Zona centrală a Sighetului, în perioada interbelică, înainte de cel de-al Doilea Război Mondial, când la Sighet era primar Alexandru Filipașcu.

Se pare că în centrul orașului posibilitățile de relaxare erau mult mai atractive în urmă cu  aproape 90 de ani!

Completările cititorilor la această fotografie sunt binevenite.

Salut, Sighet!

NR: Fotografie dintr-o colecție privată.

Prof. univ. dr. habil. Ioan DZIȚAC s-a născut la 14.02.1953 în comuna Poienile de sub Munte (Maramureș). A urmat clasele primare și cele gimnaziale în comuna Repedea – Maramureș (1960-1968). A absolvit Liceul (Colegiul Național) „Dragoș-Vodă” din Sighetu Marmației, promoția 1972, la bacalaureat obținând media zece la matematică.

După bacalaureat, a urmat Universitatea „Babeș – Bolyai” din Cluj – Napoca, finalizând-și studiile cu nota zece la Diploma de Licență – Matematică (în anul 1977) și, ulterior, a obținut Diploma de Doctor în Informatică cu un calificativ maxim (în anul 2002). În 2019 a obținut abilitarea în domeniul Informatică Economică la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași. A fost lector și apoi conferențiar universitar la Universitatea din Oradea (1991-2005). Din 2009 este profesor universitar de informatică la Universitatea „Aurel Vlaicu” din Arad, iar din 2017 este profesor de matematică și informatică la Universitatea Agora din Oradea (unde a ocupat postul de conferențiar între 2005-2009). De asemenea, este conducător de doctorat la Universitatea din Craiova.

A fost profesor asociat la Universitatea Academiei Chineze de Științe (2013-2016) și, de asemenea, membru în Consiliul Consultativ al Facultății de Management of Technology, Hoseo University din Coreea de Sud. Este co-fondator și co-editor șef al unei reviste cotate ISI Web of Science/SCI Expanded (din 2006), International Journal of Computers Communications & Control, nominalizată de Elsevier pentru Journal Excellence Award – Scopus Awards România – 2015 (Factor de Impact în JCR2018 = 1,585). Și, nu în ultimul rând, este membru în Editorial Board și la alte 11 reviste științifice din lume. Este co-fondator și președinte al International Conference on Computers Communications and Control (ICCCC). A fost membru în Comitetele de Program în peste 80 de conferințe internționale. Este Senior Member IEEE din 2011 și membru în alte organizații profesionale (ROMAI, SRAIT, SSMAR, RNG-ISCB etc.). A fost invitat să susțină conferințe în China (2013 – Beijing, Suzhou, Chengdu, 2015 – Dalian, 2016 – Beijing), India (2014 – Madurai, 2017 – Delhi), Rusia (2014 – Moscova), Brazilia (2015 – Rio de Janeiro), Lituania (2015 – Druskininkai), Coreea de Sud (2016 – Asan). Cercetările sale curente sunt orientate spre diferite aspecte ale inteligenței artificiale, soft computing și aplicații ale logicii fuzzy în tehnologie și economie (luarea deciziilor). A publicat 3 cărți, 12 cursuri și materiale suport pentru studenți, 6 proceedings-uri și peste 80 articole științifice în reviste de specialitate și în volumele unor conferințe. Are peste 40 de articole ISI Web of Science și peste 200 de citări din ISI în ISI (fără autocitări, h-index=9). În Google Scholar are peste 510 de citări. A fost inclus printre cei 100 de informaticieni români de pretutindeni, din ultimii 100 de ani, în volumul „One Hundred Romanian Scientists in Theoretical Computer Science”, Editura Academiei Române, precum și în volumul „Civilizația Românească – Știința și Tehnologia Informației în România”, apărut în anul aniversării a 100 de ani de la Marea Unire, tot în Editura Academiei Române (2018). A fost rector al UAO în perioada 2012–2016, fiind reales și pentru mandatul 2016-2020.

În anul 2019 (11 octombrie) a participat la festivitatea de aniversare a Centenarului Liceului (Colegiului Național) „Dragoș – Vodă” (de care-l legau plăcute amintiri și prietenii), când l-am întâlnit pentru prima și – din păcate – ultima dată. Telefonic, am discutat de mai multe ori, atât înainte dar și după ce a răspuns cu toată mărinimia la interviul pe care mi l-a acordat (apărut la 22 iulie 2019 în publicația online „Salut, Sighet!”).

Avea numeroase planuri și idei de a-și intensifica prodigioasa activitate științifică dar se gândea și la posibile „pauze” pentru sine însuși, pentru relaxare și odihnă.

Din păcate, maramureșeanul, prof. univ. dr. habil. Ioan Dzițac a fost „chemat” la Cer duminică, 07 februarie 2021, la o vârstă care-i permitea încă foarte multă implicare științifică, cu doar câteva zile înainte de aniversarea zilei de naștere.

Condoleanțe sincere familiei îndolitate! Dumnezeu să-l odihnească în pace!

Ion MARIȘ

N.R.: Interviul cu  prof. univ. dr. Habil Ioan Dzițac, publicat și în volumul #CNDV100 – Convorbiri – mărturisiri, (Editura Valea Verde, 2019), îl puteți citi aici.

Sâmbătă, 6 februarie 2021, au avut loc la Sighet manifestările comemorative anuale în cinstea marelui om politic Iuliu Maniu, exterminat de regimul comunist în închisoarea din orașul nostru (+ 5 februarie 1953).

După un moment de rugăciune și evocare la celula unde a murit Iuliu Maniu, a urmat ceremonia parastasului la Cimitirul Săracilor de la Ciarda. Evenimentul a fost organizat de Partidul Național Țărănesc Maniu-Mihalache (președinte național Radu Rizescu, președinte județean Gheorghe Șiman), iar slujba religioasă a fost oficiată de un grup de preoți greco-catolici condus de protopopul Vasile Iusco.

preot prof. Marius VIȘOVAN

Ministerul Educației și Cercetării a selectat și avizat 100 de unități de învățământ liceale (conform articolului 17 al Regulamentului specific de selecție, organizare și funcționare pentru unitățile de învățământ preuniversitar cu statut de unități pilot în domeniul educației media, aprobat prin Ordinul Ministrului Educației și Cercetării nr. 6234/2020), pentru a participa, începând cu semestrul al II-lea al acestui an școlar, la proiectul-pilot „Programul de educație media”.

„Programul de educație media” este un demers strategic derulat de Centrul pentru Jurnalism Independent (director executiv, Cristina Lupu), prin care concepte de educație media sunt introduse în activitatea curentă a profesorilor și elevilor de liceu, în urma unui amplu proces de instruire a profesorilor.

„Programul de educație media” (coordonatorul programului din partea CJI, Cristina Jamschek) are drept partener strategic de dezvoltare Romanian-American Foundation și beneficiază de sprijinul financiar (în perioada 2017 – 2021) oferit de: Ambasada Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord, Ambasada Regatului Țărilor de Jos în România,  Ambasada Statelor Unite ale Americii, Fondul pentru Inovare Civică, Fundația Friedrich Naumann pentru Libertate România, IFEX (International Freedom of Expression Network), UNICEF România.

Oricine în viață, face una sau alta, care uneori ar părea chiar arbitrare, să fie sau să nu fie, dar au fost făcute și, mai apoi, devreme sau mai târziu, să constați că erai la o răscruce de drumuri, că ceea ce părea fără semnificație, atunci, a produs succese sau insuccese majore, că a schimbat destine, în bine sau în rău. Ceva ce semăna a întâmplare, ceva „nimic”, a devenit peste timp un centru, un punct forte de viață, chiar profilul ei; dintr-o răscruce de drumuri, pe unul de mult l-ai ales astfel, fără să-i fi știut continuarea, sosirea, consecințele. Ar semăna cu o sămânță de ghindă ce cade în scorbura unei stânci și care putea cădea altundeva. Rămâne acolo căzută, apoi se mărește, face mici rădăcini, se umflă, crește, crapă stânca și dă naștere unui stejar falnic, ori se frânge sub dărâmăturile stâncii pe care a crăpat-o. Poate fi una sau alta.

1. Încă de mic copil, de la 7-8 ani, îmi plăcea să particip la cele ale casei, cu ceilalți, peste puteri, de multe ori, dar prin liber consimțământ. Astfel, de la zile de post, am trecut la cele de ajun, în Postul Mare, Vinerea, apoi am ajuns, când eram mai mărișor, de 11, 12, 13 ani, să țin ajunul mare, din Joia Mare, seara, până Duminecă dimineață, Ziua Învierii, când mâncam puțină Pască Sfințită. Revenirea la servirea mesei normale, se făcea în 2-3 zile.

Au urmat alte răbdări la făcutul fânului, cu pauze mari între două mese, ajungând ca de la o cană de lapte rece, servită la orele 4, înainte de intrarea în brazdă, la cosit, să nu mai servim nimic până seara la 10, vremea capricioasă, care ne tot amenința, obligându-ne să adunăm și clădim tot pologul uscat, pentru a nu fi degradat de ploaie; și se întâmpla deseori în timpul verii. A fost o educație, o stăpânire a foamei.

La fel și cu munca; de la prășitul câte puțin, la ziua întreagă, destul de mic, un copil, apoi, de la împrăștiat brazde, la întors pologul, la corit (scoaterea lui de la umbră), am ajuns la aruncat fânul pe claie, apoi la tras și purtat căpițe, care parcă-ți smulgeau mâinile din umeri și, de aici, la coasă, progresiv, ajungând la 12 ani un cosaș format, iar la 13 ani să fac cu fratele Ion (17 ani) tot fânul (20 de ha), tatăl nostru fiind concentrat în armată. Se știe că munca la coasă este precum înotul de grea, la care participă întregul organism. Eu aduceam și alimentele de acasă pe deal, la 10 km, câte 25-30 de kg odată, săptămânal. Aceste munci grele începeau de regulă la 17-18 ani și nu de mic copil; nu mi-au fost impuse, dar m-am angajat singur în ele. A fost o alegere salvatoare într-o Răscruce de Drumuri, pentru detenția cumplită ce a urmat, încă de mic. Foamea nu mă durea, doar mă slăbea, iar mușchii îmi erau numai fibră puternică, încheieturile și oasele întărite. Fără pregătirea, nebănuit de utilă , mă prăbușeam în puține luni și nu rezistăm cele 29 îndurate!

2. În ziua de 08.09.1948, de Sfântă Mărie Mică, treceam pe la unchiul, pentru a-mi lua la revedere, în câteva zile urmând să plec la școală, la Sighet. Înainte să ies, mi-a spus că mama mi-a transmis să duc pe inginrul Pop Mihai la noi, pentru 2-3 zile, la Sighet fiinf forțat să-și schimbe cultul greco-catolic și el nu voia. El era logodnicul nepoatei soției unchiului. Aveam două alternative: să-l ascult, sau să refuz, pentru a merge acasă să întreb și apoi, eventual, să revin, mai ales că mă îndoiam de cele afirmate; cunoscându-l pe tata, nu credeam să fi fost de acord, așa cum s-a și petrecut în realitate, fiind deja multe peresecuții pe această temă. Au urmat multe dezvoltări, continuări și eu, pentru a salva situația de multe arestări, de vieți umane, consecință a acestei diversiuni, am plătit cu 29 de luni de detenție cumplită, acoperind, tăinuind și protejând totul, urmată de alte sancțiuni pe afară, exmatriculări, restricții domiciliare, toate la un loc însumând 12 ani de chinuri și persecuții. Acestea doar pentru refuzul meu de a colabora cu Securitatea, de a le fi complice în trădări și ucideri, în trei solicitări făcute, la rând. În această Răscruce, drumul ales a fost o eroare, a produs multe suferințe, scăparea mea fiind o minune, dar a fost de demnitate, cinste și măreție.

3. Eram elev în clasa a IX-a la Liceul „Dragoș-Vodă” din Sighet și, în ziua de vineri, 01.04.1949, mă întorceam de la Biserică și, cu mâna pe clanța ușii de la intrare, gata să intru la prima oră. După programul de internat, aveam o jumătate de oră până la începerea cursurilor și, deseori, mergeam la biserica romano-catolică, foarte aproape de liceu, pentru câteva minute. M-am răzgândit și n-am intrat la oră, ci am mers la autogară să văd orarul cursei, urmând să plec acasă din ziua următoare, pentru un concediu medical, având un început de pneumonie. La autogară, autobuzul de Iza tocmai sosise și, printre primii care se dau jos, este chiar mama. Speriată, zgâriată și bucuroasă că mă vede, mă ia deoparte și-mi spune: au tăbărât în miez de noapte la noi securiștii, miliția și au căutat peste tot pe Mihai, dar nu l-au găsit, deși era sub nasul lor. Le-am spus că a fost pe la noi, dar a plecat, nu știm pe unde. Ei excelau în brutalități și teroare, nu în inteligență. Au intrat securiștii la liceu, la prima oră, pentru a mă aresta, dar eram absent. Alegerea drumului din Răscruci, a fost salvator de viață. Cu pneumonie, în detenția celulară comunistă, nu rezistăm multe zile.

4. La Securitatea din Satu Mare, unde am fost transferat, m-au mutat, din celula inițială, într-un beci mai de jos, în întuneric beznă, cu pământ pe jos și plin cu șobolani. Ca mobilier era o tablă de scândură jilavă, care, punânad-o pe cant îmi folosea de scaun și când somnul mă dobora, mă culcam pe ea, cu zeghea peste cap și gât pentru a mă proteja de mușcăturile lighioanelor. M-au mușcat de picioare și, când am prins pe unul cu mâna, care mă mușca de picior și l-am trântit de perete, m-a mușcat și de mână. Am început apoi să simț o mare fierbințelă în respirație, cu delir (febra mușcăturii de șobolan) și atunci m-am târât la ușă și am tot bătut, cu un pumn, cu altul, credeam, inutil. Dar tunelurile acelea subterane aveau rezonanță și-i deranja pe cei „de sus”. A venit un securist să mă sancționeze, dar, deschizând ușa, am căzut peste prag afară, pierzându-mi apoi cunoștința. Am simțit că m-au târât în „celulă mea” și, când m-am trezit, eram dezechipat de zeghe și îmbrăcat cu hainele mele, fără a ști nimic din ce s-a întâmplat, și doi civili mă predau la Penitencarul din Bistrița. A durat mult timp până au decis și organizat transferul și cu drumul, sigur cu mașina, am dormit mult, eram în stare gravă. Dacă rămâneam, leșinam și pe acea scândură, mă acopereau și mă devorau șobolanii. Când intra securistul ar fi avut o tresărire de durere: vedeau zeghea sfârtecată. Drumul spre ușa beciului și zgomotul făcut, a fost singurul salvator în Răscrucea de drumuri, parcă de Cineva indus.

5. Eliberat în 04.05.1954, după o lună de spitalizare și tratament pentru refacerea unui schelet eliberat din temniță și după două luni de serviciu ușor (un semiserviciu), decizia aceea „nebună” de a mă repezi la două clase de liceu rămase, cu examen de maturitate, era nefirească. Programul, atât de dens, a mai fost încărcat și cu examenul de admitere la o facultate grea, cea de Matematică-Fizică și, în perioadă rămasă, iunie-august, a rezultat o reușită de excepție, la toate, promovând clasele și reușind și la facultate, pe locul 30 din 180 admise, în prima treime, într-o concurență de peste trei candidați pe loc. Ceea ce „m-a mânat în luptă” a fost încorporarea din toamnă, cu alți 3 ani de amânări, armată de 2,5 ar fi fost tot la muncă. Dar în postură de student am făcut-o elegant, în cadrul facultății. Am reușit cu un somn extrem de redus, cu determinare, folosind uneori ligheanul cu apă rece, sau plimbarea prin roua dimineții, când există, cu concentrarea întregii capacități, cu multă voință, „a fi sau a nu fi”! Deși eram unul din cei mai buni studenți din an, am fost exmatriculat prin minciuni, abuz și ticăloșenie, din anul IV, ultimul an de sudii, în 08.02.1958. Drumul ales la acea Răscruce, prin așa intensă muncă, asociată și cu refuzul de a fi colaborator al Securității, a fos de excepție și prilej de măreție, deci un mare succes, deși am fost exmatriculat, pentru că a continuat la fel, onorabil, după aceea. În anul 1954, am fost deținut, eliberat, internat la spital, cu serviciu, elev și student !

6. Au trecut 5 ani și toate încercările de reînmatriculare au eșuat, fiind muncitor în curs de calificare pe șantierul Brazi-Ploiești. Am promovat examenul de admitere la Politehnica București, la 31 de ani, o reprofilare târzie. Am mai încercat o ultimă dată la Ministerul Învățământului, pentru reînmatriculare și m-a Primit Directorul General din MI, tov. Turcu. La solicitarea făcută, îmi spune: „Nu mai încerca: ai fost condamnat, n-ai recunoscut în acte și totul este încheiat!” Dar eu n-am fost condamnat și am recunoscut ce trebuia, i-am răspuns. „Dacă faci dovadă aceasta, te reînmatriculăm”. Am avut ideea de a cere reabilitarea la Tribunalul Vișeu și dl. judecător Bartoc mi-a respins cererea, ca fiind fără obiect, eu nefiind condamnat, cu cazierul curat. Am trimis această Decizie la tov. Turcu, care mi-a aprobat deîndată reînmatricularea și mi-am reluat studiile în octombrie, 1962, terminându-le în 1964, după 10 ani de la începere: 1954-1964, onorabil. Decizia cu solicitarea reabilitării a fost extrem de bună, în această Răscruce, genială.

7. Eram cu afecțiuni cardiace grave, fibrilații atriale, cu secvențe ventriculare, de mare amplitudine, cu mulțimi de flatere și internări la secțiile de cardiologie, în timpul unei perioade de aproape 30 de ani. Am avut mulțimi de internări cu săptămânile, la spitalele din Borșa, MM, din Baia Mare și, mai ales din Cluj-Napoca. Domiciliind deja la Cluj -Napoca, cum se întâmplă ca o criză cardiaca să treacă în câteva ore și să mă întorc acasă, altele după 2-3 zile, săptămâni, mi s-a stabilit progamul să iau 2 tablete de Rithmonorm, când apare criza, să aștept o oră și, dacă nu se ameliorează, să merg la urgențe. Am urmat acest tratamaent cu anii și o dată, însă, încalc regula stabilită și îndată ce se produce fibrilația, chem taxiul și merg la urgențe. Imediat ce mă pune pe „masă”, doamna doctor trece la telefon și-mi aud numele, apoi, ajutată de doi rezidenți, îmi face pe loc șocul electric, deși acesta se face cu pregătire, sau adormire. Mă uit la Monitor și observ pulsul de 250/minut; un rezident îmi spune că era de 300/minut și șocul electric era o mare urgență, pentru că inima se putea face bucăți. Decizia, contrară regulii, a fost singura soluție de salvare. Am rămas 10 zile la terapie intensivă, apoi am făcut o operație pe cord (ablație) la Nantes, în Franța, în 2007. După 3 ani am mai avut un puseu asemănător și am mai rămas 6 zile la terapie intensiva. Mi s-a făcut o nouă intervenție pe cord, în 2010, tot în Franța, de către acealași chirurg român, domnul dr. Marius Andronache, specialist în ablații, în Franța. În țară mi-au refuzat operația din cauza vârstei. Aceasta a fost cea mai grea Răscruce, cu o singură abordare salvatoare și pe aceea am ales-o, cu totul arbitrar, plecarea imediată la urgențe. Nu o pot interpretă decât în domeniul minunilor, cu mulțumiri Domnului și, de atunci, s-a așternut liniștea, cu un tratament susținut.

Cele relatate simplu și atât de rezumativ aici, s-au întins pe ani mulți de zile, de greutăți, necazuri, persecuții și suferințe, de speranțe, nădejdi și descurajări, încheindu-se, după grele lupte, cu succes, trăind și bucurându-mă de ele în măsura permisă de vremile și moralităților timpului în care trăiam.

prof. Gheorghe BĂRCAN, fost elev al Liceului „Dragoș-Vodă”, Sighet
Minneapolis, Minnesota, USA, 01.02.2021

foto: Marin Slujeru

În Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 113, din 02 februarie 2021, a fost publicată Decizia 101 a Primului ministru, prin care sigheteanul Isvtán Zahoranszki a fost numit în postul de secretar general adjunct în Guvernul României.

Zahoranszki István are 44 ani, a urmat cursurile Universității Babeș-Bolyai din Cluj Napoca, Facultatea de Științe Politice și Administrație Publică (1998 – 2002). Este funcționar public, lucrează din februarie 2004 în administrația publică din cadrul Primăriei Sighetu Marmației.

Primele atribuțiuni le-a avut la Direcția de Taxe și Impozite unde s-a ocupat de recuperarea datoriilor față de bugetul local al companiilor naționale de pe raza municipiului Sighetu Marmației. Și-a continuat activitatea în cadrul Oficiului de Calcul ca administrator de rețea și, ulterior, la Direcția de Asistență Socială, unde lucrează și în momentul de față. În cadrul direcției a fost responsabil cu preluarea dosarelor de încălzire, efectuând activități de administrator de rețea și operațiuni cu baza de date a serviciului. Cele mai multe activități în cadrul Primăriei, pe care le-a prestat, au fost de domeniul administrativ.

Pe parcursul anilor a urmat cursuri de expert achiziții publice, cadru tehnic PSI, ofițer protecția datelor. În anul 2017 a ocupat postul de expert achiziții publice, după care a fost încadrat în continuare pe post administrativ cu funcția de cadru technic PSI și ofițer protecția datelor.

Succes în noua activitate de la nivel național!

Salut, Sighet!

Ioan ARDELEAN (pseudonim literar: Ivan Ardelean) s-a născut la 04 iunie 1942, în Crăciuneşti, Maramureş. A absolvit Liceul „Dragoș Vodă” în anul 1961 și, ulterior, Facultatea de Fizică a Universității Babeș – Bolyai, Cluj Napoca (1966). A fost doctor în fizică al UBB Cluj Napoca din anul 1980 și profesor universitar la Universitatea Babeș – Bolyai, Cluj Napoca. A primit Premiul Academiei Române „Constantin Miculescu” 1980.

Debut absolut cu poezia „Cântec” în cotidianul ucrainean „Novîi Vik” din Bucureşti, 1961. Debut editorial în 1971, în volumul colectiv „Timp Înaripat”, al scriitorilor ucraineni din România. Prezent în „Antologia poeziei ucrainene din România” de Şt. Tcaciuc (2000) și în volumul „Voi, cuvinte!” (Editura Valea Verde, 2019), antologia poeților absolvenți ai Liceului „Dragoș – Vodă” din Sighet.

În anul 2012, a primit titlul de profesor universitar emerit, iar în anul 2007 Universitatea din Oradea i-a acordat distincția Doctor Honoris Causa. Conducător de doctorate (fizică) din anul 1990, la UBB Cluj. A publicat numeroase articole și lucrări științifice.

Volume de autor: Drumul, lb. ucraineană, versuri, 1987; Nostalgia ferestrelor, lb. ucraineană, versuri, 2000; Dincolo de pragurile cerului, lb. ucraineană,. versuri, 2001; Daţi cerului azur, lb. română, versuri, 2001; Cu mâinile înălţate spre cer, lb. ucraineană, versuri, 2002; Vise de toamnă, lb. ucraineană, versuri, 2003; Însemnări de călătorie, lb. română, 2004; Gânduri argintii, lb. ucraineană, versuri, 2005; Urme ruginii, lb. ucraineană, versuri, 2006; Dansul absolut, lb. Ucraineană, 2009; Nostalgia ferestrelor – antologie, lb. ucraineană, 2010; Umbrele cuvintelor, lb. ucraineană, versuri, 2014; Simfonia sufletului, lb. ucraineană, versuri, 2017.

A fost distins în anul 2001 cu Premiul Uniunii Scriitorilor din România pentru poezie în limba ucraineană (volumul Nostalgia ferestrelor, 2000).

Membru al Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Cluj din anul 1990.

A încetat din viață azi, 03 februarie 2021, la Cluj – Napoca.

Echipa „Salut, Sighet!” este alături de familia îndoliată și transmite sincere condoleanțe! Dumnezeu să-l odihnească în pace!

Salut, Sighet!

Strategii și/ sau… bănuieli

Am avut parte – marți, 02 februarie 2021 – de o ședință surpriză a Consiliului Local Sighet. Conducătorii aleși ai județului nostru (președinte Ionel Bogdan, vicepreședinte, Radu Trufan) au descălecat neelectoral și-n Țara Maramureșului, nu într-o vizită de curtoazie, ci într-o vizită de lucru, încărcată de strategii, proiecte, planuri, promisiuni, cuvinte mari din povești frumoase. Le tot auzim de zeci de ani (fiecare politician ne povestește frumos), fiecare politician aduce (din pix!) valuri de euroi în țară, proiectele vechi (nerezolvate) se resuscitează temporar, aproape toți conducătorii se „coalizează” cu cetățenii dar fiecare răzbate… pe cont propriu.

Venirea președintelui CJ Maramureș la Sighet a oferit ocazia cetățenilor prezenți în sală să aducă „șefimea” cu picioarele pe pământ, amintindu-le – dincolo de vorbele frumoase – că problema deșeurilor/ gunoiaelor din municipiul nostru nu are o rezolvare într-un termen rezonabil (ca să nu zicem termen prea scurt). Așadar s-au cheltuit zeci – sute de milioane de euro până acum, fără finalitate. Un proverb tradițional pe plaiurile noastre ne spune care/ cum este rezolvarea nevoilor noastre pe toate palierele societății: „dacă nu sunt soluții ei găsesc justificări”. Absolut toate seriile/ garniturile de politicieni care ajung la putere dau vina pe greaua moșternire, pe condițiile meteo, pe avize și acorduri, pe legislație și directive europene, numai ei sunt puri și nevinovați. Oricum, la momentul desfășurării ședinței am aflat că, în ziua respectivă, garda de mediu a oprit Herodotul să utilizeze locația temporară pentru transferul gunoiului la Oradea. Iarăși blocaj, iarăși grămezi de deșeuri prin oraș, mizerie, penibil, dezgust.

Ce am reținut?!…

Groapa autorizată de la Fărcașa va fi deschisă prin 2024. În continuare se vor transporta deșeurile la Oradea și – prin bunăvoința vecinilor – chiar la Satu Mare. Poate, în vreo 2 ani va fi autorizată și o „bucățică” de groapă din județ care ne va scuti de „exportul” gunoiului în alte UAT-uri; sigur proiectul european de completare a resurselor financiare pentru stablizarea de la Fărcașa a fost „fazat” prin defazare pentru a primi bani și a nu-i returna la UE, SIGUR – Stația modernă de transfer și sortare a deșeurilor care stă nefolosită în municipul nostru va fi deschisă ÎN ACEASTĂ LUNĂ, ceea ce va duce la diminuarea costurilor (pentru populație) și recuperarea unor deșeuri din fracția uscată. Dacă nu se va întâmpla acest lucru (în această lună) SIGUR, nimeni nu-și va da demisia. Poate, mă înșel?!…

La ce ne putem aștepta săptămânile următoare?

La o mare unitate și solidaritate la nivel instituționalizat, prin ADI Maramureș, care va permite, „cu celeritate”, conform promisiunilor, rezolvarea tuturor problemelor… specifice. Și, evident, o funcționare perfectă a SMID, adică Sistemul Integrat de Management al Deșeurilor, spre buna odihnă a diriguitorilor. Mai crede cineva că nu se găsesc teoretic și soluții… sustenabile?

Ce au făcut cetățenii la ședință?

Cetățenii – ca întotdeauna – și-au răcit gura de pomană, au ascultat – în buna tradiție româneaască – justificări și s-au săturat de așteptări. Sighetenii au vociferat semnificativ și au adresat întrebări corecte la care – după cum spuneam – au primit justificări perfecte. Evident că s-a cam terminat cu toleranța, au trecut anii în care o culoare politică stârnea – mai întotdeauna – emoții pozitive, toate culorile s-au disipat, azi nu mai merge. Semnele sunt foarte clare: societatea civilă va reacționa. Cum? Chiar și în justiție!

Sfârșitul primei părți!

Prima și agitata parte a ședinței s-a încheiat cu o pauză, după care, semnalul pozitiv fiind dat, președintele CJ Maramureș, Ionel Bogdan, s-a retras, încărcat cu întrebările și nemulțumirile sighetenilor, nedumerit probabil că la câteva luni de la instalare în funcție, este confruntat cu atâtea probleme pe care – probabil – nu le-a anticipat. Clar că politica trebuie să se facă altfel! Fără neprofesioniști și fără sinecuri! Oare vom vedea o minimă schimbare?

Partea a doua: Happy End!

După două ore „fructuoase”, cei 18 consilieri prezenți (doar un reprezentant a absentat, din motive medicale) s-au concentrat pe problema arzătoare (punctual) a orașului: alegerea viceprimarului! Deși corect distanțați, cei reorganizați în „noua coaliție” ad – hoc la nivel local, s-au reactivat. Pe lista de nominalizări, pentru preluarea râvnitei demnități de viceprimar, au apărut două nume (a treia propunere a fost o tentativă nereușită!): Daniela Onița – Ivașcu și Adriana Curmei. Fără nicio surpriză (având în vedere pledoaria introductivă) d-na Daniela Onița – Ivașcu a câștigat lupta pentru participarea la schimbarea la față a Sighetului, cu scorul de 13 – 5. Pentru viceprimarul ales au votat PNL-ul, USR-PLUS, Pro România, PMP-ul și UDMR-ul. Fumurile albe s-au înălțat din hornul inutil al Primăriei Sighet: Habemus Pro-Aedilum! Adică (nota bene!) avem un om dedicat, coeziv, pro-activ, în echipa primarului?!

Câinii cu covrigi în coadă, vor dormi-n Sighet pe stradă!

Se pare că o nouă epocă va începe la Sighet: epoca post – gunoaie(lor)! După unitatea în cuget și-n simțiri a consilierilor locali vizavi de problema gunoaielor, de acum înainte Sighetul va prospera având echipa adimistrativă completă. Sigur, cu/ prin promisiuni de la județ, vom avea și un parc industrial în zona noastră! Așteptăm rezultate! Deocamdată, începând cu data de 03 februarie 2021, ne asumăm prezumția de… circumspecție. Atenție la… răbdare, e pe sfârșite la Sighet!

Nota de… subsol

Propunere pentru un nou logo sighetean: lapte și miere pentru… putere (mă refer, bineînțeles, la atributele sănătoase)!

Ion MARIȘ

Foto: I. Mariș

Vă anunţăm cu bucurie că biblioteca oraşului nostru este de azi înainte mai adaptată noilor realităţi, mai modernă şi sperăm noi, mai practică.

Astfel, toţi cei interesaţi vor putea accesa CATALOGUL ON-LINE al bibliotecii – printr-un simplu click pe butonul albastru „FOLOSEŞTE APLICAŢIA” – având astfel posibilitatea să facă un tur virtual printre rafturile noastre şi să îşi aleagă cu răbdare cartea dorită, sau să verifice de la distanţă şi în orice clipă dacă ceea ce îî interesează în mod deosebit se regăseşte în colecţia bibliotecii. Mai mult decât atât, pentru aceia interesaţi dintre dumneavoastră, există şi posibilitatea de a rezerva cartea de care aveţi nevoie.

Dar iată şi ceea ce mai trebuie să ştiţi în vederea utilizării acestui nou serviciu: odată accesat linkul ce duce la catalogul nostru online (https://sighetumarmatiei-mm.ebibliophil.ro/…) aveţi posibilitatea să navigaţi ca un simplu vizitator anonim – în special dacă doriţi doar să aruncaţi o privire în colecţia noastră. Pentru cei înscrişi deja la bibliotecă, sau pentru cei care doriţi să deveniţi cititori cu această ocazie, există posibilitatea de a vă face un cont pe această pagină, durează câteva minute. (Nu uitaţi să activaţi apoi acest cont, pentru a deveni funcţional, veţi primi un mail cu un link pe care trebuie să îl accesaţi).

IMPORTANT! Cei care intenţionează să folosească în viitor opţiunea „Rezervă”, este obligatoriu să facă un singur lucru: să adauge atunci când îşi fac un cont, o adresă de email pe care mai apoi să ne-o comunice (telefonic, verbal sau printr-un mesaj pe pagina de facebook a bibliotecii, împreună cu numele lor complet, aşa cum figurează în CI). Fiţi convinşi că noi nu o vom folosi la nimic altceva, decât pentru a o adăuga în fişa dumneavoastră de înscriere la bibliotecă. Adresa dumneavoastră de email este cea care face legătura dintre catalogul online şi fişa dumneavoastră de cititor.

Odată creat şi activat acest cont personal, el vă va permite să vizualizaţi toată activitatea dumneavoastră în bibliotecă – istoricul împrumuturilor, împrumuturile active etc., şi vă va permite să rezervaţi oricare dintre cărţile disponibile în acel moment.

Suntem în faza de testare a acestui serviciu şi pentru început am decis ca fiecare cititor să poată rezerva o singură carte, o altă rezervare putând fi făcută doar după ce precedenta a expirat, sau dacă a fost anulată. Durata unei rezervări este de 24 de ore, însă rezervările de vineri îşi vor întinde valabilitatea până luni inclusiv.

Pentru orice alte nelămuriri, vă aşteptăm să ne contactaţi la secţiunea mesaje, promitem să vă răspundem cu promptitudine.
Sperăm ca acest catalog on-line să vină cu adevărat în sprijinul dumneavoastră şi vă aşteptăm cu nerăbdare la #bibliotecafrumoasă!

Comunicat de presă

sursă foto: arhivă Biblioteca Municipală „Laurențiu Ulici”

O mare personalitate a luptei anticomuniste din România și a medicinei românești, dr. Teofil Mija, (originar de lângă Mediaș, 12 ani în temnițele comuniste și trecut la cele veșnice la Brașov acum 10 ani) a absolvit Facultatea de Medicină din Cluj și a fost numit în Maramureș în circumscripția Săcel – Săliște în 1948. Marele val de arestări din 14/15 mai a aceluiași an l-a surprins în Borșa unde dorea să-si viziteze colegul (de facultate, dar și de rezistență anticomunistă), dr. Emil Boieru, și el numit de curând în Maramueș. Ajungând în preajma locuinței acestuia află că Securitatea este acolo, dar Boieru a reușit să scape sărind pe geam. Teofil Mija face cale întoarsă, încercând să iasă din Borșa și să se întoarcă la Săcel, fiind urmărit de echipa de securiști de la Sighet condusă de locotentul Beni Ștern, o „brută sadică” (mulți maramureșeni aveau să cunoască cruzimea acestuia în anii următori).

În acea noapte de groază, Teofil Mija va parcurge mai mulți kilometri pe întuneric, peste munte, pe drumuri cunoscute și necunoscute, ascunzându-se și ferindu- se pe cât posibil să fie văzut, trecând prin numeroase pericole reușind să scape cu viață și salvându-și (deocamdată) libertatea. Să-l lăsăm pe eroul nostru să relateze el însuși tensiunea, groaza dar și speranțele momentului.

Ajuns în șosea, mi-am mai făcut o cruce, am mai rostit un Tatăl nostru și un Doamne ajută și am pornit cu pași grăbiți spre Moisei. Casele au început să se rărească. Mă simțeam mai singur ca oricând, dar aveam convingerea că Dumnezeu nu mă va lăsa… Nu cred că am parcurs mai mult de un kilometru de drum spre Moisei, când deodată zăresc apropiindu-se o caruță cu cai mergând la pas. În căruță erau militari, desigur jandarmi. Se apropie de mine, îi auzeam vorbind. Probabil mergeau la Borșa la raport, sau poate erau noi ajutoare chemate pentru scotocirea și încercuirea zonei. Fără a sta mult pe gânduri, am sărit peste gard într-o grădină cu un lan de ovăz. Am căzut direct într-un șant plin de apa și noroi…am stat nemișcat până a trecut căruța…am putut distinge bine prin gard că erau 6 militari… M-am hotărât să nu mai cobor pe șosea, pentru a evita astfel de întâlniri nedorite. O voi lua deci peste munți, prin pădure, până la Moisei. Trebuia să ajung pe vârful versantului ce despărțea Valea Vișeului de Valea Izei, căci de acolo îmi va fi mai ușor să cobor spre Săcel. Eram convins că în acel teritoriu mă voi putea descurca mai bine, chiar și pe întuneric. Și așa am pornit din nou la drum…

Nu puteam găsi nicio cărare prin pădurea deasă, mă înfundaam tot mai mult în desișuri, prin teren când mlăștinos, când stâncos, cu spini și cu urzici… mi-au ieșit în cale pâraie de munte cu ape repezi și reci ca gheața, câteodată apa ajungându-mi până la genunchi… de multe ori cădeam alegându-mă și cu câte un strat gros de noroi în părul capului. Simțeam că am sloiuri de gheață pe spinare, ca apoi să mă cuprindă o sete chinuitoare. Din când în când îmi umezeam buzele în roua ierbii și astfel reușeam să mai potolesc setea… Mă ispitea un mic popas ca să-mi refac puterile, dar rațiunea îmi ordona că n-am voie să cedez, pentru că dacă rămân locului câteva minute nu mă voi mai putea urni la drum. Cu cât puterile voiau să mă părăsească cu atât îmi creștea îndârjirea și voința de a rezista. Încercam să apreciez distanța parcursă după luminile dintre case, care erau din ce în ce mai îndepărtate. Dar, spre miezul nopții au dispărut și aceste singure repere de orientare. Fără să vreau, pe dinaintea ochilor minții a început să mi se perinde tot firul vieții mele mai ales speranțele și idealurile neîmplinite … am dorit și eu, alături de atâția feciori cinstiți și curajoși ai acestui neam românesc să nu trădez sacrificiile și jertfele eroilor și martirilor săi…pentru asta eram hăituit în miez de noapte…Nu mi-au ieșit în cale fiare sălbatice, dar simțeam cum îmi dau târcoale fiarele cu chip de om. Aveam în tot acest timp convingerea că Dumnezeu nu mă va părăsi.

Când a început să se crape de ziuă, pe la orele 3-4 am ajuns la culmea despărțitoare a văilor Vișeu și Iza. În sfârșit acum puteam coborî spre Săcel. O dată cu răsăritul soarelui, după o noapte atât de neagră, începeau să se strecoare șuvițe de lumină. Sub un cer senin puteam zări limpede ambele văi șerpuind în zare. Privind la cer mi-am adus aminte de formularea lui Kant… cerul înstelat deasupra mea și legea morală din mine…. la vreo 20 de metri am zărit conturul șoselei care cobora spre Săcel, știam că e un risc de a mă întâlni cu șoferi de camion sau alte utilaje de la șantier, dar eram deja pe hotarul circumscripției mele, mă puteam orienta și apăra mai bine. Am luat-o pe șosea la vale, dar bocancii nu voiau să mă mai asculte. Erau sparți, unul cu talpa găurită celălalt cu ea desprinsă…. pe pantele cu înclinație mai mare grăbeam așa de mult pasul că mă trezeam fugind… foloseam toate scurtăturile perpendiculare ca să câștig timp… Atunci m-am convins pentru prima data în viață că se poate merge și dormind. Peste voința mea mi se închideau ochii pe câte o porțiune mai domoală, apoi mă trezeam brusc…
După vreo oră bună de coborâre pe scurtături, am ajuns la marginea satului Săcel. Am ocolit câteva grădini și prin alta am pătruns în curtea unde știam că locuiesc cei trei prieteni ai mei, care m-au ascuns apoi câteva zile și m-au îngrijit… aveam febră, făcusem congestie pulmonară. De trei ori în acele zile Ștern și dulăii lui au dat târcoale dispensarului nostru, furioși și frustrați că „banditul” le-a scăpat din gheare…

Peste o săptămână am părăsit defintiv Maramureșul. Adio, Maramureș Voievodal, cu locuitorii tăi minunați și atât de buni români cu pitorescul și cu farmecul tău de neuitat, atât de încântător! (Teofil Mija, Generația neînfrântă)

Preot prof. Marius VIȘOVAN

Mă ridic de la birou, din fața computerului, și mă duc la fereastră. Privesc albul infinit ce mi se așterne în față. Un „covor alb imaculat”, cum ziceam în compunerile din clasa întăi. O fi oare un covor de zăpadă în fața mea? Sau un covor de visuri încă neîmplinite, de scopuri nerealizabile, de experiențe netrăite e ceea ce văd în fața ochilor? Dar nu am timp acum de introspecții profunde, mă întorc la birou, pun manualul de psihologie deoparte, și mă pregătesc pentru următorul curs. Mai am 5 minute la dispoziție, și sunt nehotărât dacă să mănânc o portocală sau să-mi recitesc lecția.

De ce oare aveam obsesia de a folosi o figură de stil care să conțină cuvântul „covor” în clasele primare? „Covor de frunze” toamna, „covor alb imaculat” iarna, „covor viu colorat” primăvara. Vara nu aveam niciun fel de covor în vocabularul literar, fie pentru că în lunile de vară se spală covoarele din casă, fie pentru simplul fapt că era vacanță și nu eram nevoit să creez vreo compunere. De ce oare tocmai cuvântul „covor”? Poate că se datorează țesăturilor groase, indestructibile (poate exagerez), precum însăși trecerea timpului și schimbarea anotimpurilor, proces ce nu poate fi oprit. Poate că acel „covor de frunze” e un covor de întâmplări, plăcute și neplăcute, care se îmbină laolaltă pentru a crea propriul nostru depozit de sentimente și simțiri, pe care îl numim „amintiri”. Poate că acel „covor …

Îmi vibrează telefonul, verific să văd dacă e ceva important, un coleg mă întreabă care a fost ultima lecție, un altul mă întreabă la ce oră terminăm azi cursurile. Le răspund rapid, am deja răspunsurile pregătite, mă așteptam, ba chiar îmi făceam probleme că nu are nimeni de aflat nimic de la mine. Nu mă deranjează, ba chiar îmi fac plăcere aceste „întrebări și interpelări”, la fel cum îmi place atunci când îmi curge pe mâini zeama proaspătă a portocalei, pe care am decis să o mănânc, în detrimentul citirii lecției.

Poate că acel „covor alb imaculat” e așa alb pentru că încă nu a fost nimic așternut pe el, niciun vis împlinit, niciun scop realizabil, nicio experiență trăită… și poate că își dorește să fie așternut ceva pe el, să nu mai fie alb, poate își dorește atât de mult încât strigă prin vocea unei bufnițe sau a unui câine hoinar (iată ce sinonim am găsit pentru „vagabond”), sau poate strigă în tăcere și așteaptă să fie auzit de către cineva, oricine. Poate că acel „covor viu colorat” e plin de forță, de dorință, de determinare, e viu pentru că e colorat, e colorat pentru că e viu, e o sursă de energie cinetică ce trebuie transformată în energie potențială, în limbaj de fizician, sau de visuri ce trebuie să devină realitate, în limbaj de visător. Iar spălarea covoarelor în timpul verii poate nu este nimic altceva decât…

Aud sunetul alarmei, alternativa găsită de mine pentru clasicul clopoțel din curtea școlii, de care mă leagă amintiri plăcute și neplăcute, visuri și experiențe, energii supranaturale (poate exagerez din nou) și dorințe puternice. Nu îmi dădusem seama cât de atașat pot fi de unele aspecte ce par neînsemnate. Aud sunetul alarmei, ceea ce înseamnă că trebuie să intru la curs. Nu am terminat de mâncat portocala, dar am toată ziua la dispoziție, nici lecția nu mi-am recitit-o, dar am toată săptămână la dispoziție, și nici cugetarea nu mi-am încheiat-o, dar pentru asta am toată viață la dispoziție.

Vasile Gabriel VOUCIUC
clasa a X-a E, C. N. „Dragoș-Vodă”

sursă foto: istockphoto.com

Petrecea multă vreme gândindu-se la timp. Își aducea aminte că în copilărie avea ore întregi ba chiar zile lungi de plictiseală în care timpul se târa asemenea unui melc hotărât să ajungă ultimul la frunza de varză. Nu mai ținea minte de când timpul îl înșela și împărțea ziua în câteva momente cheie cum ar fi toaleta de dimineață, plimbarea de după-amiază încetinită de baston, scuturatul pernelor care îl făcea tot timpul să strănute și serialul de seară devenit tot mai siropos odată cu trecerea anilor. Și apoi de la capăt. Ca și cum ar fi aceeași zi pusă pe repeat. Ca și cum tipul înalt care făcea un maraton în mai puțin de trei ore, bărbatul carismatic după care femeile întorceau capul pe stradă, divorțat la doar doi ani după nuntă și care nu s-a mai recăsătorit, ar fi dispărut. Pur și simplu. Nu s-a transformat, a dispărut, nu îl mai recunoștea în nimic. Nici în mersul șovăielnic, nici în ridurile care îi brăzdau fruntea, nici în ochii apoși, nici măcar în vocea devenită răgușită și ezitantă.

Apoi au început să îl doară toate deodată. Vârsta, asta e, cnp-ul, îi spunea vecina de la trei care îi aducea din când în când o prăjitură, vorbeau de trecut, de copii iar timpul devenea vioi, întinerea și cânta cu toate limbile ceasului vechi cu pendul de pe hol. A venit și fata lui din Elveția – singurul copil pe care îl avea – cu două săptămâni înainte de Crăciun.

– Tată, ți-am spus să ai grijă de tine! Of, de ce nu ați mai făcut voi un copil! Tu ești într-o parte, mama în alta, am și eu viața mea! zicea ea cam de două ori pe zi cu ochii la ceasul micuț de la încheietură.
– Apoi nu trebuia să vii dacă te-am deranjat, îi răspundea el pieptănându-și părul rar și alb. Avea ticul ăsta ori de câte ori se simțea ofensat, îl păstrase din tinerețe când avea un păr des și frumos, cam așa ca al fetei lui.
– Nu mă enerva! Mi-am luat două zile de concediu. Cu week-end-ul, patru. Merg cu tine să-ți faci analize, te pun eu pe picioare.

Nu i-au ieșit bine analizele. Fata lui a plecat după patru zile timp în care i-a întors casa pe dos, a ridicat praful din covoare, a gătit exagerat, a servit mesele la ore fixe, a aerisit continuu, el suferind de frig și dorindu-și să nu fi venit. Plus că vorbea tot timpul la telefon într-o franceză pițigăiată și miorlăitoare. Nu suferea franceza. I se trăgea din școală probabil, de la conjugarea infinită a verbelor și de la profa care urla pronunția.

S-a internat pentru trei zile – pentru mai multe investigații cică – iar timpul nu mai era împărțit, devenise un lac mâlos nemișcat, cu miros de clor și medicamente. Poate și pentru că își lăsase ceasul și telefonul acasă spre disperarea celor doi prieteni ocazionali pe care îi mai avea și a fiicei lui, singurii care îl mai căutau. Poate l-ar fi sunat și vecina de la trei, cine știe? În lipsa unui ceas urmărea defilarea asistentelor, a medicilor, a infirmierelor, a celor care veneau în vizită, doar noaptea erau perioade de liniște întrerupte de suspine mai sonore. Apoi nu mai putea să doarmă iar timpul îl cuprindea în plantele lui unduitoare.

După Crăciun au început să-l doară mâinile. Pur și simplu. Timpul aproape s-a oprit în loc dar cel mai ciudat era cât de mult le simțea ale lui, așa dureroase și atârnându-i greu de corp. Ar fi vrut să le smulgă și să le pună deoparte, măcar cât să poată dormi dar erau ale lui, ramificații devenite inutile ale unui corp ticăind mut. A avut timp în acele nopți să-și aducă aminte toată adolescența. Clavicula unei fete blonde, cerul mânjit de stele văzut dintr-un câmp de maci, roșul unghiilor tipei de la bar care îi dădea restul de la paharul cu gin și el care îi prindea mâna caldă spunându-i „Păstrează-l!” Mama lui tot timpul cu cearcăne, bicicleta negru cu galben la care pedala ca un apucat, muzica răsunând dintr-un garaj unde era clinchet de pahare și versuri de la Pink Floyd. Cât de repede a trecut acea perioadă, uneori se întreba dacă sigur e a lui, dacă nu cumva a inventat-o. Au mai fost momente fericite, sigur că au fost, dar perioade întregi ca atunci, asta nu mai ținea minte. Poate era și el de vină, nu lua timpul în serios, credea că e egal, corect, altruist. S-ar întoarce să mai stea cu fata blondă, să îi sărute clavicula ca în acele seri de iulie, să nu se însoare atât de repede și prostește cu cea mai bună prietenă a ei doar ca să se răzbune pentru a și uitat ce, să nu se mai îngroape în lucru devenind un străin pentru propria lui familie.

A durat câteva nopți dureroase până și-a dat seama că toate gândurile sunt inutile, că timpul îl păcălește în continuare provocându-l să se gândească la ceva mort, trecut, terminat, devenit atemporal. Când și-a dat seama de asta nu l-au mai durut mâinile. A dormit toată noaptea iar dimineața s-a simțit tânăr, energic. Și-a dat jos ceasul de pe mână și a oprit pendulul din hol. Apartamentul încărcat de tablouri, pături, milieuri și vaze de cristal i-a părut brusc apatic și inutil. S-a îmbrăcat lejer și a urcat încrezător la etajul trei. Era o zi numai bună de făcut o plimbare prin oraș, iarna se transformase prematur în primăvară.

prof. Crina VOINAGHI

sursă foto: mediafax.ro/Persistența memoriei, Salvador Dali

Iarna tinerilor

Copii grămadă
pe uliţă la şotron–
primii fulgi de nea
*
Moină de seară –
ea desenează un cal
alergând pe câmp
*
Patine ruginite –
copiii joacă fotbal
pe zăpada moale
*
Aşteptând trenul –
mâinile îngheţate
pe bagaje
*
Dealul satului –
crivăţul colorează
feţele copiilor
*
Tren de navetă –
galerie de artă
pe-un geam aburit
*
Cer de iarnă –
zărind un asteroid
printre stele
*
Cosând o inimă
pe căciuliţa fetei –
ninge domol
*
Zăpada sclipeşte –
două inimi desenate
pe fereastră
*
Ninge cu fulgi mari –
ea visează un tort
ca o inimă

Maria TIRENESCU

foto: Peter Lengyel