nu-ți sugerează că pe acolo ar locui cineva. Un loc sălbăticit, fără animație, pustiu, asemeni geniului, care, de unul singur se îndărătnicea să se întoarcă în fiecare an acasă, la căsuța lui albastră, cu ușă și ferești domnești. Doi brazi bătrâni o străjuiesc și îi țin umbră vara iar iarna îi țin piept furtunilor de zăpadă. O livadă necuprinsă, acum în plină floare o înconjoară. Și peste tot, o liniște și o pace nepământeană, netulburată de nimic. Toate lucrușoarele lui austere, nimicurile lui importante cu care-și împărțea ,,sejururile” de fiecare an, stau nemișcate și cuminți așa cum le-a surprins „întrerupătorul” vieții lui Mihai…

Casa mai stă în picioare, demnă în modestia ei, o casă care a dat două minți geniale, aplecate spre cunoaștere, dar care acum ar avea nevoie și ea de o recunoaștere pentru a nu se prăbuși definitiv. Locul și încărcătura de tihnă și liniște ar fi ideale pentru a se conserva puținul rămas după trecerea făuritorului statuii Demiurgului, cu care acum, Sighetul se mândrește.

O Casă Memorială a lui Mihai Borodi, ar mai spăla (poate) din ingratitudinea și meschinăria celor care nu au știut (sau vrut!) să-l aprecieze la timp! Ar fi un mic Pantheon (cum își dezmierda el căsuța) la care, atunci când ajungea îi săruta cărarea. Ar fi un respiro pentru acei care vor să se reculeagă departe de toata lumea dezlănțuită. Ar fi o provocare pentru instituțiile statului în a-și arăta disponibilitatea, ca acest mare artist să fie recunoscut la adevărata sa valoare și să nu fie lăsat să moară și a doua oară îngropat în neagra și hidoasa Uitare!

A constatat pentru dumneavoastră,
Ileana PISUC

Poate c-ar trebui mai des
Ca să mă uit la părul creț
Care-mi șoptește-n miez de noapte :
Rămâi copil până la moarte.

N-am ascultat nici de oglindă
În care mă priveam timidă.
O tot priveam cu nepăsare
Iar astăzi vin să-i cer iertare.

Ea o să ierte, și-o să uite
Căci am zburat prin viață iute
Dar nicidecum nu va uita
Că nu mai sunt ce-am fost cândva.

„Fetița junglei” de-altădată
Azi e femeie calculată
N-aleargă după porumbei
Dar are aripile ei

Nu crede-n Făt Frumos și știe,
Că e frumos în teorie,
Dar când ea va dori să zboare
El va alege-o altă cale.

Copilă dragă-n zborul tău,
Să duci departe dorul meu
Îl voi simți oriunde-ai fi
Copilărie-ai să mai vii?

Autor, Ioana TRIFOI

Sursă foto: gokid.ro

*
mașini de zburat
visele păpădiei
cu ochii deschiși
*
joc de-a lumina
ale soarelui săgeți
ieșind dintre nori
*
două petale
de violete ude
ochii Fecioarei
*
aripi întinse
peste zile și nopți
mâinile mamei
*
iz de viorea
prin lucarnă furișat
în odaia mea
*
ghem de blană sur
căutând un cald culcuș
mâț în gheata mea
*
mască pierdută
printre ghiocei tușați
penel însorit

                       Luminița COLOPELNIC

*
apropiere –
forsiții distanțate
în parcul pustiu
*
Martie-n răscruci –
crucifix între doi pini
netezind calea
*
un nou răsărit –
livada bunicilor
într-o narcisă
*
lumini de gală –
semiîntunericul
din ringul de box
*
Briseis din vis –
Muntele întrezărit
în salonul scris
*
nana korobi –
munți încă înzăpeziți
în primăvară
*
stropi grei de ploaie –
lumânări se sting pe rând
cu primăvara

                  Marius VOINAGHI

*
fereastră la drum –
ea scutură tot felul,
de praf, de noapte
*
stadion pustiu –
prunc privind păianjenii
din vinclul porții
*
April, înfloriri –
un măr păzind o casă
în paragină
*
lalea în roșu –
o casă de vânzare,
cu anunțul șters
*
el cuprinzând-o… –
o mașinuță trece
toată strălucind
*
nouă zi de Mai –
alte aceleași vederi
pe vreun chip vechiu…
*
stradă în soare –
în praf, un zăvod negru
ori numai umbra

                                 Marin SLUJERU

Foto: Marius Voinaghi

Adesea ne întrebăm: cum putem dobândi bucuria/ fericirea/ împlinirea sufletească?

E atât de simplu… TOTUL e la o aruncătură de băț. Cu toții știm că Dumnezeu lucrează cu și prin oameni. Poate că nu de puține ori trecem pe lângă semenii noștri fără măcar să-i privim, fără să le citim tristețea de pe chip sau din ochi. Oare doar lacrimile descriu suferința unui om? Evident că nu! Dacă am reflecta un pic ne-am da seama că Dumnezeu îi iubeşte pe toţi oamenii la fel de mult. Nu pentru că am făcut noi ceva bun pe pământ sau că merităm, ci pentru că El este izvor de iubire. De ce să nu dăm mai departe ștafeta fericirii, a iubirii, a bucuriei, celor mai puțini norocoși?…

Astăzi, noi, cei din Asociația SUNTEM VOCEA LOR, am ales să fim IUBIRE/ BUCURIE/ SUSȚINERE pentru mai bine de 17 copilași din medii defavorizate.

Am reușit să le facem baie, i-am schimbat în haine curate și confortabile, am mâncat împreună, iar mai apoi am vizionat un film, a fost cu adevărat ca o… Duminică în familie.
Pentru a ajunge la sufletele lor am avut de parcurs multe etape. Nu-i singura noastră întâlnire de acest fel, dar nici astăzi nu putem mărturisi că este simplu. Nu este simplu, însă e înălțător ca la finalul zilei, când inima ne zburdă de fericire, să fim împăcați pentru ceea ce am reușit să învățăm și să realizăm.

Am învățat că respectul pentru semenii noștri rămâne fundamental în relaționarea noastră cu ei.

Am învățat că adevăratul „Mulțumesc!” vine din priviri înlăcrimate şi că recunoștința nu are grad de măsurare.

Am învățat că a oferi celor sărmani hrană și accesul la duș, precum și hainele de care au atâta nevoie nu înseamnă milă sau pomană, ci un sprijin real, un prim pas spre o normalitate pierdută sau „furată” de circumstanțe de neimaginat, de drame marcante.

Am învățat că suntem egali în fața neșansei – care poate lovi în orice moment al vieții, spulberându-ne puterea de a ne apăra de vicii și pericole.

Am învățat ce înseamnă Iubirea/ Pacea și Liniștea sufletească: să ne metamorfozăm în „pielea” celor sărmani, iar mai apoi, dacă la finalul zilei reușim să găsim o fărâmă de care să ne agățăm pentru a zâmbi din suflet, înseamnă că a meritat toată osteneala.

Împreună însă, atât cât este necesar, este posibilă redobândirea treptată a unui echilibru interior și a unei autonomii personale care să ducă la creșterea calității vieții beneficiarilor serviciilor noastre, scopul principal al asociației noastre.

ASTĂZI a meritat! Nu-i nici prima și nici ultima zi în care motivul bucuriei noastre sunt chiar ei: cei de pe „tărâmul celor nevăzuți”. Exact așa se dobândește Fericirea! Iubind, sprijinind, îmbrățișandu-i pe cei în suferință!

MULȚUMIM domnului Andrei Tivadar pentru donația făcută; Părintelui Eugen și Fraților Franciscani Capucini din Sighet, voluntarilor noștri Negrea Florentina, Opriș Alexandra, Boje Bogdan, Boje Noemi, Nicu Hendri, plus alți peste 30 de voluntari ai asociației care au venit cu idei și susținere necondiționată.

Ziua de azi, acțiunea de azi nu ar fi fost posibilă fără implicarea doamnei Opriș Ionica – Viorica, președinta Asociației Suntem Vocea Lor!
ÎMPREUNĂ suntem mai buni… pe zi ce trece!

Noemi Boje

Duminică, 30 mai 2021

Sâmbătă, 29 mai 2021, au continuat activitățile prilejuite de aniversarea celor 40 de ani de existență a Muzeului Satului Maramureșean „Mihai Dăncuș”. A fost o zi frumoasă cu bucate alese, tradiționale, dar și cu produse de artizanat, cu muzică și voie bună, cu mulți sigheteni și turiști participanți, cu vreme plăcută pentru o plimbare liniștită pe ulițele satului de pe dealul Doboieș. Am întâlnit și oficialități, dar mai ales familii însoțite de frumoșii lor copii, ispitiți de… atelierele de creație (pictură pe sticlă, desen și grafică, artă populară și literatură).

După binemeritate popasuri pentru degustat produse tradiționale și cumpărături bio-apetisante, publicul a „servit” și un program folcloric susținut de copii și tineri (de la Clubul Copiilor respectiv Centrul Cultural din Sighet), pasionați de muzica tradițională maramureșeană.

Oaza de liniște și relaxare, organizată pe parcursul săptămânii 23 – 30 mai 2021 la Muzeul Satului Maramureșean, ne-a (re)amintit că inima verde – tradițională a Sighetului bate (încă).

Text & foto & video: Ion Mariș

A trecut la cele veșnice la Dragomirești (Maramureș) la o vârstă venerabilă, doamna învățătoare Maria Ionescu (născută Ilban), una dintre ultimele femei supraviețuitoare ale temnițelor comuniste din România și unul dintre ultimii deținuți politici din Maramureș.

Tânără învățătoare și având un copil mic de 1 an, Maria Ionescu este arestată în 1949 împreună cu tatăl, mama și soțul ei sub acuzația de susținere a partizanilor din grupul Popșa (tatăl ei, Ioan Șt. Ilban era unul din liderii grupului de sprijin din Dragomirești).

Arestată cu copilul în brațe, Maria Ionescu este presată timp de 10 zile să predea copilul. Va accepta doar după eliberarea mamei ei, căreia i l-a încredințat (aceasta fusese însă în prealabil bătută până a leșinat). A fost dusă la Securitate la Sighet apoi închisă pentru o anchetă mai îndelungată la Oradea (a petrecut 18 zile la celula neagră, în întuneric și miros de urină și fecale) apoi, după condamnarea de la Cluj, a executat detenția la închisoarea pentru femei Mislea (jud. Prahova) alături de 520 de deținute, elita feminină a țării (multe fiind studente legionare, dintre ele Aspazia Oțel îi va păstra o frumoasă amintire), fiind eliberată în 1952. Întoarsă acasă, va fi supusă la alte nedreptăți și privațiuni. După 1989 se va implica activ în renașterea parohiei greco-catolice din comună și în acțiunile închinate memoriei luptătorilor anticomuniști din Maramureș.

Înmormântarea a avut loc sâmbătă 29 mai la Dragomirești și a fost oficiată de episcopul greco-catolic de Maramureș, P.S. Vasile Bizău împreună cu un grup de preoți, cu participarea primarului Vasile Țiplea și a multor consăteni și cunoscuți. Luările de cuvânt au evidențiat valoarea morală a Mariei Ionescu în contextul rezistentei anticomuniste din Maramureș, Dragomireștiul fiind unul dintre centrele fierbinți ale acestei rezistențe. Ultimii 3 supraviețuitori din Dragomirești sunt Ioan Ilban (Sighet), Aurel Vlad (S.U.A.) și Vasile Bizău (Franța).

Preot prof. Marius VIȘOVAN

Sursă foto: Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței

Marile pasiuni nu mor niciodată și nu e niciodată prea târziu să-ți trăiești visurile. O  dovadă vie este Vasile Șofineț, din Remeți, Maramureș, care și-a descoperit pasiunea pentru mașini în tinerețe. A urmat Școala profesională la Reșița și Liceul Mecanic la Negrești Oaș, după care a fost pentru scurt timp mecanic auto. Viața, însă, nu i-a permis să lucreze printre mașini, așa că, cea mai mare parte a anilor de muncă i-a petrecut fiind casier la poștă. Cu toate acestea, în momentul în care s-a pensionat, Vasile Șofineț a revenit la vechea pasiune.

Ce face acum vă întrebați? Ei bine, ceea ce a visat toată viața, colecționează mașini de epocă. Ceea ce părea cândva un vis frumos a devenit o colecție cu mașini despre care povestește cu drag oricând se ivește ocazia. A început cu un Mercedes 124 alb care a fost prima mașină reabilitată de el și în același timp prima care a primit certificatul de autovehicul istoric. A continuat apoi cu ARO, Coada De Rândunică din anul 1962, IMS, până a ajuns la piesa de rezistență a colecției și anume o limuzină Daimler care face parte dintr-o serie limitată de autovehicule fabricate pentru membrii guvernului britanic.

După cum declară chiar colecționarul, reabilitarea acesteia nu a fost tocmai ușoară deoarece piesele ei fac parte dintr-o serie limitată și nu se pot procura din Uniunea Europeană. Totuși, în găsirea acestor piese a avut un mic ajutor și anume pe fiul său, Florin Șofineț, care i-a moștenit pasiunea pentru autovehicule istorice. Fiul a fost acela care l-a ajutat să o reabiliteze și să facă rost de piese din Regatul Unit, susținându-l de fiecare dată când vine vorba de mașini cu istorie.

Pasiunea pentru mașini a molipsit întreaga familie, iar de-a lungul timpului, cea mai înfocată susținătoare s-a dovedit a fi soția, Maria, a cărei mașină preferată este, de asemenea, o piesă interesantă din colecție, mai exact ARO 244 de armată, care este unic în judetul Maramureș.

Soții Șofineț fac acum parte din clubul Retro Mobil, care reunește deținătorii de autovehicule vechi din toată țara și care se întâlnesc constant, însă și acest aspect a fost afectat de anul pandemic pe care, să sperăm, l-am depășit. Însă, cum maramureșenii găsesc o soluție pentru orice, soții Șofineț au decis să organizeze ei Prima Paradă de Primăvară a clubului Retro Mobil din anul 2020, așa că mașini cu portbagajele pline de povești au rulat pe străzile localității Remeți. De asemenea, datorită pasiunii lui, Vasile Șofineț a obținut mai multe diplome și, cel mai important, a cunoscut oamenii cu aceleași hobby-uri și pasiuni.

Se vede că Vasile Șofineț depune mult efort în reabilitarea autovehiculelor care durează în medie un an, doi, dar, este convins că munca lui nu se compară cu satisfacția momentului când își vede visul împlinit, când o nouă mașină de-a lui primește de la București certificatul de autovehicul cu valoare istorică.

Ar fi multe de spus despre el, dar atunci când este vorba despre pasiune împletită cu muncă asiduă cuvintele nu pot reda totul. Vasile Șofineț este și va rămâne maramureșeanul care a îndrăznit să-și urmeze visurile, care a muncit până a reușit ce și-a propus, până și-a transformat garajele în adevărate expoziții, iar mașinile în fărâme de povești pe care mulți le-au uitat.

Autor, Gabriela POP

În urma articolului nostru din 14 mai a.c. intitulat „Rezistența anticomunistă din Maramureș – deținuții politici pe localități” (care poate fi văzut aici) am primit mai multe informații care completează fericit documentația asupra rezistenței maramureșene. Cele primite în ziua publicării articolului le-am introdus pe loc în listă (cu acordul redacției), dar ulterior modificarea listei nu ar mai fi avut relevanță (majoritatea cititorilor parcurgând deja textul) de aceea am decis să le includem într-un nou articol, împreună cu alte precizări necesare.

Este vorba de un număr de țărani gospodari din satele Maramureșului, care au suferit temniță pentru refuzul de a acepta colectivizarea sau pentru neplata cotelor mari impuse de autoritățile comuniste (tot o formă de a lichida  țărănimea fruntașă și de a intimida restul gospodarilor pentru a-i determina să intre în colectiv). Ne-au fost semnalate numele: Ancuța Matilda (Berbești), Chiș Mihai Burla, Vlad Ion Horea și Țurlaș Grigore (Săliștea de Sus), Arba Ion și Arba Ioana (Vadu Izei), dar cu siguranță cazuri similare sunt și în alte localități, asteptăm în continuare informații de la cititori. De asemenea daca există undeva studii de specialitate despre represiunea asociată  colectivizării din Maramureș rog să ni se semnaleze, pentru a completa documentația rezistenței anticomuniste.

Un capitol cu totul aparte, puțin cunoscut și studiat (dar care obligatoriu trebuie scos la lumină) îl constituie etnicii maghiari din Maramureș care au suferit în închisorile comuniste, ca urmare a unor atitudini individuale sau a apartenenței politice din trecut. Nu am văzut niciodată o listă a acestora (dacă există undeva), nu știm dacă sunt mulți sau puțini, dar cu siguranță există și merită cunoscuți. Singurele informații certe de care dispunem actualmente sunt cele privitoare la frații Szöllösy din Sighet, Tiberiu și Anton, ambii decedați în detenție (la Văcărești, respectiv Canal ). De asemenea, nu dispunem  de informații despre deținuți politici de etnie ucraineană sau evreiască din Maramureș; etnicii germani din Vișeu de Sus au fost cu siguranță incluși în deportările sovietice din 1945 dar ar fi bine să avem date concrete și analize concludente.

În încheiere doresc să reafirm limitele demersului exprimat prin aceste articole. O listă incompletă de nume și localități este doar un prim pas, foarte superficial, de explorare a unui fenomen istoric complex (politic, economic, spiritual, psihologic) cum este cel al rezistenței maramureșene și scopul nostru este acela de a trezi atenția tinerilor din zona noastră asupra istoriei locale recente și a valorilor care merită apărate având ca model jertfele generației precedente.  Am pus numele în ordine alfabetică tocmai pentru a arăta că nu facem (aici) niciun fel de clasificări sau ierarhizări. Munca de aprofundare pe care vă provoc să v-o asumați (alături de studiile deja existente) va scoate în evidență diversitatea situațiilor, în privința cauzei detenției (orientări politice asumate, simpatii sau doar reacții spontane  în fața unor probleme concrete), lungimea foarte diferită a detenției (între 3 luni și 16 ani ), statutul juridic diferit ( cu una sau mai multe condamnări sau fără condamnare deloc), regimul de detenție (condițiile și tratamentul din închisori sau lagăre diferite, dacă deținutul a fost torturat sau nu), calibrul spiritual și intelectual al deținuților (reflectat în atitudinea din detenție sau ulterioară) precum și statutul fostului deținut după eliberare, marginalizarea, șicanarea și supravegherea depinzând deseori de zelul, mai mare sau mic al Securității locale (dar și de numeroși alți factori uneori greu de evaluat), cazul special al preoților greco-catolici, etc.

E o comoară de suflet pe care o dezgropăm cu grijă și o punem la loc de cinste. Este efortul nostru și al generațiilor viitoare.

preot prof. Marius VIȘOVAN

Luni, 24 mai 2021, de la ora 16:00, în sala de spectacole a Centrului Cultural din Sighet s-au întâlnit, într-o atmosferă caldă, cordială, prietenii fostului dansator și fost sighetean Gheorghe Mihăiescu, activ în binecunoscutul Ansamblu Folcloric Mara în perioada 1978 – 1992. Nu s-au întâlnit pentru  a exersa pași de dansuri „populare” și nici pentru a propune un nou spectacol ci, pur și simplu pentru a se bucura de amintirile  „deconspirate” de Gheorghe Mihăiescu, autorul cărții „Dincolo de scenă” (apărută la Editura Valea Verde, la sfârșitul lunii aprilie a.c.).

„Dincolo de scenă”, cartea mult așteptată, a fost motivul esențial al întâlnirii la care s-au depănat multe și frumoase amintiri, toate în conexiune cu performanțele atinse de Ansamblul Folcloric sighetean Mara în special la sârșitul secolului XX. S-au întâlnit – unii după foarte mulți ani! – dansatori, instrumentiști, conducători de foste instituții, iubitori ai folclorului dar și ai… culturii.

Au fost rostite cuvinte frumoase, cuvinte de apreciere, de către managerul interimar al Centrului Cultural Sighet, Ioan Tivadar, de către prefațatorii cărții, Ioan Ardeleanu – Pruncu, Echim Vancea, Ion Mariș, lectorul de carte, Brîndușa Oanță, dar mai ales de către spectatorii – prieteni ai autorului volumului „Dincolo de scenă”.  Au mai vorbit – incitați de dragostea pentru Ansamblul Folcloric Mara – Gheorghe Mihai Bârlea, Ioana Dăncuș, Marius Julean, Anton Rohian, Marin Slujeru, Gigi Sârbu, Mariana Șimon,  Emil Berczi, Ghiță Rednic.

Momentul cel mai emoționant a fost interpretarea melodiei „De-ar fi mândra-n deal la cruce” o rememorare a unui „popas” solemn petrecut în Catedrala din Soller (Insulele Baleare – Spania, 1980).  Interpretarea a aparținut actualilor continuatori ai Ansamblului Mara, Ileana Matus – voce, Mihai Chișu – vioară și Adi Bența – zongoră, fiind urmată și de un scurt moment de reculegere, în memoria membrilor ansamblului, plecați mult prea devreme la ceruri.

Finalul întâlnirii a aparținut autorului volumului lansat, Gheorghe Mihăiescu, iubitor al dansului și al tradițiilor nepervertite care, după ce a menționat câteva amănunte din derularea nașterii „alesei scriituri”, a împărțit „la liber” cartea și a ostenit plăcut caligrafiind autografe numeroșilor participanți.

Întâlnirea a fost moderată de coordonatorul Editurii Valea Verde, într-o după amiază plăcută, agreabilă, care a mai spulberat un pic din „prea multul colb” (vorba fostului prefect al Maramureșului, A. Rohian) de pe imaginea Sighetului.

Ion Mariș

Foto & video: Brîndușa Oanță