De vreo „cinci săptămîni în balon” se joacă bătuta pe loc, joc popular la români devenit, în timp, un tipar existențial al nației care nu vrea să se debaraseze în ruptul capului de „moștenirea ancestrală de demult” (!!!)

Trimisul nostru special, mereu sub acoperire perfectă încît, pînă acum, nici noi nu i-am aflat numele adevărat, dovadă irefutabilă a profesionalismului său fără cusur și posedînd atestat de „profailăr de proximitate”, a fost găsit leșinat din cauza rîsului carpatin care l-a cuprins pe spațiul mioritic tot mai restrîns prin vînzări anterioare de tovarăși de drum, deveniți acum nefolositori.

Spitalizat fără a-și da seama, el și-a revenit miraculos după o vreme, cam ca  pacienții neștiind ce să îndruge după revenirea discutabilă din focul întrebărilor anchetatorilor chitiți să identifice făptuitorul numit „autor necunoscut”. Nimeni nu mai are bătăi de cap cînd asta se întîmplă… Aceasta este metoda eficientă, atît de bine dovedită în timp, a batistei pe țambalul acoperind oala care dă în clocot.

„Profailărul” a declarat că, după cazul „Monstrul din Caracal”, urmat de „Rezolvarea de la Colectiv” și „Povestea Vestitului Iorgovan” ajuns de rîsul lumii zburînd la rasul brazilor din Apuseni, magistral rezolvate folosind metoda amintită (adică batista pusă pe țambalul acoperind oala care dă în clocot) și renumitul caz al „scurtcircuitului cu trei focare” va intra obligatoriu în literatura de specialitate (dar de proastă calitate) demonstrînd cum se rezolvă un (ne)caz astfel încît „să fie bine, adică să nu fie rău și tot românul să prospere”!… Dormind apoi liniștit știind că sistemul lucrează pentru el. Dar nu în favoarea sa!…

Cazul DINCĂ, adică „Monstrul din Caracal”, a dat noi speranțe  pentru rezolvarea în „coadă de pește” a oricărui „necaz” cu implicații, implicări și „implicați” de ne doare capul. E drept că și noi, și ei, știm că nu se va face nimic, timpul așternîndu-și antifonizarea care amortizează orice zvon deranjant. Că nici acum, după 8 ani (și restul zile!) nu avem vreun rezultat în afara „cozii de pește” puțind îngrozitor. Chemat la fața locului, renumitul „Institut pentru expertiză” din Petroșani a dat verdictul corect: „Coada de pește care moare dar nu se predă”! (Ca „Garda”…) După cele 5 săptămîni scurse „ca nouri lungi pe șesuri” și după ce jarul, vîntul, ploaia, zăpada și „rîul, ramul” și-au jucat rolul, vin și anchetatorii cu „apropitarul” descătușat. Pe un rest de perete dărîmat, miracol !!! O gheată cu patina (timpului) pe ea, neavînd nici o urmă de fum, perfect conservată de focul rivalizînd în temperatură cu furnalele încinse de la Hunedoara de demult, acum reci bocnă prin nepăsarea umplînd strategic niște conturi personale bine ascunse prin paradisuri fiscale cu nume exotice. Cum o fi rămas ea intactă în urgia, acum stinsă? E sigur că o mînă miloasă o fi pus-o acolo pentru a fi strînsă la piept în lacimile acompaniind o partitură cacofonică. Pentru cauza accidentului se bat acum ca orbii  următorii actanți: scurtcircuitul, televizorul cu leduri, moldovenii de la grajduri, țigara nestinsă, mîna criminală, telefonul neînregistrat la S.T.S., oaspeții de la miezul nopții ajunși de neidentificat dar dispăruți strategic în miezul zilei, piromanul de proximitate acum de negăsit în aglomerație, plus amenințarea, trecută în uitare, a „finuțului” (Dan, căpitan de plai mioritic) băgînd spaima în dușmani cu „Bă, dau foc la tot!” alături de nevasta umplută de sînge dar care nu-și mai amintește nimic, brusc amnezică de la „fumul negru, înecăcios” izbind-o în față…

Liniștea așternută de vreo 4 zile pe toate posturile t.v. mă duce cu gîndul la batista acoperind țambalul pus pe oala clocotindă ca să nu dea pe-afară niscaiva „abureli” neprincipiale care pot avea consecințe nebănuite dar sigur extrem de neplăcute pentru vizitatorii cîndva la vedere pe-acolo dar acum aflați ba la tratament, ba în concediu medical, ba pe meleaguri exotice refuzînd extrădarea.

Îmi amintesc primele zile ale tragediei cînd, luați prin surprindere, anchetatorii refuzau obstinați să ia în calcul „mîna criminală”. Cînd tocmai ăsta era modul optim de a identifica „autorul necunoscut”!!

Tare s-au mai deprofesionalizat „anchetatorii timpurilor noi”!…

Oare ce mai trebuie să urmeze pentru ca lumea să uite? Nici nu termin bine acest gînd ticălos, că și apare (culmea, tot prin Prahova!) cazul care va rezolva „necazul” abătînd atenția publicului avînd nasul mutat din loc de duhoarea de hazna lăsată prea mult necurățată. Etc., etc., etc., etc…

Hai să nu mai pierdem timpul – tot mai scurt și întotdeauna ireversibil – umplînd la pagini sau vorbind a proasta de ne ia durerea de dinți de la curentul din gură. În scurtă vreme – că acuși zboară 8 ani ca la „Colectiv”! – vom afla următoarele: focul a fost pus de MÎNA CRIMINALĂ care mai întîi a încurcat ițele (adică firele) de la televizorul cu leduri încins la roșu (!!!!) pentru ca apoi să coboare scările rîzînd în hohote și fugind de-i sfîrîiau călcîiele. Așteptînd plecarea anchetatorilor care o tot dădeau de gard neștiind cum s-o scoată la capăt pentru a împăca și capra, și varza, mai ales că LUPUL DE PROXIMITATE era numai ochi și urechi, avînd grijă să nu cadă batista de pe țambalul acoperind oala dînd în clocot, în luna care s-a scurs  MÎNA CRIMINALĂ și-a șters fără grijă amprentele de pe grinzile din focul urgiei, nici măcar înnegrite de fum, făcînd imposibilă orice analiză. Ceea ce chiar se dorise! Sau voi ați crezut altceva??? De ce altfel ar fi lăsat să treacă atîta timp? Citind poestiri DAO afli că asta înseamnă „a acționa prin non-acțiune”…

Îmi vine în minte filmul „Blestemul Diamantului Sîngeriu” și mă gîndesc că nimic nu e întîmplător și că totul se plătește mai devreme sau mai tîrziu, într-un fel sau altul. Atîta doar că nu facem legăturile care trebuie. Mai ales că diamantele sînt, fără nici un dubiu, năclăite de sînge și durere. Înveșmîntate în suferință umană!

„Nu-i așa, boieri dumneavoastră, că avuțiile-s amăgitoare?…”

(În loc de EPILOG: m-am amuzat copios cînd GHEORGHITZĂ, proaspăt comandant al „armeții” române, proțăpit de curînd în funcție, năucește poporul profețind că vine apocalipsa războiului iscat de tiranul de la Răsărit care aproape că n-are habar de existența unui teritoriu numit Românica, producătoare de petrol, curent, gaz toate la preț peste un maximum european. Noi fiind… NATO!…

Mare tulbureală trebuie să fie în capul de general! Recomand ceaiul de dimineață cu bromură excedentar. Că uite ce face praful alb… de zahăr pudră!…)

Nicolae RĂDOI

Apusul de soare e doar răsăritul văzut de la spate!
Parafrazez un vers al unui cîntec de actualitate, care se potrivește mănușă celor ce urmează a fi spuse.
Mi-a fost ridicată mingea la fileu de un articol recent din ,,Salut Sighet”, legat de neputința și reaua voință înconjurătoare cu care parcă suntem blestemați în a perpetua în toate domeniile.
Omul întreprinzător cu inițiativă este pus la colț; musai trebuie să îi găsim o vină, că prea se crede deștept, că va sparge o dulce inerție pentru mulți (las-o așa ne-am obișnuit cu ea!), încît trebuie omorîtă din fașă!
,,Bine că e el deștept!”
Da’ nici noi nu ne lăsăm!
Invidii și răutăți au fost și-n alte timpuri. Dacă unul era mai harnic, mai chivernisit, era considerat un paria, un ,,dușman al poporului”! Un chiabur!
I se confiscau bunurile și era exilat în Bărăgan, în bordeie de pămînt, condamnat la moarte prin inaniție sau prin condițiile extreme în care trebuia să viețuiască.
Acasă, toată agoniseala lui, era împărțită la pleava societății care n-a făcut nimic doar a așteptat „oportunități” nemeritate. Ba tot dintre aceia erau aleși și ,,capii satului” (primarii), astfel că întreaga comunitate se ducea de rîpă!
Noi aveam Bărăganul, Canalul, pușcăriile politice, alții aveau Siberia, Gulagul. Fiecare își stîrpea elitele cu mijloacele proprii.

Inițiativa particulară pentru cei mai mulți, era o sinucidere, mai ales dacă riscai să faci și un credit bancar.
Acum mai e cît de cît o stabilitate predictibilă în ceea ce privește dobînda, dar în urmă cu 25 de ani, cînd noi am fost ,,pionieri” (nebuni, aș zice) și ne-am înhămat la căruța ,,privatizării” dobînzile erau înrobitoare. Pornind de la 10 – 15%, ajungeam la 240%, ba chiar la 400% .
Nu aveai cum ca într-o perioadă scurtă să te dezvolți și să poți să le dai o așa dobîndă.
Erai executat, lăsat în drum în pielea goală! Nu-i păsa nimănui!
Dacă puneai problema reeșalonării, erai privit ca un ciumat, ba îți aduna dobînda la dobîndă și îți creau un nou credit pe care îți era imposibil să-l mai plătești.
Lucram mai mult ,,în roșu”, pe pierderi!
De dinafară erai privit cu invidie, dar înăuntru era un stres continuu și aveai doar un singur scop; să vinzi și să scapi! Prin asta, marele perdant (pe lîngă tine) era și orașul.
Nu erau mulți cu inițiativă pe atunci, pentru care afacerea era însăși viața lor, făcută cu ,,sînge, lacrimi și sudoare”, plus credit înrobitor la bancă.
Pentru acei care au luat totul de-a gata, care s-au trezit cu ,,capital” peste noapte din tranzacții oneroase sau privatizări la ,,negru”, era normal să nu înțeleagă.
Am fost printre cei care ne-am pus casele la mezat și le-am pierdut!
Mulți s-au retras, și-au lins rănile și și-au jurat că nu mai fac.
S-a ales praful de multe visuri, s-au îngropat multe inițiative, care dacă erau stimulate, aduceau plus-valoare comunității sighetene. Din păcate au fost alese doar persoane nefaste la conducere (cu mici excepții), pornite pe căpătuială și interese proprii.
E o conspirație parcă a rea-voinței, a băgatului bețelor în roți, a neprofesionismului generalizat!

Părerea mea e că s-a instaurat așa o stare de lîncezeală care s-a cronicizat în 30 de ani, orașul e tot flămînd și gol, banii lui (ai noștri) se învîrt prin buzunare largi care nu se mai satură, nimeni nu-i aude plînsul; micilor întreprinzători li se pune călușul în gură, anii trec populația îmbătrînește iar tinerii o apucă încotro văd cu ochii!

Dar, niciodată să nu spui niciodată!
Evenimentele din ultimele zile legate de asasinarea liderului de opozitie rus Navalnîi, ne fac să medităm adînc.
El și-a prevăzut sfîrșitul și a lăsat un mesaj foarte sugestiv: ,,Să nu vă fie frică! Suntem puternici”!
Să nu ne resemnăm asemeni ciobănașului din Miorița în fața morții!
Lumea a evoluat, depinde de noi să ținem pasul cu Schimbarea!

Ileana PISUC

Peste puțin timp (24 februarie) se împlinesc doi ani de când hoardele muscălești, încredințate de stafful kremlinisto-putinist că sunt o superputere planetară, care staff era convins că – taman ca la rapida ocupare a Peninsulei Crimeea în anul 2014 – occidentalii (SUA, Uniunea Europeană, NATO) nu vor reacționa nici de această dată, lăsând barbaria rusească să-și facă mendrele la porțile Europei, că mica armată ucraineană (mică în comparație cu beteagul colos postsovietic) va face pe ea de frica interminabilului cârnat anacronico-moscovit și că totul (ocuparea Kievului și instalarea unui guvern marionetă) se va decide printr-un victorios blitzkrieg, de când, vasăzică, hoardele muscălești au atacat Ucraina din mai multe părți (est, nord, sud), cu ticăloasa intenție să o subjuge și să o includă nu doar în sfera rusească de influență, ci chiar în noul imperiu moscovit, la a cărui (imposibilă) refacere, Putin și ciracii săi visează cu ochii deschiși.

Dar iată că, mai ceva ca în scurtul și furtunosul război finlandezo-sovietic (30 noiembrie 1939 – martie 1940), când micuța și curajoasa armată a mareșalului Carl Gustaf Mannerheim a provocat uriașe pierderi celei staliniste, armata și poporul ucrainean (desigur, cu imensul ajutor logistico-material primit de la occidentali și aliații acestora – japonezi, australieni etc.), nu numai că rezistă de doi ani la haoticele asalturi ale trupelor rusești și la furibundele lor bombardamente (inclusiv cu drone iraniene și obuze nord-coreene), dar – necontenit ajutați, încurajați și instruiți de grosul țărilor NATO, în principal de anglo-americani și nemți – ei toți, trupele regulate și cetățenii cu dragoste de țară, au făcut adevărate ravagii în rândul invadatorilor, ravagii cu mult mai mari ca în cei aproape zece ani (1979-1989) de război sovieto-afgan: circa 300.000 de morți și răniți, precum și distrugerea/deteriorarea a zeci de mii de tancuri, tunuri și blindate (e drept, unele dintre ele din perioada bolșevică), sute de avioane și elicoptere, zeci de nave și ambarcațiuni etc.

Dacă la toate astea mai adăugăm sancțiunile economice, scăderea dramatică a nivelului de trai, exodul milioanelor de specialiști, blocarea conturilor rusești din străinătate și confiscarea fabuloaselor averi ale miliardarilor kremliniști pe toate meridianele lumii libere (păi da, că toți alde ăștia, politruci și afaceriști ultradubioși, își trimit progeniturile, își cumpără proprietăți și-și depun banii în Occidentul „putred”, de regulă în Marea Britanie și Statele Unite, nicidecum în China sau Coreea de Nord!), avem aproximativa imagine reală a situației interne din Federația Rusă și a sporului nemulțumirii maselor, de-abia ținute în frâu de mincinoasa propagandă oficială și de măsurile brutale (legi anume concepute, amenințări, arestări, întemnițări, „sinucideri” și asasinate comandate/ dirijate) luate de autoritățile primitive (a se citi „după chipul și asemănarea Putinosului”) împotriva tuturor adversarilor regimului și a formelor nonviolente de protest public.

Da, căci așa cum prevede arbitrariul oricărei dictaturi (aproape toate dictaturile trecute și prezente au origini asiatice!), demonocrația kremlinisto-putinistă, urmașa celei bolșevico-stalinistă, nu admite diversitatea opiniilor, ci doar uniformizarea și sterilizarea social-intelectuală, consecințe care decurg cu necesitate în toate compartimentele de activitate, inclusiv în cel militaro-strategic, din aplicarea fără crâcnire a „atotștiinței” liderului providențial (sic!), oricât ar fi acesta de neinstruit și absurd, respectiv de nociv pentru națiunea sa (în special) și pentru omenire (în general).

Unde mai punem la socoteală cele două adevăruri istorice:
a) Uniunea Sovietică, cel puțin în faza ei leninistă, s-a ridicat pe ruinele imperiului țarist cu sprijinul politico-financiar și tehnologic al germanilor și anglo-francezilor, apoi al americanilor (electrificare, rețele de căi ferate și drumuri moderne etc.), toți aceștia – ne informează Petre P. Negulescu în tratatul Destinul omenirii (Fundația pentru Literatură și Artă „Regele Carol II”, București, 1939) – nu și-au urmărit doar propriile interese economice, ci, mai presus de ele și între anumite limite rezonabile, să facă din Rusia țaristă și urmașele ei „marele Stat-tampon dintre rasa albă din Europa și cea galbenă din Asia”;
b) Federația Rusă este urmașa de fapt, discutabil dacă și de drept, a fostei Uniuni Sovietice, în ceea ce privește teritoriul (cea mai întinsă țară din lume), industria grea, armata și arsenalul nuclear, dar fără redutabilele atuuri care făceau din aceasta o supraputere planetară, dovadă lungul război rece pe care l-a dus cu SUA și întregul Occident, în pofida faptului că masivele ajutoare americane (de la tancuri și până la medicamente) au propulsat-o în învingătoarea Germaniei naziste: o mai mare întindere, populație, putere economică și militară, bașca enorma sferă de influență în Europa centrală și de est, Asia (China, Mongolia, Coreea de Nord, Cuba), Africa și America latină.

Cu toate astea, nefăcând față competiției cu Statele Unite, inclusiv în costisitoarea spirală a înarmărilor ultramoderne (lucru recunoscut de liderul sovietic Mihail Gorbaciov la întâlnirea de la Malta cu președintele american George Bush senior), Uniunea Sovietică se desființează prin Declarația din 26 decembrie 1991 a Sovietului Suprem al URSS, Declarație care recunoaște independența a 12 republici și crearea Comunității Statelor Independente (CSI).

Fără să se sinchisească câtuși de puțin de aceste realități istorice, total potrivnice tendințelor imperialiste ale actualilor kremliniști, Putin – pozând în vrednic urmaș al megacriminalului I.V. Stalin – își consolidează poziția politică prin corupție, șantaj, ipocrizie, minciună, frică și teroare, apoi, în ciuda avertismentelor primite din marea diplomație, el decide că Rusia (cică „mare putere militară și economică” după mintea lui tulburată) este capabilă să refacă sinistrul imperiu de odinioară, astfel el având șansa să devină egalul lui Ivan cel Groaznic, Petru I și Iosif cel Fioros, chiar cu riscul ca nevolnica și depopulata Federație să fie transformată într-un stat autarhic.

Dar, mai înainte de-a scoate sabia împotriva întregii lumi (mai puțin împotriva Chinei și a câtorva stătulețe, precum Coreea de Nord, Venezuela, Ungaria sau Eritreea), trebuia – aidoma Germaniei hitleriste – să-și verifice potențialul agresiv prin neconcludentele conflicte cu Cecenia și Georgia, iar în 2014 prin lesnicioasa și rapida ocupare a Peninsulei Crimeea.

Atenție, nu trebuie omis motivul economic pentru care Crimeea, de drept a Hoardei de Aur, a fost ocupată în anul 2014 de către ruși! Iar motivul economic constă în aceea că, pe platforma continentală a peninsulei, Ucraina a descoperit importante resurse de petrol și hidrocarburi, lucru care i-ar fi asigurat independența energetică, evident, în dauna intereselor poltico-financiare ale mastodontului muscălesc…

După doi ani de război, nimicitor pentru ucraineni și ruinător pentru ruși, la orizont se întrevăd următoarele variante/ strategii de încetare a focului:
1) Printr-un armistițiu, nu pierde și nu câștigă niciuna dintre cele două părți: Rusia își retrage armata din Crimeea și teritoriile ucrainene ocupate, care dobândesc statutul de zonă demilitarizată (ceva asemănător cu zona demilitarizată dintre Coreea de Nord și de Sud), sub administrație ONU;
2) Putin și zeloșii lui ciraci (alde Lavrov, Șoigu, Gherasimov, Peskov etc.) renunță la putere, aceasta fiind preluată de politicieni neconflictuali și capabili să angajeze Rusia pe calea autenticelor reforme democratice;
3) Putin este înlăturat de la putere sau chiar lichidat de reformiști (cam așa cum pretorienii le făceau felul împăraților romani degenerați), caz în care, mai iute ca în celelalte variante, războiul încetează, căci de îndată este aplicată recomandarea lui Alexandr Soljenițîn din Chestiunea rusă la sfârșit de secol XX (Editura Anastasia, 1995): „A reconstitui URSS-ul este calea sigură spre a răpune și a reduce la tăcere poporul rus, pentru totdeauna”! Iar în Capitolul V al opusculului, scriitorul adaugă (și prin aceasta își întărește recomandarea): „Că nu avem nevoie de un imperiu sovietic și că el a fost pentru noi nefast, este concluzia la care am ajuns în primii ani de după război, când mă aflam internat în lagăr”…

N.B.: Cu cât Putin se cramponează mai mult de putere și în felul acesta, în așteptarea unei victorii răsunătoare, prelungește conflictul ruso-ucrainean, cu atât sunt mai mari șansele ca, printr-o implozie (posibil o revoltă de proporții sau un război civil), Federația Rusă să aibă aceeași soartă ca Uniunea Sovietică și Iugoslavia.

George  PETROVAI

Sursa foto: Internet

V-am citit ieri dimineaţă articolul pus pe salutsighet.ro şi am avut tentaţia să vă răspund la primul impuls care mi-a venit. Au trecut de-atunci câteva ore şi ideile mi s-au aşezat –  probabil… –  acum într-o ordine firească. Pot, aşadar, să vă răspund.

Cu siguranţă că oricine ar fi fost „întâmpinat” cu vorbele „Ce? Ai venit tu de acolo de la Brașov să ne înveți pe noi ce să facem? Până la urmă ești o „zinitură” și așa o să rămâi!” ar suferi o traumă psihică pe care ar purta-o în el pentru totdeauna.

Doamna Haranguş, vă cunosc, vă cunoaştem, ne cunoaştem. Sunt sigur că în cercul nostru de doritori pentru mai binele Sighetului şi al sighetenilor n-aţi simţit că cineva din grup vă „etichetează” aşa cum a făcut-o clienta aia care – înţeleg din spusele dvs. – era neobişnuită cu bunul simţ.

Sigur că nu toată lumea care vine să petreacă în plăcutul loc pe care-l patronaţi dvs. (sau pe care l-aţi patronat când a fost întâmplarea cu clienta) ştie ce înseamnă comportament civilizat.

Atunci, când vi s-a spus „zinitură”, aţi simţit că sunteţi dată la o parte de la viaţa colectivităţii în care v-aţi implicat cu maximă seriozitate şi cu entuziasmul omului care, ajuns departe de casă, vrea să arate acolo unde l-a adus viaţa ce-i în stare să facă.

Clienta aia (n-o să fiu politicos şi n-o să-i zic „aceea”!), dacă ar fi vorbit cu alte cuvinte, să ştiţi că v-ar fi rănit sufletul la fel de mult! Putea să spună ceva de genul „nu te supăra, noi suntem aici de când ne-am născut, ştim obiceiurile, tendinţele, ne pricepem să rezolvăm problemele pentru că ştim lumea în care trăim aici, deci, te rugăm frumos, nu te băga, ştim noi ce avem de făcut”.

Adică există o lume a celor care s-au născut aici şi au drepturi şi o lume a celor care au venit din altă parte aici şi… au dreptul doar să tacă şi să spere că societatea îi va accepta într-o bună zi şi atunci vor avea dreptul la opinie.

Dar… ce facem dacă există oameni născuţi aici, nu sunt „zinituri”, dar n-au dreptul la opinie? Poate că au avut cândva opinii despre oraş, societate, lume şi văzând că nu sunt băgaţi în seamă, şi-au ţinut părerile „încuiate” în sufletele lor. Atunci e şi mai rău decât vi s-a întâmplat dvs., doamnă Haranguş…

Eu sunt sigur că multă lume s-a învăţat aşa, să nu aibă păreri în public, să nu deranjeze ca să nu fie deranjată. Pentru unii, care au puterea deciziei, nu contează părerile acelora care nu fac parte din „sistem”, nu contează părerea acelora care nu sunt cu frâiele rezolvărilor în mâini. Oare cei de-aici, ale căror opinii nu sunt luate în seamă, nu sunt tot „zinituri” ,la rândul lor ?

Când aţi întrat în cercul nostru de doritori pentru mai binele Sighetului şi al sighetenilor, aţi făcut-o cu gândul că aveţi ceva de făcut în oraşul nostru, ceva mult mai mult decât aţi făcut până acum.

Şi noi, ceilalţi, am gândit la fel şi ne dorim şi ne luptăm ca fiecare sighetean să fie convins că pentru noi părerea lui contează şi vom ţine cont de ea când vom putea lua decizii.

Ştiţi, distinsă colegă şi excelentă gazdă a şedinţelor noastre,  că ne-am propus să avem o bază largă de consultare cu cetăţenii, că ne-am propus să-i informăm în mod constant de ideile şi acţiunile noastre.

Mai concret spus, pentru PRDM nu va fi nimeni considerat „zinitură”, indiferent de locul de unde a venit aici sau unde s-a născut!

P.S.: Spuneţi, doamnă Haranguş, în textul pe care l-aţi scris cu inima în primul rând, că, ajunsă în Sighetu Marmaţiei, aţi crezut că „în sfârșit mi-am găsit locul”.

Ne luptăm şi noi, împreună cu dvs., să ne găsim locul în Sighet! Ne luptăm să regăsim Sighetul!

Horia PICU

Pe 3 februarie a.c. am participat (ca în fiecare an) la comemorarea marelui om politic român Iuliu Maniu, exterminat în închisoarea din Sighet la 5 februarie 1953. Manifestarea, organizată de (relativ) noul proiect politic PNȚMM – care își propune să re-coaguleze moștenirea spirituală a marelui înaintaș – a fost sobră, instructivă, de multe ori emoționantă. Ne-am rugat, am ascultat solemn Imnul Național și Imnul Regal, am ascultat discursuri, am exprimat ce am avut mai frumos în sufletele noastre. Toate în lumina personalității și jertfei lui Iuliu Maniu pe care nu vrem și nu avem voie să-l uităm.

M-am tot gândit să scriu ceva despre acest eveniment găzduit de Memorial, dar au trecut 2 săptămâni și nu am făcut-o. Până azi… când moartea lui Alexei Navalny m-a bulversat și m-a îndurerat și m-a repus pe făgașul acestor crunte frământări… Dar oare e normal să fiu șocat? Oricât de cinic ar suna, realist era să ne așteptăm la acest deznodământ! Dar noi, mulți dintre noi (și eu mă includ în această categorie) am preferat să credem că nu e posibil, că răul are totuși o limită, că l-au închis doar ca să-l împiedice să se manifeste politic, că toți ochii sunt ațintiți asupra lor, că Putin nu va risca un nou scandal internațional… că cineva totuși îl va apăra pe Navalny (popularitatea internă  și mediatizarea internațională dădeau impresia că sunt unele forțe în spatele lui, care pot negocia în culise cu regimul Putin).

Dar acesta e prețul adevărului, prețul atitudinii curajoase! L-a plătit Maniu, l-au plătit atâția eroi ai libertății uciși de comunism și de toate tiraniile din istorie! Exterminarea în închisoare e o formă aparent legală, deținuții pot muri de moarte naturală, nu-i așa? Pentru eliminarea celor aflați în libertate se folosește glonțul, cuțitul, otrava, „accidente” de circulație…

Sunt multe deosebiri între Iuliu Maniu și Alexei Navalny – altă epocă, altă vârstă, o activitate incomparabil mai lungă și mai profundă în cazul Sfinxului de la Bădăcin…, posibile diferențe de convingeri doctrinare și multe altele. E prematur să știm cum îl va fixa istoria Rusiei și a lumii pe Alexei Navalny.  Dar un lucru e clar – asasinii sunt aceiași și metoda e identică. Gândit și aplicat de Lenin  și Troțki, culminând prin Stalin și ajungând la Putin, cel mai diabolic aparat al terorii (CEKA – NKVD – KGB…) zdrobește milioane de existențe și creează noi și noi monștri, pentru care obsesia puterii absolute justifică orice…

La conferința din 3 februarie, printre alte comunicări, un domn profesor mai  în vârstă a citat un diplomat englez care după război, recunoștea cu amărăciune că l-a mințit pe Maniu, dându-i speranța unei intervenții anglo-americane în România, prin urmare că nu vom fi abandonați robiei sovietice. Da, știam că Maniu a fost mințit, a mărturisit-o și el celor apropiați… știam de jocul cinic al puterilor occidentale care doreau ca România să treacă în tabăra lor pentru a obține mai ușor și mai repede victoria dar apoi să fie abandonată sclaviei bolșevice pe o jumătate de secol! Și polonezii și cehii (care nu făcuseră alianță cu Germania) au fost abandonați comunismului!  Jocurile erau făcute „mai sus”… Când generalul Sikorski i-a prezentat lui Churchill dovezile masacrului de la Katyn (asasinarea a 14.000 de ofițeri polonezi prizonieri de către sovietici), acesta a replicat: „Păi dacă sunt morți, sunt morți, asta e!…” Marele aliat de la Răsărit nu trebuia deranjat… Când Maniu era în agonie în celula de la Sighet, în suferințe și mizerie indescriptibilă, oare se mai gândea cineva la el în Downing Street?

Când ai curajul să plătești prețul adevărului, îl ai aliat doar pe Dumnezeu. Primește-i Doamne, în Lumina ta veșnică, pe toți martirii de ieri și de azi …

Preot prof. Marius Vișovan

Închid ochii și retrăiesc cu aproape aceeași intensitate emoția dată de primii mei pași pe pământ sighetean, în gara tristă și rece (nu că s-ar fi schimbat ceva în cei 15 ani și jumătate scurși de atunci), așa cum o percepeam atunci, într-o zi de 7 iulie.

Eram curioasă și în același timp speriată de ceea ce va să fie. Mi se părea că trăiesc un vis. Era un început important de capitol al vieții mele. Urma să deschid cel mai faimos hotel din oraș la acea vreme, un adevărat simbol, încărcat de istorie și multe povești frumoase.

Încet încet am început să pășesc mai hotărât și pe zi ce trecea pașii mei erau mai apăsați și mai siguri. Da, era un tărâm mult visat în care rădăcinile se pot prinde ușor. Așa am crezut atunci. Mi-am transferat fiica aici la școală, în Sighet, în clasa a V-a, și am început cu multă speranță călătoria. Eram, pe zi ce trecea, impresionată de bogăția spirituală a locului. Mă simțeam într-o altă lume. Deja locurile de unde veneam mi se păreau îndepărtate și fără esență. Mi-am spus într-o zi, „în sfârșit mi-am găsit locul”. Eram fascinată de oamenii primitori și cu frica de Dumnezeu, oameni loiali și cu sufletul curat. Locuri minunate, cu valoare turistică și spirituală, nevăzute în alte părți, m-au făcut să înțeleg potențialul turistic fantastic al zonei. Eram sigură că aici se poate aplica cu maximă eficiență ceea ce învățasem teorectic și practic până în acel moment.

Am început o muncă asiduă, pentru antingerea obiectivului. Nimic nu mi se părea prea greu, pentru că echipa cu care am lucrat la momentul ăla era o echipă extrem de bună, cu oameni frumoși. Satisfacțiile veneau zi după zi, și greul nu părea atât de greu în acele conditii… dar orice vis frumos se sfârșește uneori… într-o frumoasă zi de vară, când dintr-o banală discuție cu o clientă care nu avea un comportament adecvat locului, am auzit pe un ton ridicat: „Ce? Ai venit tu de acolo de la Brașov să ne înveți pe noi ce să facem? Până la urma ești o „zinitură” și așa o să rămâi!”
Nu cred că voi uita niciodată aceste cuvinte și, din acel moment, am început să văd și fața ascunsă a lucrurilor.

M-am luptata cu îndârjire cu orgoliul nemăsurat, trufia și frustrările unui bărbat cu mare putere de decizie, care credea că totul se poate cumpăra cu bani. M-am luptat cu îndârjire pentru un final de capitol curat și pentru începutul altuia. Încă pe vremea aceea, acum 10 ani, tărâmul acesta pe care eu îl credeam minunat mai avea licăriri de speranță pentru reușită, prin oamenii și valorile locale de la acel moment. Dar încetul cu încetul, prin percepția mea de persoană „din afară”, lucrurile au început să piardă din esența și farmecul care m-au atras și m-au ținut aici.

Treptat am început să conștientizez că AICI, de multe ori  imaginea este mai importanată decât valoarea, am început să văd că dacă nu ai „cunoștințe” e greu să răzbești, că dacă nu ești  pe „una din liste”  este ca și cum nu ai exista.

Am avut câteva experiențe foarte triste în această urbe:
La deschiderea celei de-a doua locații de când sunt în Sighet, la inaugurare,  un „domn” al locului, s-a exprimat către un client: „De ce te duci tu la aia care nu este de-a noastră? Sunt atâtea locații conduse de ai noștri!”. Am simțit atunci că oricât de bine aș face orice, oricâtă valoare aș oferi, va lipsi întotdeauna ceva.
Apoi, un alt eveniment, stabilit în detaliu, a fost anulat pentru că sponsorizarea dată de către primărie era condiționată de desfășurarea evenimentului într-un… alt local.

Locația pe care încerc să o mențin de 10 ani este situată pe o stradă mică, nu mai mare de 100 m, strada pe care își desfășoară activitatea cel puțin 6 agenți comerciali care plătesc taxe și impozite (două Spălătorii, o Pepinieră cu magazin cu plante, un Spațiu de joacă pentru copii, o Pensiune restaurant și o Firmă de instalații), dar în cei 10 ani de când am redeschis pensiunea, pe această stradă nu s-a întâmplat nimic în sensul unei asfaltări, dezvoltări, modernizări a străzii.

Clienții care vin la pensiune sunt speriați când intră pe stradă crezând că au greșit drumul. Strada care a fost de trei ori săpată la schimbarea rețelei de apă și canal și la introducerea gazului, a rămas peticită și neîngrijită. Din când în când se trece și se mai pune câte un petec la petec la petecul din asfalt. Trotuarele, dacă se pot numi așa, sunt vai de ele.

Cu câțiva ani în urmă am încercat, cu ajutorul Primăriei, să adun într-o asociație non profit oamenii de turism din zonă, mi-am oferit cunoștintele și aportul voluntar, având la bază un proiect, notat cu nota 10, în cadrul Școlii Hoteliere de la Lausane – Elveția. Din păcate, intenția și dorința mea s-au izbit de o mare indiferență și nepăsare. Chiar dacă primarul de atunci a părut încântat de idee, totul a rămas „în aer”.

Și, în acest fel, încerc de atâția ani să dezvolt o afacere în această zonă în care lucrurile se întâmplă doar după interese, în care turismul nu este ridicat la nivelul la care ar trebui, în care la orele de vârf sau în zilele de sărbătoare e o adevărată Aventură să circuli cu mașina prin oraș, în care gropile în ceea ce se numea cândva asfalt sunt peste tot. Un oraș frumos cândva, ale cărui clădiri istorice au rămas în paragină, în care atracțiile turistice în loc să fie promovate sunt marginalizate,  în care festivalurile organizate de primărie au niște costuri exorbitante. Oraș în care proiectele europene care ar putea atrage fonduri pentru dezvoltarea și promovarea Turismului sunt ca și inexistente.

Orașul atât de drag mie, care m-a cucerit cu 16 ani în urmă, mă dezamăgește total. Aș vrea să reușesc să fac ceva, dar din păcate, de unii singuri nu putem lupta cu un sistem cu mentalități învechite și cu oamenii de la putere, conduși doar de interese.

Oare când va conta în primul rând interesul Sighetului?…

Arina HARANGUȘ

Adică anul în care promisiunile trebuie onorate… Scadenţa a venit şi la Sighetu Marmaţiei. Când situaţia devine presantă, se fac noi „împrumuturi”, adică se fac noi promisiuni, doar-doar o trece şi anul alegerilor şi cei noi vor fi… tot cei vechi.

Omul care se împrumută de bani de la o bancă dacă nu poate onora scadenţa se împrumută din altă parte şi tot aşa o „cârpeşte” de azi pe mâine. În viaţa politică e altă abordare… Ştii (sau ţi se spune!) că n-ai făcut (mai) nimic în trei ani, atunci te apuci de lucru şi prezinţi desene cu proiecte care se vor metamorfoza în realitate în viitor.

Pe 17 noiembrie 2022 se putea citi pe eMaramures: „Se extinde rețeaua de gaze naturale pe 26 de străzi din municipiul Sighetu Marmației”. Străzile din proiectul de extindere a conductelor prin care urma să circule gazul metan:  Făget, Simion Bărnuțiu, Valea Hotarului, Mocăniței, Gheorghe Doja, Mihai Tompa, Lazu Șesului, Avram Iancu, Primăverii, Unirii, Izei, Dragoș Vodă, Crișan, Câmpu Negru, Independenței, Cloșca, Doboieș, Tractorului, Eroilor, Alexandru Ivasiuc, Căprioarei, Corbului, Horea, 22 Decembrie 1918, Zimbrului și Balc Vodă. Sursa: https://www.emaramures.ro/se-extinde-reteaua-de-gaze-naturale-pe-26-de-strazi-din-municipiul-sighetu-marmatiei/

Cheltuiala pentru lucrare era estimată la 8.584.785 lei fără TVA.

Câte din cele 26 de străzi din lista din 2022 au acum sub ele conductele de gaz? Cineva din Valea Hotarului întreabă pe facebook când va fi pusă conducta şi pe-acolo. Din moment ce întreabă, înseamnă că acum, în februarie 2024, nu e!

Deci vremea scadenţei a sosit…

Omul, când vede că nu-i ajung banii pentru scadenţa de la bancă, ziceam că se împrumută la altă bancă, poate-poate o va scoate la capăt cumva. Dacă nu merge nici aşa, încearcă să facă rost de bani muncind suplimentar, în alt loc de muncă. Omul din exemplul meu e – după cum se vede –  cinstit. Câştigă bani în plus doar din muncă, nu face inginerii financiare suspecte.

În politică, dacă nu ajung banii pentru un proiect, se aşteaptă orice oportunitate oferită pentru alte proiecte de finanţare.

„Începutul de an a venit cu vești mari pentru Maramureș și pentru maramureșeni. Guvernul României condus de Marcel Ciolacu a alocat, prin Programul Național „Anghel Saligny”, suma de 175 de milioane de lei pentru înființarea și extinderea sistemului de distribuție a gazelor în județul nostru”. Scria pe 10 ianuarie 2024 în www.sighet247.ro.

Citez din aceeaşi sursă: „Acest lucru a fost posibil datorită muncii pe care primarii harnici din Maramureș au depus-o, datorită echipelor alături de care au lucrat, au scris proiectele, le-au depus și ulterior au primit finanțarea din partea MDRAP”.

Pe lista cu cei 175 de milioane de lei de care dispune Maramureşul pentru înfiinţare/ extindere conducte de gaz, văd Baia Mare cu 4 milioane lei primiţi, Baia Sprie cu aceeaşi sumă, etc.
Baia Mare are gaz metan de pe vremea când Sighetul nici nu visa la aşa ceva şi totuşi, în capitala judeţului, e nevoie de un supliment de bani pentru extindere conducte.
Sighetul n-are nevoie?!  Sau nu ştie că are nevoie?! Trebuia făcut oare un proiect pentru a primi banii?

Cine trebuia să scrie proiectul pentru finanţare nu s-a putut hotărî  în ce calitate s-o facă, de „arhitect, specialist în domeniul urbanisticii, sociolog” ? (sursa: https://www.salutsighet.ro/piata-cea-noua-stop-cadru-comentat-la-filmul-de-prezentare-autor-horia-picu/)

Un ultim pas după scadenţa neplătită e executarea silită, dacă ne referim la împrumuturi bancare. În politică, ultimul pas al scadenţei a sosit.

Se face în spate, cu reverenţă pentru alţii, care vor şi pot!

Horia PICU

Calificare la Națională și Premiul special Think Award la Regionala #2 Cluj!

Echipa de Robotică a Colegiului Național „Dragoș-Vodă” (CNDV), Tech-X, coordonată de Mentor, prof. Cornelia Hotea și student Darius Giurgi, mentor Alumni, având în componență 12 membri: Luca Ilieș (clasa a XII-a B, Lider echipă/programator/driver), Paul Ionuț Plopișan (clasa a XII-a A, Construcție/driver), Robert Giurgiu (clasa a XII-a B, Construcție/Proiectare/Imprimare 3D), Ionuț Darius Drăguș (clasa a XII-a C, Construcție), Antonio Ștefan Ivașcu (clasa a X-a C, Construcție/Human player), Aurelian Teleptean (clasa a IX-a B, Construcție/Proiectare/Imprimare 3D), Alin Ulici (clasa a IX-a A, Programare/Website), Alexandru Ștefan Stan (clasa a XII-a B, Programare/Website), Cristian-Vasile Pop (clasa a X-a B, Programare/Website), Denisa Lavinia Lihet (clasa a XII-a B, Marketing/Media), Raluca Maria Ardelean (clasa a XII-a B, Marketing/Media), Cristian-George Iura (clasa a X-a B, Marketing/Media) s-a calificat la etapa națională a competiția FIRST Tech Challenge, ajunsă la cea de a 8-a ediție. Membrii aceștia sunt admiși pe locurile de olimpici la universitățile tehnice partenere.

De asemenea, Tech-X a jucat semifinalele și finala Regionalei Cluj, dar a obținut și un Premiu Special, Think Award, acordat echipei care reflectă cel mai bine călătoria pe care a parcurs-o atunci când a experimentat procesul de proiectare inginerească în timpul sezonului de construcție

Finaliști la Regionala Cluj
Sezonul #8 FTC România, reunește 197 echipe, împărțite în 4 (patru) regionale, București, Cluj, Arad și Iași.Echipa noastră participă pentru a cincea oară la această competiție, competiție care este la sezonul #8.

Prima regională în care am fost incluși, a avut loc în perioada 8-11 februarie 2024 și a reunit 38 echipe din zona Transilvania. În cele 3 zile de concurs, am jucat 6 meciuri în alianță cu alte echipe, alianțe stabilite de organizatori, deci pe teren jucau 4 roboți în 2 alianțe (roșie și albastră). Se urmărește modul de comunicare, colaborare între echipe și spiritul competitiv. O altă latură importantă a competiției a fost partea de interviu a echipei, echipamentul de joc al membrilor, amenajarea unui stand al echipei, materialele promoționale personalizate, precum și atitudinea și comportamentul fiecărui participant la acest eveniment.

Elevii care participă la programul FIRST Tech Challenge dezvoltă abilități în Știință, Tehnologie, Inginerie, Arte și Matematică (STEAM – în engleză) și învață să practice principiile ingineriei, în timp ce învață valoarea muncii, inovației și împărțirii ideilor. Competițiile sunt evenimente sportive intense, cu Meciuri, interviuri de jurizare și premii pentru performanțele Echipei și ale Robotului. Pe lângă binemeritata calificare la faza națională, am reușit să primim și un premiu special.

Premiul Think Award
Premiul Think se bazează în întregime pe Portofoliul de Inginerie și pe Caietul Tehnic. Pentru a avea o șansă de câștig, Caietul Tehnic trebuie să includă cât mai multă matematică și fizică, să documenteze întregul parcurs al robotului prin versiuni și alte documente de proiectare și strategie de joc. În plus, portofoliul trebuie să fie bine structurat și să conțină informații despre diverse aspecte non-tehnice ale echipei, cum ar fi sustenabilitatea (recrutarea de noi membri ai echipei și mentori), formarea, activitățile de informare (în special impactul acestora și ce s-a învățat din ele) și structura echipei. Deși aceste categorii nu sunt la fel de importante ca documentația robotului, ele sunt în general recomandate pentru un portofoliu ingineresc bine structurat.
A fost o experiență grozavă, socializarea și interacțiunea cu celelalte echipe ne-au făcut să învățăm constant.
Mulțumim organizatorilor și participanților pentru că au făcut posibilă această experiență și atmosferă deosebite. Suntem atât de recunoscători!

Luca Ilieș, liderul echipei
Participarea la etapa regională a competiției FIRST Tech Challenge din acest an a fost o adevărată aventură, cu rezultate din ce în ce mai mari. După luni de zile de muncă, efortul nostru și-a dovedit rostul, echipa ajungând pentru prima dată în semifinale și finale și atingând pe parcursul competiției 291 puncte, highscore pe regionala noastră. Suntem mândri pentru că am reușit să reprezentăm cu cinste numele Colegiului nostru dar și numele orașului nostru. Acest rezultat pentru care fiecare membru din echipă a contribuit ar fi fost imposibil de atins fără sprijinul oferit, pentru care dorim să mulțumim tuturor!

Felicitări tuturor echipelor pentru performanțele deosebite și mult succes în continuare!
Mulțumim mult celor care au fost alături de noi, sponsorilor noștri, tuturor celor care au crezut în pasiunea, munca și dăruirea noastră!
Suntem nerăbdători să facem față noilor provocări din acest sezon #8 FTC România, la faza națională care va avea loc în perioada 22-24 martie 2024 la Iași.

Mentor, Cornelia Hotea
profesor informatică CNDV

Ne puteți urmări activitatea în mediul online accesând:
https://tech-x.ro/
https://www.facebook.com/techx.cndv
https://www.instagram.com/tech_x.cndv/
https://www.youtube.com/@tech-x19101
https://www.tiktok.com/@techx.cndv/

Nu am uitat – și nu cred că o să pot uita vreodată – discursul electoral de acum trei – patru ani, al unei doamne, cadru didactic, care enunța cu emfază că unul dintre punctele forte ale programului său era combaterea plecării din oraș a tinerilor valoroși, stimularea întoarcerii lor în urbea natală pentru… citez… „a-i folosi în folosul comunității”. Nu o cunosc și nu am nimic personal cu persoana sau partidul din care face parte, dar reprezintă un exemplu grăitor. Scârba pe care mi-a provocat-o premiza greșită din start a îngustei viziuni de a „folosi” acei copii, cu subînțelesurile de rigoare, a rămas prezentă și mă tulbură de fiecare dată când văd energia, entuziasmul curat și lipsa de inhibiții cu care sufletele astea tinere se avântă în a inova, a găsi soluții inteligente ieșite din tipar, a relaționa cu cei ca ei, veniți din toate colțurile țării, înlăturând bariere făcute din diferența de resurse, de orgolii, inhibiții și distanțe, dăruind și câștigând respect, ajutând dezinteresat, și astfel minimizându-si poate șansele de câștig dar demonstrând că altruismul, prietenia și setea de cunoaștere sunt niște valori vii și puternice și nu doar niște vorbe în vânt, omniprezente în limbajul de lemn al adulților. Mă tulbură pentru că îmi dau seama ce prăpastie există între aceste două lumi.

Am ales să spun aceste lucruri pentru că acum nu mai am statutul de părinte de membru deplin al echipei și nu mai pot fi acuzat că am vreun interes direct ca să fac lobby echipei. Silviu, fost lider al echipei, ca și alți foști colegi, a ales să sprijine echipa în continuare ca mentor și voluntar, ca parte a comunității alumni a acestui club. Iar ce trebuie să spun este doar părerea mea strict personală și nu reprezintă în mod intenționat părerile altor persoane.

Și în acest an copiii – TECH-X de la Colegiul Național „Dragoș – Vodă” – au un robot bun, foarte bine construit, poate cel mai bine construit din cele prezente la regională. Mulți alții au avut dificultăți de funcționare, cu toate că veneau de la licee și orașe „cu stare” cu resurse semnificativ mai mari. Copii noștri au compensat acest handicap cu munca lor, cu inteligență, seriozitate și implicare. Și un profesionalism pe care… serios… mi-aș dori să îl văd în multe instituții și societăți. Dar nu-l văd.
Deși concursul național de robotică implică o concurență acerbă, oferind participanților oportunități care ar părea inimaginabile la nivelul unui oraș de provincie – posibilitatea de a fi remarcați de sponsori, potențiali angajatori mai târziu, de a ajunge la instituții prestigioase de învățământ sau de a concura la etapa mondială, totuși, atmosfera de cordialitate nu lasă să se împartă concurenții în învingători și învinși. Asta în condițiile în care competiția în sine e de-a dreptul spectaculoasă și odată ce îi înțelegi regulile și dedesubturile acesteia, îți dai seama că este mult mai captivantă decât sporturi cu vizibilitate serioasă la TV 😊 Au fost întâmplări incredibile, momente dramatice cu trecere de la agonie la extaz și niște exemple neașteptate de ajutor dezinteresat, de noblețe rară, cred că s-ar putea scrie un mic roman despre asta.

Însă o împărțire tot există, și am constatat-o în afara clădirii în care s-a desfășurat concursul. Și ca să o spun pe șleau, în modul cel mai elementar și mai ușor de înțeles… erau echipele care au avut logistica asigurată de autoritățile lor locale, de școlile lor sau de sponsori… și echipele care… nu. Parcul de microbuze și autocare, unele inscripționate cu numele cluburilor, ale școlilor sau primăriilor, era de-a dreptul intimidant pentru cei care au făcut eforturi personale de a fi prezenți la acest fenomen, care au venit cu mașinile părinților și ale profesorilor sau cu transportul în comun pentru a-și arăta valoarea și a-și juca sansa. Dar pentru ei mesajul era clar – iată cu cine ne «batem»… ehe, la ce autocar au ăștia, în mod clar nu au avut probleme în a-și procura piese performanțe pentru robot.
Dar subînțelesul era mult mai dureros. Asta arată că unele echipe chiar erau apreciate și iubite de comunitățile de unde au plecat, nu doar de rude, profesori și colegi. Că acele comunități au avut grija ca acei copii să aibă condițiile pentru a performa, să rămână doar cu grija de a avea parcursul cel mai frumos posibil în cadrul competiției. Și să știe că atunci când se întorc acasă vor avea siguranța că vor putea continua și că rezultatele bune obținute nu pot fi blocate de lipsa sprijinului de care au nevoie. Și că sunt ajutați cuvenit și dezinteresat, că nu sunt așteptați cu scopul de a fi «folosiți».

Musai să dau un exemplu, este vorba de orașul meu natal, Mediaș. Și am urmărit echipele de acolo din fireasca simpatie și mândrie a unui om născut și format în Mediaș. Este un oraș similar cu Sighetul ca dimensiuni și populație. Habar nu am cum au fost sprijiniți, ce resurse au avut, în mod sigur nu a fost totul perfect nici la ei. Dar au avut patru echipe, patru! Două dintre ele, din liceul absolvit de mine, dintre care una a fost prima din clasamentul general. Toate patru au câștigat câte un premiu și trei dintre ele s-au calificat la etapa națională. TechX are șanse reale să îi devanseze la naționale, căci eu sunt convins că are șanse reale chiar să câștige naționalele dar nu pot să nu mă întreb care e motivul pentru diferența atât de mare în participare. Să fie faptul că acolo comunitatea locală îi iubește mai mult, fără să aibă neaparat așteptari în a-i «folosi» mai târziu?

Copiii o să facă o treabă excelentă, vor fi încă o data eroi, vor fi din nou în postura lui David cel care îl învinge pe Goliath-ul reprezentat de echipele mari, sponsorizate de multinaționale cu fonduri substanțiale și know how greu de înlocuit doar cu setea de cunoaștere, dar am văzut că acești copii au construcția psihologică de învingători, au încredere și sunt deschiși să înfrunte orice provocări.

Ah… și după aceeea o să curgă like-urile. Da, o să îi bucure pe copii, este firesc să îi bucure aprecierea tuturor pentru rezultatele extraordinare. Ahhh, dar o să vină și discursurile personalităților locale… de felicitare, și se va face din nou un apel pentru sprijinirea acestor copii. Imediat! Sau dacă nu imediat… măcar mâine… sau săptămâna viitoare…. aaa, stai… e problema aia la buget??? Mno, las’ că facem ceva dar la anul sigur îi ajutăm…. dar cam greu, că nah… trebuie să promoveze echipa de fotbal în liga superioară.

Se vor descurca… este școala, sunt profesori inimoși, părinți, câteva firme care, în ciuda greutăților lor reușesc să dea o mână de ajutor. Copiii sunt fantastici, fără excepție, sunt isteți, spirituali, inimoși, mă minunez cum pot să rezolve problemele cu maxim de seriozitate și să se distreze pe cinste în același timp. Ei se vor descurca… dar nu uitați că sunt greu de prostit, recunosc și detestă ipocrizia și o sancționează ca atare. Sunt inteligenți, peste media electoratului standard, această inteligență i-a adus în mod firesc unde sunt acum și o să îi ducă mai departe. Departe de cei care fac apel de formă, dar vor să îi «folosească».

Echipa are nevoie de ajutor constant, dar mai ales acum. Acum este un moment bun să fie sprijiniți, urmează naționalele la Iași, e o logistică întreagă, cu robot, scule, bannere, standuri și alte bagaje, e nevoie de deplasare, cazare, o sumedenie de nevoi elementare pentru o competiție departe de casă. Dacă ce ai citit aici îți dă o idee și o motivație să te implici, nu ezita, în mod sigur există un mod prin care poți să îi ajuți. EI nu au nici timpul, nici profilul și nici lipsa de verticalitate ca să colinde după sponsorizări, să se înjosescă bătând insistent și așteptând la uși pentru finanțare. Mai bine aleg să se descurce ca pânaă acum, cu lipsuri asumate 😊

Am o captură de ecran,  e cea mai grăitoare, este dintr-un reportaj de la televiziunea locală, nimic special, laboratorul era același ca în toate zilele în care s-au pregătit pentru concurs. Unii vor da vina pe școală, dar școala oricum a dat tot ce a fost posibil să dea. Mulți au văzut, puțini au priceput… ce au pe masă, în mijloc… Se pare că acea căldură cu care au fost felicitați și apelurile înflăcărate nu au fost de ajuns? Și au trebuit să facă performanță încălzindu-se cu un calorifer amărât în mijlocul mesei de lucru? Voi vă dați seama de ironia situației, cât de izbitoare este imaginea asta, ce potențial de memă are și de ce rămâne gustul amar???

Așa vrei să îi convingi… alesule… să revină în comunitatea care i-a lăsat să se încălzească la caloriferul adus de acasă?

Alin PONTOȘ

N.R: La Cluj – Napoca – în perioada – 08 – 11 februarie 2024 – a avut loc la Innovation Park, etapa regională a competiției FTC, cea mai mare competiție de robotică din România. TECH X este singura echipă din Maramureș care s-a calificat la etapa națională (22 – 24 martie), unde vor concura cele mai bune 60 de echipe din țară.

Este ziua când se vând cele mai multe flori și se „cumpără” cele mai multe suflete. Ziua când aștepți ca iubitul sau iubita ta să-ți arate puțină afecțiune și interes, ziua când în sfârșit poate ai norocul să ai parte de cea mai romantică seară sau noapte de dragoste, nu-i așa? Ziua când te coafezi, te pregătești de zor, îți pui cea mai frumoasă rochie pe care o ai, roșie de cele mai multe ori, utilizezi parfumul cel mai suav… ziua când iubirea plutește în jur…dar… să dăm un pic timpul înapoi și să ne amintim, noi cei mai „de demult”, cum au fost odată primele noastre experiențe romantice și ce sentimente și emoții ne-au adus atunci, pe vremea când nu aveam acces la prea multă informație, din cauza sistemului comunist sau al obiceiurilor și autocenzurii de atunci.

Primele povești de dragoste pe care le-am văzut sau mai bine zis am auzit de ele au fost poveștile nemuritoare citite în biblioteca școlii generale, pentru cea mai mare parte a generației în care am crescut. De câte ori aveam ocazia mergeam la bibliotecă și citeam ore în șir. Citeam tot ce îmi pica în mână, de la Alba ca zăpada și cei șapte pitici până la Cenușăreasa și Frumoasa din pădurea adormită… Erau povești ce îmi aduceau o stare de bine, un fel de euforie… cartea era „drogul” meu preferat, mă purta către alte lumi și către noi senzații și sentimente pe care începeam să le descopăr încet – încet la acea vârstă, aveam 12 sau 13 ani. Aceste povești mă duceau în lumea visurilor, mai târziu în lumea iluziei iubirii, exact ca în… poveștile nemuritoare.

Pe atunci, nimeni nu vorbea despre povești de dragoste, era un subiect tabu cred, la fel de periculos ca și politica, era către sfârșitul anilor ‘80 în cazul meu. Toată educația în domeniul iubirii și al dragostei era învăluită în ceață. Era chiar rușinos ca un cuplu să se sărute sau îmbrățișeze pe stradă. Ne căsătoream în general tineri, primul iubit ne devenea primul soț. Ne căsătoream pentru că eram îndrăgostiți lulea, și nu pentru că iubeam, nu-i așa? Cred că este la fel și acum, de cele mai multe ori nu deosebim îndrăgostitul și iubirea, sunt două emoții diferite. Deci, am crescut neștiind de fapt ce înseamnă cu adevărat iubirea și dragostea. Am crescut neavând nicio cunoștință despre ce înseamnă emoțiile și sentimentele, cum să le definim să le analizăm sau să le exprimăm. Odată ce ai întâlnit fata sau băiatul care te făcea să te simți că plutești, ne ziceam, asta e… suntem îndrăgostiți nebunește, iubim! Dar adevărul este că am învățat și învățăm mult mai târziu ce înseamnă de fapt dragostea adevărată.

De-a lungul timpului am avut ocazia să văd și să analizez multe „povești” de dragoste, de la cele ale părinților mei, vecini, neamuri, cunoștințe, colege de muncă inclusiv cele pe care le-am trăit eu și am constatat că nu am întâlnit niciodată un cuplu care se iubește sincer. Sper totuși că există!! Tot ce am văzut sunt cupluri care depind unul de altul emoțional, financiar și social… De ce? Pentru că oamenii trăiesc iubirea condiționată și pentru că nu știu să iubească cu adevărat, dar cum să știe, nu au cum, trebuie să trăim mai multe povești de dragoste ca să învățăm. Dar nu trebuie să ne învinovățim pentru eșecurile amoroase, trăim și experimentăm ca să învățăm. Ne unim în cuplu exact din acest motiv, pentru a învăța ce este dragostea veritabilă pentru a o trăi cu adevărat când momentul va veni. Și va veni, mai repede sau mai târziu pentru fiecare dintre noi. De aceea se zice că dragostea este răbdătoare, nu că trebuie să fii răbdător cu partenerul tău sau cu partenera ta, nu asta vrea să zică. Dragostea este răbdătoare pentru că va veni la momentul potrivit, odată ce am învățat ce este cu adevărat.

Cât despre mine, în sfârșit am înțeles ce este dragostea adevărată, și mi-aș dori să vă împărtășesc ce am învățat, dar ar fi ca și cum aș dezvălui misterul căii către iubirea veritabilă, așa că vă las să o descoperiți fiecare în parte. Trăiți-vă experiențele proprii de cuplu sau în afara lui, trăiți iubirea așa cum o înțelegeți la momentul actual, experimentați fiecare emoție și sentiment, este absolut minunat, veți acumula amintiri plăcute sau mai puțin plăcute. Știu că de multe ori vă poate lăsa un gust amar odată simțită sau trăită acea emoție și acel sentiment, dar veți trece peste, mai repede sau mai târziu. Veți învăța!

Ce pot să dezvălui totuși, celor ce încă nu au învățat ce este dragostea adevărată, din ceea ce am văzut, analizat și trăit până acum, am ajuns la concluzia că… prima și ultima iubire pe care o trăim în viață este cea veritabilă, pentru că numai aceste două iubiri sunt și vor rămâne pentru totdeauna necondiționate.

Apreciați florile și cutiile de ciocolată oferite de iubiții/ partenerii/ soții voștri de Sfântul Valentin, flori și ciocolată care știu sigur că sunt oferite cu cea mai bună intenție. Deși nu fac decât să urmeze obiceiul pe care societatea l-a impus încă o dată. Așa cum a fost pe vremea când comunismul și autocenzura ne-au dictat viitorul .

Happy Valentine’s Day everyone!

Ionița Năneștean
(Québec, Canada)

Vineri, 2 februarie 2024, Fundația Academia Civică și Fundația Corneliu Coposu, au organizat, în sala de conferințe a Memorialului Victimelor Comunismului și al Rezistenței, lansarea volumului lui Dan Pavel, Iuliu Maniu în jurnalul lui Corneliu Coposu. O reinterpretare a istoriei. Au luat cuvântul: Ion Andrei Gherasim, Președinte executiv al Fundației Corneliu Coposu, conf. univ. dr. Gheorghe Mihai Bârlea și Dan Pavel, autorul cărții, profesor de științe politice la Universitatea București, iar moderatorul evenimentului a fost istoricul dr. Andrea Dobeș. Cartea a apărut la Editura Fundației Academia Civică în decembrie 2023. Din cuprins: texte foarte interesante despre rescrierea și reinterpretarea istoriei, articole preluate din publicația online a Fundației Corneliu Coposu, Sens politic (https://senspolitic.ro): „Martirul Iuliu Maniu”, „Luptele românilor pentru drepturi (în Imperiul Austro-Ungar)”, „Iuliu Maniu și salvarea Vienei”, „Împlinirile maturității”, „Aducerea pe tron a lui Carol al II-lea”, „Lupta împotriva dictaturii”, „Maniu și legionarii. Perioada Codreanu și alegerile din 1937”, „Perioda Horia Sima”, „Alungarea regelui”, „Asasinatele și decăderea statului național-legionar”, „Fatidicul război de întregire”, „Sub lupa serviciilor secrete. Maniu și comuniștii”, „Strategul scoaterii României din alianța cu Germania lui Hitler”, „Procesul Marii Trădări Naționale”, „Marea înscenare”, „Martiriul”, „Ecce homo – Corneliu Coposu”, 106 referințe bibliografice din literatura de specialitate națională și occidentală, un index de termeni și nume proprii, 29 de fotografii din arhivele Fundației Corneliu Coposu – în fotografia de copertă (realizată în decembrie 1944, la parastasul lui Nicolae Titulescu): Iuliu Maniu, „Sfinxul de la Bădăcin” (metaforă pe care i-a atribuit-o Nicolae Iorga) și Corneliu Coposu, „Seniorul” (așa cum l-a numit atât de frumos filosoful Petre Țuțea).

Având drept motto un fragment din ziaristul Nicolae Carandino, singurul din lotul de la Tămădău care a supraviețuit comunismului – Iuliu Maniu nu era obișnuit să se supună evenimentelor când aceste evenimente îi contraziceau credințele morale și politice, această carte propune de fapt o reinterpretare a istoriei naționale și o analiză a Jurnalului interzis. Povestea acestuia este una fascinantă. Prin ce miracol al destinului, valiza cu documente, printre care și Jurnalul lui Corneliu Coposu, dată spre păstrare lui Ion Dumitru zis Vagonel, n-a fost descoperită de poliția politică comunistă (Securitatea)? Jurnalul interzis a fost recuperat abia în 1993 și a văzut lumina tiparului în 2014 la Editura Vremea, în ediția îngrijită de Doina Alexandru. Cu o limpezime debordantă a gândurilor, Dan Pavel ne anunță de la început că Jurnalul lui Corneliu Coposu (relatarea din Jurnalul interzis debutează în 1936, când secretarul particular al „Președintelui” avea 22 de ani, și se sfârșește în 1947, la 33 de ani) este o istorie complementară și alternativă a lui Iuliu Maniu, în momentele sale publice, private, intime, confidențiale, secrete, bazată pe mărturii directe, pe deplină încredere în sălăjanul născut la Bobota, la 31 de km de Bădăcin. Cînd scrii despre propriile gânduri, tocmai în procesul de consemnare în scris a gândurilor se petrec anumite metamorfoze, apar noi gânduri, anumite concluzii suplimentare, sunt adăugate nuanțe și detalii. În preajma principalului actor politic român de secol XX, învățăcelul Coposu dezvoltă un proces de învățare și de reînvățare. La școala politică cu un singur maestru și un singur discipol sunt tratate teme precum: predilecția în sistemul românesc de guvernare a sindromului „mâna de fier”, reconstituirea contextului „procesului din Dealul Spirii” (cu cele trei categorii distincte de fapte, acuzați și acuzații), raportul de forțe dintre serviciile secrete și profilul politicianului (magistral este demontat mitul potrivit căruia Iuliu Maniu ar fi fost agent britanic SOE) sau opțiunea democrată, bazată pe libertate și respectarea drepturilor omului, în detrimentul oricărei forme de autoritarism sau totalitarism.

Pornind de la premisa că noile abordări ale istoriei nu mai sunt de multă vreme monopolul istoriografiei, se impune revizuirea istoriei naționale: Iuliu Maniu nu a fost un politician perfect; el trebuie privit și judecat din perspectiva integrală a existenței sale tragice; a fost un martir (martirii nu pot fi comparați cu oamenii obișnuiți); comuniștii l-au transformat pe Iuliu Maniu în martir în momentul în care au înscenat „procesul-spectacol” început pe 25 octombrie 1947. De fapt, Iuliu Maniu a fost de două ori victimă a comunismului: pe de o parte, o victimă fizică, sfârșind ân pușcăria de tristă amintire de la Sighet, dar și una morală, a istoriografiei și propagandei. Revizionismul istoric, în sens pozitiv, îi reușește în totalitate lui Dan Pavel. În destructurarea limbajului de lemn din istoriografia comunistă, reazăm al monarhiei habsburgice și asupritor al poporului român, răzbate un Iuliu Maniu luminos, care, la 45 de ani, asigură ordinea la Viena timp de 55 de zile, în toamna anului 1918, își asumă riscuri și responsabilități în organizarea Adunării de la Alba Iulia, a Consiliului Dirigent și susținerea independenței Cehoslovaciei lui Edvard Beneš. La cele trei „greșeli istorice” realizate de Maniu: aducerea pe tron a lui Carol al II-lea sau „Restaurația carlistă”, pactul de neagresiune electorală cu legionarii din 25 noiembrie 1937 (la care au aderat Gh. I. Brătianu, C-tin Argetoianu, I. Flueraș și dr. W. Fiederman) și refuzul de a accepta funcția de prim-ministru la 23 august 1944, Jurnalul ne prezintă un strateg și un gânditor politic lucid care avea democrația în sânge, iar pe noi ne invită la reflecție asupra faptului că deciziile nu trebuiesc judecate în lumina deznodământului lor ulterior.

Raportul cu regimurile autoritare este decriptat în lumina teoriei celor trei valuri ale democratizării, propusă de Samuel Huntington; acolo unde a prevalat logica democratizării și liberalizării, s-a consolidat democrația, iar unde statul de drept s-a dovedit vulnerabil, democrația a slăbit. Vă las plăcerea să descoperiți la ce val al democratizării se afla planeta când în România se instala comunismul. Iar despre „Revoluția de eliberare socială și națională, antifascistă și antiimperialistă din August 1944”, să rememorăm faptul că Iuliu Maniu nu doar că a fost arhitectul scoaterii României din alianța cu puterile Axei, dar a fost și inițiatorul acesteia încă din 24 ianuarie 1942.

Opera de rescriere corectă a istoriei naționale se încheie cu ultima perioadă a vieții lui Iuliu Maniu, pardoxal cea mai glorioasă, după cum afirmă N. Carandino, colegul de celulă de la închisoarea Sighet, cel care, la „procesul-spectacol”, afirma: eu nu sunt național-țărănist, eu sunt manist.

„Dacă ar fi după mine, aș introduce în școlile românești predarea procesului Iuliu Maniu, iar nu doar la orele de istorie. În acest sens, este de mirare că scenariștii, regizorii și actorii nu se gândesc mai mult la filme și seriale de calitate, ca să nu mai vorbesc de filme documentare, despre marile personalități persecutate de comuniști, despre reprezentanții elitelor și ai marilor grupuri sociale și profesionale care au fost țintele represiunii (…) Din mai multe puncte de vedere, procesul Iuliu Maniu a fost procesul-etalon al sovietizării și comunizării României”, mărturisește Dan Pavel. O idee pe care o salut, la care mă alătur și, recunosc, mi-ar plăcea să stârnească emoții, ecouri, să pună pe gânduri și să provoace la dialog. Și, nu în ultimul rând, să pregătească și mai bine terenul pentru introducerea în învățământul liceal, începând cu anul școlar 2025-2026, a disciplinei obligatorii Istoria comunismului din România. În acest sens, fără îndoială, cartea lui Dan Pavel, Iuliu Maniu în jurnalul lui Corneliu Coposu. O reinterpretare a istoriei, devine lectură obligatorie pentru toți profesorii de istorie.

*** lucrarea poate fi achiziționată contra cost de la standul de carte al Memorialului Victimelor Comunismului și al Rezistenței Sighetu Marmației

Autor, prof. Marius VOINAGHI

Anul 2024 (mai precis începând de Sâmbătă, 10 februarie) este Anul Dragonului de lemn în simbolistica zodiacului chinezesc. Dragonul de lemn simbolizează tăria, puterea și norocul.

Pe plaiurile noastre (cu mai puțin lemn disponibil), a început anul sub „semnul”… măgarului (subliniat de președintele celui mai puternic partid social – democrat autohton). Da, dar este o mare diferență (în favoarea noastră) între China și România, la ei Dragonul este (vai!) de lemn, la noi Măgarul este (offf!) autentic, tradițional… viu. Viu da’ fără… putere și noroc! Tărie mai avem doar prin supermarket-uri.
La noi, anul 2024, Anul Măgarului tradițional, stă și sub semnul alegerilor, este încărcat de semnificații profunde, optimiste, izvorâte din tradiția mioritică, dintr-un patriotism bazat pe multiculturalismul faunistic, pe înțelepciunea generată de acumulările celor aproape 35 de ani de asino_democrație.

Știu că sunt voci maglavitice care mă vor îndruma spre cele sfinte și se vor întrista că nu văd faptele de vitejie din spatele celor care „si luptă, si dăi”, se sacrifică spiritual (și destul de des și hormonal) pentru noi.

Măgarii trag la greu (la povară), muncesc continuu până la 10 ore pe zi (nota bene: cu doar o pauză de masă!), nu sunt greu de întreținut (spații mici, nepretențioși etc.), sunt blânzi și mai ales sunt „încăpățânați”, au un deosebit de bine dezvoltat instinct de supraviețuire. Nu (prea) lovesc, nu se revoltă, nu-și agresează stăpânii. Atenție, toate caracteristicile enumerate aparțin măgarului… domestic. Măgarul sălbatic a dispărut de pe tărâmurile patriei noastre pe la sfârșitul sec. XVII (asta susțin cercetătorii). Da’ totuși, măgarii ăștia obișnuiți, domestici, creează plusvaloare. Laptele de măgăriță este un produs excelent, medicament nu alta și costă la vreo 20 euro/ litru. Păi, vedeți, măgarii (d)au valoare!

În acest an cu semne/ semnale electorale „explozive” NU trebuie să fim… măgari.
NU trebuie să dăm Cezarului ce-i al măgarului (pardon, n-am încurcat-o)!
NU trebuie să credem toate promisiunile cu iz electoral. Credeți că se vor construi în următorii ani sute de kilometri de autostrăzi (pentru măgari și pentru mașini), se vor mări salariile, pensiile, se vor face tuneluri, hidrocentrale, va crește economia (aproape va dudui), va scădea spectaculos datoria externă? Aș!
Credeți că deficitul bugetar se va micșora, creșterea producției industriale, agriculturii, zootehniei (toate autohtone) ne vor face dragonii Europei?
Va crește numărul de locuri de muncă (nemăgărești), nivelul de trai (vai!)? Aș!
Se va reduce oare – referendumul a validat! – numărul reprezentanților românilor – blajini din Parlament până la maximum 100? Nici vorbă!
Singurul lucru sigur, unii mai măgari vor primi „chestii” speciale.

Cât despre educație, vorba proverbului… Iha, Iha, iha-i hai!…
Sigur NU vor dispărea magarfabeții (ne)funcționali, marea majoritate a măgarilor vor avea prea-înalte și prea-binecuvântate studii laice, unii – probabil – vor deveni… imuni (la cele lumești).

Anul 2024 va fi disputat – local dar și global – între dragoni și măgari.
Dacă măgarii sălbatici vor reapărea… oare ce vom face?…

Ion Mariș

ZECE
Iarnă umedă, blocul turn din micul orășel. La „II”, o bătrânică ieșită la geam numai privește. 10 etaje deasupra ei, ultimele goale.

Domnișorii…

Duminică dimineață. Ninge. Niște prieteni aleargă printr-un sătuc în pantă, de lângă oraș. Unul o zbughește înainte. „Noa, amu ați rămas de căruță, domnișori!” – zice o băbucă știrbă, întâlnind plutonul. „Îi cam la un kilometru înainte.” „El îi mai bătrân…”- îi răspund mai-tinerii rămași în urmă, gâfâind. ( & M. V.)

MENIUL ZILEI CLUB
* La intrare, un jucător de cărți („…t’iuz, botă, crăiță!”) privește sala de mese plină: „Aieștia n-au ce mânca…”
* Niște brihani așteaptă la rând. În sfârșit, unii se ridică și se așează și ei. Se schimbă formațiunea de joc.
* Un mâncător privind jucătorii: „Mai niște hori treb’e!”
* În vreme ce hoaverii amestecă (megkeverik – n..n) cărțile, două neveste povestesc la un kever („Bloody Marry”?): „Nu te teme că-l dezblochez eu!”

ÎN GRAI LEJER
* Cucoane simandicoase se conversează: „Auzi tu, și m-am dus la doctoră…”
* „Iau de toate: și pântru ficat și pântru colon și pântru floarea intestinală ori cum îi zice…”
* Cuza Vodă. O bunicuță cu nepotul ei: „Nu. Me’rem în piață ș’apoi la Lider. Că nu-ntorn de la Lider încoace!”
* „Aloo! Unde sunteți, hei?” „La China shop. Haidați și voi!”

AO 2024 la Eurosport TV
( jargoniada)

* „Jucătorul a progresat în toate privințele și este foarte compus în teren.”
* „Z nu mai are picioarele fresh. Serviciul la T l-a scos din belele..”
* „Dar, ținând cont de cât de smart este…”
* „D. este foarte experimental în grand slam-uri.”
* „Acest jucător de numai 20 ani are deja 2 grand-slam-uri …a crescut foa’…, ridicol de mult.”
* „Nu mai vede liniile. E ceva off cu mingile lui.”
* „Publicul este în delir.”
* „Americanul livrează cea mai bună replică. Are un break în buzunar și încearcă să-l rostogolească până la sârșitul setului.”
* „E în joc o dimensiune psihologică peste medie.”
* „Îl ajută copios serviciul.”
* „Are jocul tot mai … flow, ideile îi vin una după alta.”

OBSCURE
* Casa bătrânilor duși. Pomi înzăpeziți grațioși. Și după.
* Rutina iernii. Iza cu oglinzile în neclintire. Reci.
* Liniște, iarnă. Proprietărese gureșe la porți.
* Ninge la spital. Poeți la geamuri la Psihiatrie, sus.
* O stradă iarna. Femei măturând neaua, în neliniște.
* Parc înzăpezit. Un copil se leagănă, „suus și joos…”, în vis.
* Trecut-au anii. Trebuie să dăm la o parte păianjenii, ca să ne vedem, să vorbim tare, răspicat, ca să ne înțelegem.

Marin SLUJERU