Poveste de viață pe tărâm… sighetean (autor, Arina HARANGUȘ)

Printeaza

Închid ochii și retrăiesc cu aproape aceeași intensitate emoția dată de primii mei pași pe pământ sighetean, în gara tristă și rece (nu că s-ar fi schimbat ceva în cei 15 ani și jumătate scurși de atunci), așa cum o percepeam atunci, într-o zi de 7 iulie.

Eram curioasă și în același timp speriată de ceea ce va să fie. Mi se părea că trăiesc un vis. Era un început important de capitol al vieții mele. Urma să deschid cel mai faimos hotel din oraș la acea vreme, un adevărat simbol, încărcat de istorie și multe povești frumoase.

Încet încet am început să pășesc mai hotărât și pe zi ce trecea pașii mei erau mai apăsați și mai siguri. Da, era un tărâm mult visat în care rădăcinile se pot prinde ușor. Așa am crezut atunci. Mi-am transferat fiica aici la școală, în Sighet, în clasa a V-a, și am început cu multă speranță călătoria. Eram, pe zi ce trecea, impresionată de bogăția spirituală a locului. Mă simțeam într-o altă lume. Deja locurile de unde veneam mi se păreau îndepărtate și fără esență. Mi-am spus într-o zi, „în sfârșit mi-am găsit locul”. Eram fascinată de oamenii primitori și cu frica de Dumnezeu, oameni loiali și cu sufletul curat. Locuri minunate, cu valoare turistică și spirituală, nevăzute în alte părți, m-au făcut să înțeleg potențialul turistic fantastic al zonei. Eram sigură că aici se poate aplica cu maximă eficiență ceea ce învățasem teorectic și practic până în acel moment.

Am început o muncă asiduă, pentru antingerea obiectivului. Nimic nu mi se părea prea greu, pentru că echipa cu care am lucrat la momentul ăla era o echipă extrem de bună, cu oameni frumoși. Satisfacțiile veneau zi după zi, și greul nu părea atât de greu în acele conditii… dar orice vis frumos se sfârșește uneori… într-o frumoasă zi de vară, când dintr-o banală discuție cu o clientă care nu avea un comportament adecvat locului, am auzit pe un ton ridicat: „Ce? Ai venit tu de acolo de la Brașov să ne înveți pe noi ce să facem? Până la urma ești o „zinitură” și așa o să rămâi!”
Nu cred că voi uita niciodată aceste cuvinte și, din acel moment, am început să văd și fața ascunsă a lucrurilor.

M-am luptata cu îndârjire cu orgoliul nemăsurat, trufia și frustrările unui bărbat cu mare putere de decizie, care credea că totul se poate cumpăra cu bani. M-am luptat cu îndârjire pentru un final de capitol curat și pentru începutul altuia. Încă pe vremea aceea, acum 10 ani, tărâmul acesta pe care eu îl credeam minunat mai avea licăriri de speranță pentru reușită, prin oamenii și valorile locale de la acel moment. Dar încetul cu încetul, prin percepția mea de persoană „din afară”, lucrurile au început să piardă din esența și farmecul care m-au atras și m-au ținut aici.

Treptat am început să conștientizez că AICI, de multe ori  imaginea este mai importanată decât valoarea, am început să văd că dacă nu ai „cunoștințe” e greu să răzbești, că dacă nu ești  pe „una din liste”  este ca și cum nu ai exista.

Am avut câteva experiențe foarte triste în această urbe:
La deschiderea celei de-a doua locații de când sunt în Sighet, la inaugurare,  un „domn” al locului, s-a exprimat către un client: „De ce te duci tu la aia care nu este de-a noastră? Sunt atâtea locații conduse de ai noștri!”. Am simțit atunci că oricât de bine aș face orice, oricâtă valoare aș oferi, va lipsi întotdeauna ceva.
Apoi, un alt eveniment, stabilit în detaliu, a fost anulat pentru că sponsorizarea dată de către primărie era condiționată de desfășurarea evenimentului într-un… alt local.

Locația pe care încerc să o mențin de 10 ani este situată pe o stradă mică, nu mai mare de 100 m, strada pe care își desfășoară activitatea cel puțin 6 agenți comerciali care plătesc taxe și impozite (două Spălătorii, o Pepinieră cu magazin cu plante, un Spațiu de joacă pentru copii, o Pensiune restaurant și o Firmă de instalații), dar în cei 10 ani de când am redeschis pensiunea, pe această stradă nu s-a întâmplat nimic în sensul unei asfaltări, dezvoltări, modernizări a străzii.

Clienții care vin la pensiune sunt speriați când intră pe stradă crezând că au greșit drumul. Strada care a fost de trei ori săpată la schimbarea rețelei de apă și canal și la introducerea gazului, a rămas peticită și neîngrijită. Din când în când se trece și se mai pune câte un petec la petec la petecul din asfalt. Trotuarele, dacă se pot numi așa, sunt vai de ele.

Cu câțiva ani în urmă am încercat, cu ajutorul Primăriei, să adun într-o asociație non profit oamenii de turism din zonă, mi-am oferit cunoștintele și aportul voluntar, având la bază un proiect, notat cu nota 10, în cadrul Școlii Hoteliere de la Lausane – Elveția. Din păcate, intenția și dorința mea s-au izbit de o mare indiferență și nepăsare. Chiar dacă primarul de atunci a părut încântat de idee, totul a rămas „în aer”.

Și, în acest fel, încerc de atâția ani să dezvolt o afacere în această zonă în care lucrurile se întâmplă doar după interese, în care turismul nu este ridicat la nivelul la care ar trebui, în care la orele de vârf sau în zilele de sărbătoare e o adevărată Aventură să circuli cu mașina prin oraș, în care gropile în ceea ce se numea cândva asfalt sunt peste tot. Un oraș frumos cândva, ale cărui clădiri istorice au rămas în paragină, în care atracțiile turistice în loc să fie promovate sunt marginalizate,  în care festivalurile organizate de primărie au niște costuri exorbitante. Oraș în care proiectele europene care ar putea atrage fonduri pentru dezvoltarea și promovarea Turismului sunt ca și inexistente.

Orașul atât de drag mie, care m-a cucerit cu 16 ani în urmă, mă dezamăgește total. Aș vrea să reușesc să fac ceva, dar din păcate, de unii singuri nu putem lupta cu un sistem cu mentalități învechite și cu oamenii de la putere, conduși doar de interese.

Oare când va conta în primul rând interesul Sighetului?…

Arina HARANGUȘ