Teatrul de Vară din Sighet, care a purtat numele actriței Prielle Kornelia, a fost construit din lemn și cărămidă și a fost inaugurat la sfârșitul secolului XIX. Era amplasat pe actuala str. Mihai Viteazu (în apropierea actualei piețe centrale de alimente) și a fost demolat în perioada interbelică, prin anii ’30.

Mai multe detalii sunt cuprinse în volumul „Sighetul Marmației”, autor Pal Robert Zolopcsuk, Editura Valea Verde, 2012.

Completările cititorilor la această fotografie sunt binevenite.

Salut, Sighet!

NR: Fotografie din colecția Ernest Villand.

În aceste vremuri de grea încercare pentru umanitatea întregii lumi, când aproape toate instituțiile vitale sunt afectate de această nemai oprită pandemie, întâlnim și această întrebare – de unii pusă din sinceră îngrijorare, iar de alții tendențios – care va fi perspectiva Bisericii? Se are în vedere, bineînțeles, Biserica cea vie, instituția divino-umană. În cele ce urmează aș dori să aduc răspunsuri la aceste nedumeriri din perspectiva Bisericii Ortodoxe.
Cel mai corect răspuns la aceste întrebări nu-l poate da nimeni altul decât Cel ce a întemeiat-o, adică Domnul nostru Iisus Hristos. Și iată, răspunsul Domnului pentru toate timpurile și locurile «…voi zidi Biserica Mea și nici porțile iadului nu o vor birui» (Mt.16, 18). Cred că ar fi suficient doar acest răspuns, însă pentru o și mai bună întărire în cuvintele Mântuitorului, trebuie de amintit și câteva tâlcuiri ale sf. părinți și ale marilor teologi privitor la cuvintele Mântuitorului. Sf. Ioan Gură de Aur tâlcuind aceste cuvinte pleacă de la primele două versete ale psalmului 147 (,,laudă Ierusalime pe Domnul că a întărit încuietorile tale,,) și spune: «…El a întărit Biserica mai sigur decât a întărit Ierusalimul, nu cu încuietori sau porți, ci a îngrădit-o cu Crucea Sa și cu manifestarea propriei Lui puteri, prin care a ridicat zid din toate părțile… La început, toți împărații și neamurile și cetele demonilor și însăși tiraniile diavolului și mii de alți dușmani s-au năpustit asupra Bisericii și totuși toate acele potrivnicii s-au surpat și s-au nimicit, dar Biserica mărindu-se a fost înălțată, într-atât, încât a covârșit cerurile înseși» [Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Psalmi, edit. Doxologia, Iași, 2011, pag.717;]). Într-o altă omilie a să găsim aceste cuvinte: «mai lesne s-ar stinge soarele în cer, decât să piară Biserica. Cine este cel ce a zis aceasta? (se întreabă Hrisostomul) – Cel ce a întemeiat-o a spus aceasta». Marele duhovnic al Greciei, Sf. Porfirie Kavsokalivitul, răspunzând întrebărilor ce i-au fost puse de către pelerini, a răspuns și la această întrebare, legată de viitorul Bisericii. «Nimeni nu va putea să desființeze Biserica sau s-o veteme în vreun fel, de vreme ce nici pe Dumnezeu nu poate să-L biruiască, sau să-L veteme cineva. <porțile iadului nu o vor birui>, ne spune Sfânta Scriptură (Mt.16, 18). Va rămâne pentru totdeauna așa cum a rămas și până acum, nezdruncinată, că este întemeiată pe Atotputernicia lui Dumnezeu, de asemenea și pe iubirea dumnezeiască nemărginită și pe Pronia divină atotînțeleaptă. Hristos este unit în mod indisolubil cu Biserica, Trupul Lui. Nu poate exista niciodată Trup fără Cap» [Ierom. Sava Aghioritul, Taina Bisericii, Păr. Porfirie, Viața și cuvintele, edit. Egumenița, Galați, 2014, pag.39-40]).
Că Biserica este întemeiată pe Atotputernicia lui Dumnezeu, pe Hristos Domnul, Piatra cea vie o spune clar și Sf. Ap. Petru. «Apropiați-vă de El – zice Apostolul Petru – Piatra cea vie, de oameni într-adevăr neluată în seamă, dar la Dumnezeu aleasă și de preț. Și voi înșivă, ca pietre vii, zidiți-vă drept casă duhovnicească, preoție sfântă, ca să aduceți jertfe duhovnicești, bineplăcute lui Dumnezeu, prin Iisus Hristos, pentru că scris este în Scriptură: <Iată Eu pun în Sion piatră din capul unghiului, aleasă de mare preț și cel ce va crede în El nu se va rușina>. Pentru voi deci care credeți (Piatra) este cinste, iar pentru cei ce nu cred, Piatra care n-au băgat-o în seamă ziditorii, aceasta a ajuns să fie în capul unghiului și piatră de poticnire și stâncă de sminteală, de care se poticnesc, fiindcă n-au dat ascultare cuvântului spre care au și fost puși» (1 P 2,4-8)
Prin aceste cuvinte, Sf. Ap. Petru nu numai că face o exegeză frumoasă și profundă cuvântului <Piatră>, dar elimină orice suspiciune privitoare la persoana sa ca fiind considerat el piatra de temelie a Bisericii. Deci, din cuvintele sale înțelegem clar, că Iisus Hristos, Domnul nostru – Piatra cea vie este Capul Bisericii, iar nu el Apostolul Petru. Cuvintele lui le lărgește marele nostru teolog, părintele Stăniloae. «Ca să fie Cap al Bisericii, Hristos trebuie să aibă ceva comun cu cei ce constituie Trupul Lui. Dar în același timp trebuie să aibă poziție specială de Cap, adică să aibă și ceva deosebit de toți cei ce constituie Trupul Lui. Acest ceva deosebit e dumnezeirea Lui. Hristos e prin aceasta un Cap care vede incomparabil mai departe decât vede orice om prin capul sau mintea lui și poate comunica Bisericii Sale o lumină și o viață incomparabil mai mari decât o poate comunica trupului său capul obișnuit al omului» [Pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. II, pag. 219-220;]). Foarte profundă definiție o dă Bisericii sfântul Nicolae Velimirovici, spunând, că: «Biserica este o comunitate unică în istoria omenirii căci ea este familia lui Dumnezeu, creată prin cuvântul și Sângele lui Iisus Hristos și condusă și însuflețită de Dumnezeu prin Sf. Duh» [Sf. Nicolae Velimirovici, Credința sfinților, edit. Biserica Ortodoxă, București, 2004, pag.61]. Cât de mult înseamnă faptul că Biserica este întemeiată pe dumnezeirea lui Iisus Hristos o spune așa de profund sf. Justin Popovici. «Pe adevărul că El este Dumnezeu, Domnul nostru Iisus Hristos a zidit Biserica Sa. Iar Biserica este Biserică prin dumnezeirea Domnului Iisus. Fără aceasta, este cămin mort, peșteră tâlhărească, nălucire. Prin dumnezeirea Domnului Iisus, în ea totul este minunat și de minuni făcător. De aceea, totul în ea este și adevăr și viață șu slujire dumnezeiască. Totul este zidit pe dumnezeirea lui Iisus și prin ea totul este viu, totul este veșnic și mântuitor. Acesta este motivul pentru care Biserica a îndurat și îndură atâtea lupte…» [ Sf. Justin Popovici, Dogmatica Bisericii Ortodoxe, vol. II, edit. Doxologia, Iași, 2020, pag.76].
La sf. Teofilact al Bulgariei găsim o precizare inedită privitor la expresia <porțile iadului>. «Spunând Biserica Mea, Domnul arată prin aceasta că El este Stăpânul tuturor, căci lui Dumnezeu toate Îi slujesc. Porțile iadului sunt prigonitorii… și ereticii. Mulți prigonitori și eretici a biruit Biserica. Dar și fiecare din noi este biserică, fiind casă a lui Dumnezeu. Așadar, dacă noi mărturisim pe Hristos, atunci nici porțile iadului,adică păcatele nu ne vor birui» [ Sf. Teofilact al Bulgariei, Tâlcuire la Evanghelia după Matei, trad. în lb. ucr. Lvov, 2017, pag.129]. Marele biblicist român, profesorul Nicolae Gheorghiu ne-a lăsat o tâlcuire adâncă a cuvintelor Mântuitorului privind întemeierea Biserici Sale.
«Domnul vorbește de Biserica Mea, pentru că El este Întemeietorul, Pronietorul și Stăpânul ei… Domnul îi spune lui Petru că nici porțile iadului nu o vor birui. Porțile iadului reprezintă cea mai formidabilă forță potrivnică Bisericii Domnului nostru Iisus Hristos Între Biserica Domnului Iisus Hristos și porțile iadului se vor da, în cursul vremurilor, cele mai înverșunate și mai grele lupte… însă trebuie să se știe, că nici cele mai înverșunate atacuri care vor veni din partea puterilor demonice împotriva Bisericii Domnului nostru Iisus Hristos nu o vor putea răpune. Biserica va rămâne triumfătoare pentru că Întemeietorul ei este Însuși Fiul lui Dumnezeu. Comunicarea aceasta este pentru noi membri ai Bisericii Sale foarte mângâietoare» [Prof. dr. Vasile Gheorghiu, Sf. Evanghelie după Matei cu comentar, vol. II, Cernăuți,1933, pag.508]. Sf. Ioan Casian vorbește despre pericolul ereticilor pentru Biserica lui Hristos. «Porțile iadului – spune el – sunt credința cea rea a ereticilor. Cât de departe este cerul de iad, atât de departe de cer este cel ce tăgăduiește că Hristos este Dumnezeu» [Sf. Ioan Casian, Scrieri alese, edit. IBMO, București, 1990, pag.801].
Înțelesul bun al Bisericii lui Hristos se întemeiază pe înțelesul bun al creației, după învățătura părintele Alexandru Schmemann. «Dumnezeu a făcut lumea, apoi omul – zice el – a dăruit lumea omului, pentru a se hrăni. Lumea e darul lui Dumnezeu, ea nu e existență în sine,ci trebuie transformată, trebuie să devină viață și să-I fie oferită Domnului, ca dar al omului… Omul căzut a văzut lumea ca pe ceva singular, seculară și profană, iar religia a privit-o ca fiind solitară, separată, privată. Sensul sacramental al lumii s-a pierdut…. Prin Euharistie se realizează o nouă creație în Hristos a lumii întregi» [Pr. Alexander Schmemann, Biserica, lume, misiune, edit. Reîntregirea, Alba Iulia, 2006, pag. 321-322]. Nichifor Crainic vorbește adânc despre Biserică, înțelegând-o ca a doua creație a lumii. În monumentala sa carte , interzisă de regimul ateist, găsim aceste minunate cuvinte: «Creștinismul (Biserica) este a doua creație a lumii, adică refacerea ei în har, prin jertfa pe Cruce a Mântuitorului. Ce e lumea în sine, de unde vine și încotro merge nu vom ști niciodată, dacă nu vom primi descoperirea dăruită prin Iisus Hristos… Când zicem Creștinismul este a doua creație a lumii, nu înțelegem suprimarea radicală a păcatului din lume, operată de Dumnezeu, fără considerarea omului… Dacă ar fi lecuit păcatul, suprimând libertatea omului, aceasta ar fi însemnat o nouă desfigurare a lumii… În Creștinism, răul nu se suprimă radical, ci în măsura în care omul, ca făptură liberă se asociază la lucrarea lui Dumnezeu în lume. Recunoașterea lumii în Iisus Hristos înseamnă recrearea ei în har» [Nichifor Crainic, Nostalgia Paradisului, pag. 7-9]
Nichifor Crainic vorbind despre dorul omenirii după Raiul pierdut, numește aceasta, iar părintele Dumitru Stăniloae vorbind despre rezidirea creației folosește expresia <Iisus Hristos, sau restaurarea omului>. «În Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu cel întrupat – spune el – se cuprind toate puterile de refacere ale omului din orice timp și implicit toate comorile de înțelepciune (Col. 2,3). În El avem răspunsul la toate problemele care se pun rând pe rând, din interes teoretic, sau din aprigă luptă cu greutățile vieții spiritului omenesc. El este pururea actual și anticipează continuu actualitatea» [Pr. prof. Dumitru Stăniloae, Iisus Hristos sau restaurarea omului, București, 2013, pag. 15]. Ce gândire sfântă și profundă!
Omul trăind doar biologic, aparținând lumii secularizate nu va putea gusta niciodată din profunzimea tainei ce a sădit-o Dumnezeu în el. Doar în Biserică, care este prelungirea Întrupării Domnului «…oamenii își găsesc adevăratele dimensiuni, orientarea adevărată, funcționarea și viața cuvenită, își realizează scopul de a se altoi și transforma în Trup al lui Hristos… își găsesc adevărata finalitate care est Dumnezeu» [Panayotis Nellas, Ortodoxia, divino-umanism în acțiune, edit. Deisis, Sibiu, 2013 pag. 208-209]. La teologul grec am întâlnit expresia <altoiți în Trupul Domnului>, la părintele Galeriu întâlnim expresia <răsădiți în Hristos>. «Toate darurile împărtășite prin Biserică… adâncesc răsădirea noastră în Hristos Domnul» [Păr. Constantin Galeriu,Vocația Pascală a Creației, edit. Basilica, 2019, pag. 150-151]. Spre ce lucrare măreață a lui Dumnezeu, spre ce taină mare este chemat omul! De aceea este nevoie de conștientizarea creștinilor privind apartenența lor la zidirea Trupului tainic al Domnului, care în eshaton va primi denumire de. Creștinilor din toate timpurile ne spune Sf. Ap. Pavel: «…nu mai sunteți străini și locuitori vremelnici, ci sunteți împreună cetățeni cu sfinții și casnici ai lui Dumnezeu. Zidiți fiind pe temelia apostolilor și a proorocilor, piatra cea din capul unghiului fiind Însuși Iisus Hristos. Întru El orice zidire bine alcătuită crește ca să ajungă un locaș sfânt în Domnul» (Efes.2,19-21). «Nu mintea întunecată a oamenilor ce au devenit dușmanii propriei sale ființe ține această lume, ci înțeleapta viețuire a creștinilor face să se prelungească mila lui Dumnezeu față de creația Sa», scria un teolog. «Sufletul este închis în trup, dar el ține trupul și creștinii sunt închiși în lume, ca într-o închisoare, dar ei țin lumea» [Epistola către Diognet, Scrierile părinților filocalici, edit. IBMO, București, 1979, pag.341], ne spune o scriere veche a părinților apostolici. Paul Evdokimov spune, că noi creștinii «…trebuie să transformăm chipul lumii acesteia, să-i schimbăm chipul care devine icoană a Împărăției» [Paul Evdokimov, Vârstele vieții spirituale, București 1993, pag.208]. Ce fel de creștini? – Creștinii practicanți, creștinii ,,ființe liturgice,, după cum spune mitropolitul Ioanis Zizioulas. Pentru întărirea noastră,în aceste vremuri de grea încercare, trebuie să înnoim în viața noastră o practică esențială a primilor creștini: chemarea mai deasă a Numelui Iisus Hristos. Este această rugăciune ,,Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine păcătosul!” pe care să o rostim cum putem pentru ca să ajungem să o rostim în Sf. Duh. Ce atacă în aceste vremuri virusul acestei groaznice pandemii și toată propaganda lui ? –Atacă mai ales mintea și inima omului. Iar acestea trebuie să le păzim prin practicarea rugăciunii lui Iisus, numită și ,,rugăciunea minții” sau ,,rugăciunea inimii” Părintele Boris Bobrinskoy vorbind despre obârșia ei spune: «Înainte de a primi numele de „creștini” în Antiohia, după cum o spun Faptele Apostolilor, ei se numeau simplu ,,Cei care cheamă numele Domnului” (1 Cor. 1,2) … primii creștini se deosebeau de iudaism… tocmai prin chemarea Numelui Domnului» [Pr. prof. Boris Bobrinskoy, Compasiunea Tatălui, edit. Renașterea, Cluj-Napoca, 2017, pag. 148-149]). În prefața la cartea episcopului Kallistos Ware, <Rugăciunea lui Iisus în spiritualitatea ortodoxă>, părintele Galeriu scrie extraordinar despre importanța acestei rugăciuni. «Rugăciunea lui Iisus a devenit comoara cea mai de preț a inimii ortodocșilor creștini. Cu ea a biruit încercările cele mai presus de fire neamul nostru, în acest veac, atât de pătimitor și însângerat, în feluritele și nesfârșitele suferințe. Numele lui Iisus le-a fost lumină, haină și pâine martirilor și mărturisitorilor… Cu Numele lui Iisus se întăresc mereu cei suferinzi ,din spitale sau din alte locuri ale durerii…». Cu numele lui Iisus Hristos pe buzele noastre și în inimele noastre să trăim și cu Numele lui pe buze și în inimă să plecăm din această viață. Atunci se va împlini în viața noastră cuvântul Sf. Apostol Pavel: «…și dacă trăim și dacă murim, ai Domnului suntem» (Rom.14,8).
Cu Numele lui Iisus Hristos în mintea și în inima noastră vom avea mai puțină tristețe și mai multă credință, după cum spune Sf. Nicolae Velimirovici. «Amintiți-vă – spune el – când aveau greutăți Moise și David? Aveau greutăți, când își pierdeau încrederea în Dumnezeu și se încărcau cu întristări fără de număr, bazându-se pe ei, și pe puterile lor… …Evanghelia lui Hristos este bucurie, iar nu tristețe! Ușurare, nu întristare. Un gram de credință valorează mai mult decât o întreagă încărcătură cu tristeți. Creștinul care nu a conștientizat aceasta și nu a acceptat-o este botezat doar cu apă, nu și cu Duhul Sfânt» [Sf. Nicolae Velimirovici, Omilii despre pocăință, dragoste și optimism, edit. Doxologia, Iași, 2016, pag. 193-196] Problema necazurilor, a durerilor, a suferințelor nu trebuie atribuită lui Dumnezeu care este Dumnezeul iubirii și al mângâierii. Oare în ce context putem înțelege strigătul apocaliptic: «să prăpădești pe cei ce prăpădesc pământul» (Apoc.11,18)?
Cred că numai în contextul nemulțumirii Bisericii cerești față de lucrarea de distrugere a creației de către lumea secularizată. Merită să amintesc (și m-aș bucura să fie acceptate cuvintele acestea în revistă) trei idei al renumitei profesoare americane Jacqueline Kasun privitor la lucrarea lumii secularizate. Privitor la numărul mare al populației globului pământesc spune: «Populația mondială din prezent se poate susține pe sine și chiar dacă ar fi de 8 până la 22 de ori mai mare, cu actualul standard de viață, utilizând tehnologia din prezent». Privitor la noua ordine economică mondială, spune: «…panica încălzirii globale prin politicienii care ,,politizează clima” sunt tactici care atrag atenția asupra tabloului de coșmar edificând copiii de mici și băgând spaimă în ei și în părinții lor ca să accepte guvernare globală». Și a treia idee este presărată de un optimism creștin, demn de toată lauda. «Cei care totuși mai cred în adevărul etern nu trebuie să dispere. La fel ca și slujitorii lui Elisei, să se uite sus spre munte, deasupra orașului înconjurat (de oștire cerească). Ei ar putea vedea, la fel că muntele este plin de cai și care de foc» [Jacyueline Kasun, Războiul împotriva populației, trad. în lb. rom. la edit. Provita Media. București, pag. 316-332] Extraordinare descoperiri, pe fondul credinței vii în Dumnezeul cel viu! În urma tuturor acestor învățături putem conchide că Biserica lui Hristos, sub aspectul său pământesc se va subția cantitativ, dar se va întări, ca și în primele veacuri creștine, calitativ.

Preot dr. Nicolae Lauruc

Bibliografie

1. Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Psalmi, edit. Doxologia, Iași, 2011;
2. Ierom. Sava Aghioritul, Taina Bisericii, Păr. Porfirie,Viața și cuvintele, edit. Egumenița, Galați, 2014;
3. Pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. II;
4. Sf. Nicolae Velimirovici, Credința sfinților, edit. Biserica Ortodoxă, București, 2004;
5. Sf. Justin Popovici, Dogmatica Bisericii Ortodoxe, vol. II, edit. Doxologia, Iași, 2020;
6. Sf. Teofilact al Bulgariei, Tâlcuire la Evanghelia după Matei, trad. în lb. ucr. Lvov,2017;
7. Prof. dr. Vasile Gheorghiu, Sf. Evanghelie după Matei cu comentar, vol. II, Cernăuți,1933;
8. Sf. Ioan Casian, Scrieri alese, edit. IBMO, București, 1990; Pr. Alexander Schmemann, Biserica, lume,misiune, edit. Reîntregirea, Alba Iulia, 2006;
9. Nichifor Crainic, Nostalgia Paradisului;
10. Pr. prof. Dumitru Stăniloae, Iisus Hristos sau restaurarea omului, București, 2013;
11. Panayotis Nellas, Ortodoxia, divino-umanism în acțiune, edit. Deisis, Sibiu,2013;
12. Păr. Constantin Galeriu,Vocația Pascală a Creației, edit. Basilica, 2019;
13. Epistola către Diognet, Scrierile părinților filocalici, edit. IBMO, București, 1979;
14. Paul Evdokimov, Vârstele vieții spirituale, București 1993;
15. Pr. prof. Boris Bobrinskoy, Compasiunea Tatălui, edit. Renașterea, Cluj-Napoca, 2017;
16. Sf. Nicolae Velimirovici, Omilii despre pocăință, dragoste și optimism, edit. Doxologia, Iași, 2016;
17. Jacyueline Kasun, Războiul împotriva populației, trad. în lb. rom. la edit. Provita Media. București

(Articol publicat și în Acta Musei Maramorosiensis, vol XVI, 2020, pag. 760-767)

Ah, pustiu al vieții. Ce mai faci? Rătăcești în continuare pe meleaguri gri? Sau ai găsit puțină alinare?

Astăzi aș vrea să stau cu tine, să discutăm puțin. În ultima vreme, te-am simțit cam distant. Mă gândeam să ne amintim câte ceva din vremurile în care zburdam printre jocurile răzlețe de lumină ale soarelui plutitor.

Știu… Ai să-mi spui că am crescut. Deși mi-aș dori, nu pot să te contrazic. Am prins aripi și am tins spre culmile cele mai înalte. Am învățat să zbor mai sus de nori și să privesc totul ca pe un întreg atât de frumos! Știu, știu că sunt departe uneori și uit de tine. Dar am plecat să visez! Sau, mai bine zis, să-mi țes o amintire. Știi? Când voi păși mândră pe aleea viselor cu tine, îți voi povesti acea amintire. Îți voi spune ce am învățat despre nemurirea noastră și cât de dulce e soarele când îl privești cu sufletul plin de fericire. Te voi învăța tot ce am învățat eu, în călătoria mea.

Pentru început, am învățat să prețuiesc. Uneori, puținul nostru este ceva mai mult decât putem noi să percepem și ne conturează viața cutremurător de frumos. Mai apoi, am mers un pic către oameni. Acolo, sinceră să fiu, m-am cam împotmolit… Nu sunt mândră de mine, dar am încercat! Sunt frumoși, știai? Au ochii plini de cuvinte nespuse, sufletul încărcat de atâtea emoții neștiute și totuși, mereu zâmbesc. Ah, zâmbetele! Sunt plăceri exterioare și cortine ce ascund drama care urmează să fie jucată pe scena vieții lor. Doar, că nu sunt încă pregătiți să lase spectatorii să vadă dincolo de ele. Biletele s-au vândut prin cunoștiințe, prin prieteni, prin toate mijloacele. Dar, mi se pare că sunt actori triști. Singuri. Deși sunt conștienți de fericirea care se va emana în jurul lor, de bucuria celor care îi vor privi, am sentimentul că au stins luminile, chiar înainte de a începe. Îmi pare rău. Dar viața e un joc periculos, dezordonat aș spune, iar noi suntem pionii acestuia. Totuși, am învățat că poți să încerci. Acum, aș vrea să te întreb ceva. Tu, vei încerca?

Mi-aș dori să încerci să deschizi ușile pe care le-ai zăvorât de atâta timp. Lasă puțină lumină să pătrundă, să simți cum e acea căldură, chiar și atunci când afară totul e rece și înghețat. Știu că exteriorul e un loc așa de nesigur, însă niciodată nu vom avea toate răspunsurile pentru întrebările noastre. Trăim sub un semn de întrebare care se accentuează în fiecare zi, mai mult și mai mult.

Eu va trebui să plec… Dar voi fi mereu cu gândul la tine, pentru că știu că de fiecare dată când voi vorbi cu tine, îți voi povesti din acea amintire pe care o formez. Amintirea care va deveni la final, romanul vieții mele. Înainte să iau trenul care mă așteaptă zi de zi în gară, prieten drag, învață să fii fericit, să zâmbești cum fac oamenii despre care ți-am povestit și să ridici cortina! Pentru că, la final, indiferent de sfârșitul pe care îl are piesa ta, spectatorii se vor ridica în picioare și te vor aplauda!

Adela NEAG

sursă foto: Pinterest

Pe mătușa Floare Ciuc am cunoscut-o acum patru ani, când colindând ulițele satului Breb, am găsit-o prănicând în Breboaia. A fost prima și ultima oară când mi-a fost dat să văd o asemenea scenă aievea, nu în fotografii sau filme de arhivă. M-a chemat în casă la o vorbă și așa am aflat că-i o strașnică povestitoare. Nu știam pe atunci nici că e una dintre vedetele locale, nici că fusese personaj (performer) în cartea „Learn to sing, my mother said”, o culegere de lirică populară, cu cântece ale femeilor din Breb culese în anii 1970-1980 de Sanda Golopenția, autoarea cărții.

De pranicat, nu mai pranică acum. Nu-i stăpână pe picioare. Dar de horit, mai horește, îi stăpână și pe glas, și pe versuri: „Io tare mândre hore știu. Am horit tătă viața. Meream la oi și hoream să m-audă satu. Meream și a secera și-apoi atâta hoream și acolo.”

Mătușa Floare are 87 de ani, dar n-a luat toată viața nici un bumb: „Io n-am fo veci beteagă, mulțam Tatălui!” Viața nu i-a fost ușoară, totuși. A muncit mult, a făcut de tăte, a lucrat și pentru casă, și pentru bocotani: „Io am lăut în vale, am spălat cânepă, am melițat, am tors, am făcut pânză. Meream la făcut fân. Mă sculam la miez de noapte, făceam foc în cuptior și băgam ptita, pă când îi zâuă să fie coaptă și mâncarea făcută. Pe la 8 ceasuri trebuia să pun mâncarea-n coș și să merg până acolo sub Gutâi la bărbatu-mio care era acolo a cosî. Pe mine mă chemau femeile a lucra, a ajuta, la botegiuni, tăt felu am știut face”.

Se întreabă ce i-or da să lucre pă ceie lume. L-a întrebat și pe părintele din sat: „Domn preot, oare oi ști să fac ce mi-or da? Io zic să-mi puie nepoatele un sac de lână și un fus și de n-oi ști a face ce mi-or da de lucru, oi lucra de-aieste de-ale mele.”

Și în timp ce îmi zice asta, toarce.

Anu’ trecut a avut parte de o sperietură grozavă. „Eram pe grădină și săpam și deodată aud că vine… bum-bum-bum, o cioară pă sus! Era de-aceie care filmează, dronă, sau cum îi zice! Vai de mine, mi-i sparge capu! am zâs. Apăi mai aproape pă mine vine. Și mă-ntrebam: îi om acolo, în drona ceie ori nu-i om? Vai de mine, mi-i scoate ochii!… Io tot grăiam cu ie, am gândit că-i om acolo.”

Pățania ar putea fi cu haz, dacă n-ar fi tristă. Omu’ n-a venit să o liniştească, i-a explicat cineva din vecini ce s-a întâmplat, că s-au strâns sătenii auzind-o strigând. Da bine ar fi ca „oamenii din dronă” să nu mai sperie lumea și mai ales pe cei care nu știu ce-s drăcoveniile alea care zboară. Maramureșenii ca mătușa Floare îs valoroși și trebuie să fie ocrotiți și prețuiți, nu folosiți ca materie primă pentru amuzamentul turiștilor cu dispozitive șmechere.

Centrul Județean pentru Conservarea și Promovarea
Culturii Tradiționale „Liviu Borlan” Maramureș

Text și foto: Rada Pavel

Onigău. Acest om sărac, atât de curajos și puternic, de o forță herculeană, era angajat sezonier la diferite munci, pentru a-și asigura existența lui și familiei sale. Forța lui neobișnuită îl ajuta în multe demersuri făcute, cu folos. Când eram copil, mai mărișor, auzeam de la bătrânii locului multe relatări despre el, cu un înalt grad de aventură, de realități și… cum puteam să le uit?! Astfel, ducea două berbințe cu lapte de oi, de pe deal până în comună, la o distanță de 9-10 km. Ele cântăreau în jur de 60 de kg; le punea peste umăr, pe o bucată de lemn rezistent, una pe spate, alta pe piept, pe un umăr. Mai se transmit și unele exagerări, legende, despre astfel de personaje, «pete de culoare». Am auzit că prindea o nuia de alun, de grosime potrivită și o strângea cu o mână până aceasta «lăcrima» la capăt. Dar, adevărul e că, fiind conștient de forța lui masivă, întreprindea și acțiuni temerare, riscante, așa cum este și cea prezentată mai jos, în toată realitatea ei. A plecat însă pe alte tărâmuri, în condiții umane firești, în grija Domnului.

Astfel, aproape în fiecare an era solicitat să meargă bouar în munte, de unii sau de alții, el prezentând o garanție mai mare ca oricine; și remunerația era pe măsură. În timpul verii, majoritatea animalelor urcau la munte, cele cu lapte pentru producție, iar sterpăcuinile pentru vârât; boii erau în turme separate, pe câte o mutare de munte. Animalele de pradă, urșii și lupii, o parte le urmau și ele și le mai împuținau, cu toată paza lor, dar cu totul nesemnificativ; mai erau și ierbivorele sălbatice și alte specimene de care profitau.

Într-o vară, o turmă de boi era străjuită de bouarul Onigău (e porecla lui, numele nu mi-l amintesc), care se tot plimba printre aceste cornute mari, trăgând după el uriașa lui bâtă, armă de apărare împotriva jivinelor. Mai erau confecționate și un fel de torțe formate din bucăți lungi de lemn de brad, îmbibate cu multă rășină, ușor inflamabile, pe care le foloseau mai ales în atacurile de noapte ale fiarelor mari, alături de câini, și de alte obiecte zgomotoase, în strigătele păzitorilor. Urșii atacau mai ales animalele mari, iar lupii se dădeau mai ales la oi, ziua, când erau împrăștiate pe golurile montane bogate în ierburi, sau chiar și noaptea, la stână; când erau mai mulți atacau și câte o vacă sau o junincă, izolate. Mai fugăreau și caii, până îi aruncau în prăpăstii, unde unii se schilodeau și rămâneau a lor. Între urși și boii de la munte se ducea o luptă ca și între bivolii sălbatici și leii africani, evident cu diferențele specifice, în multe privințe; ursul e cel mai puernic animal al munților, așa cum leul e regele zonelor fierbinți, o felină mult mai agilă. Amândoi însă sar în spatele buolui sau a bivolului și-l doboară prin ruperea coloanei. Ei nu se pot întâlni, dar mă întreb: care ar fi rezultatul luptei dacă ar putea avea loc (sau ar fi puși față în față)? Două forțe ale naturii. Dar să revenim la bouarul amintit, cu istoriile lui.

Într-una din zile, boii erau la pășune în grupuri mari, dar câte unii și izolați de ceilalți, prin descoperirea unei rariști bogate în ierburi suculente, de care nu se puteau despărți. Păzitorul se tot plimba printre ei, trecea de la unii la alții, dar, în mod evident, nu-i putea cuprinde pe toți cu privirea, nu-i putea contabiliza. Însă, odată, aude răgetul unui bou mai depărtat, care semnaliza un pericol, mai ales că el se tot repetă. Onigău dă fuga spre locul respectiv și, ajuns acolo, vede o namilă de urs cățărat pe spatele boului, încercând să-l doboare. A strigat cât a putut de tare, a ridicat și bâta amenințător, dar ursul își vedea de treabă și nu-i dădea nicio atenție, nu se sinchisea. Înfuriat, bouarul se repede atunci spre atacator și, fără a mai judeca, îi așterne bată de-alungul spatelui, cu toată forța. Poate și de durere, dar mai ales pentru că era deranjat în însușirea prăzii, ursul sare jos de pe bou, care, eliberat de povară o ia la fugă și rămân în scenă doar ursul și omul. Poate abia atunci și-a dat seama de pericolul în care se afla, pentru că nu se vedea în stare să se ia la trântă cu ursul, cu toată forță lui, de care era convins, dar intuia că e departe de cea a ursului. Evenimentele au început să se precipite fulgerător și omului nu-i rămânea nicio secundă de gândire, de pierdut, pentru că ursul a și declanșat atacul: năvălea spre el! Singura soluție ce o vedea în acea teribilă spaimă, încă de când a văzut ursul sărind jos, era să fugă, nu înspre urs! Dar știa că și la fugă îl întrece ursul și a rămas singură șansa de a se cățăra în bradul ce se află aproape de el. Nici nu-i trecea atunci prin cap că și ursul se cățăra și-l putea prinde de picior chiar în cățărare; dar era sigur că ursul nu va mai alerga după bou, să-și recupereze prada și că acuma el este considerat prada lui. Din câțiva pași se află lângă brad, dar nu mai avea timp să urce; era prezent și ursul acolo. Omul se află în susul copacului iar ursul din jos de el; începea lupta de-a prinselea. Au făcut câteva ture în jurul acestuia, spaima ținând mereu omul aproape de brad, iar furia animalului îl mai depărta, prin mici salturi, mai ales când se repezea în jos; avantaje pentru om. Dar, la un moment dat, ursului îi vine în cap o idee genială (să mai spună cineva că animalele n-au inteligență, în apărare și atac!): omul fiind în partea de sus și ursul în cea de jos, fiara nu se mai repede cu furie după el, ci se apropie liniștit de copac, de parcă ar fi fost obosit; omul, agitat și tremurând, îl privea cu mare atenție, bănuindu-l de un șiretlic. Ajuns aproape de copac, mai să-l atingă, când omul îi simțea și respirația, fulgerător își aruncă labele și îmbrățișează copacul, vrând să-l agațe și pe «fugar» cu ghearele. Dar și acestuia îi vine o ideie tot genială și, tot fulgerător, apucă picioarele ursului deasupra labelor cu mîinile lui, care erau și ele uriașe. Picioarele ursului deasupra labelor fiind cele mai subțiri, acesta a reușit să-i încleșteze complet brațele ursului și să le tragă spre el, dar strânse lângă copac; și-a mai proptit și picioarele jos de trunchiul bradului, pentru o fermă și durabilă stabilitate și rezistență. A urmat un moment de năucire, de amuțire, situația fiind cu totul neașteptată și neprevăzuta de «luptători», după care, îndată, două urlete s-au auzit până departe în ecoul munților: răgetul furios al ursului, enervat de păcăleală și strigătul disperat al bouarului care răcnea cu toată puterea: ajutor, ajutor, ursul ! Acestea au tot continuat, cu deosebire că în urletul animalului a urmat spaimă, apoi disperarea, văzându-se prizonier, fără putință de a se elibera; el nu cunoștea niște legi ale fizicii, ca și omul de altfel, dar acesta le-a intuit efectul. Forța uriașă a ursului se descompunea după tangenta la suprafață și normală pe aceasta, în mii de puncte, astfel încât, forța rezultantă efectivă era masiv micșorată, practic ineficientă. Se poate face experiența cu un copil și un adult, la un copac de grosime potrivită și copilul ar fi câștigător, iar adultului i-ar rămâne rugămintea să-l sloboadă! Dar această stare, cu omul nemișcat și cu ursul schimbându-și doar poziția de pe un picior din spate pe altul și între ei suferințele bradului, care era tot scuturat, de parcă cei doi ar fi vrut să-i culeagă «fructele», perele solzoase, nu putea dura.

A ținut destul de mult hărmălaia din acel loc al muntelui, până când au apărut niște oameni, păstori, ciobani, purtând ceva unelte: bâte, securi ș. a. pentru a vedea ce se întâmplă pe acolo. În această situație, numai oameni se puteau apropia; urșii care auzeau urletele se depărtau probabil sau rămâneau nepăsători, iar boii nu erau pe aproape. Ursul evită să atace un bou din mulțime, sau în apropierea lor; atunci se adunau împotriva bestiei și, dacă reușeau să-l înconjoare, să nu iasă dintre ei, ursul este terminat: îl iau în coarne, îl bat cu capetele berbecește, îl calcă apoi în picioare și-l fac zdrențe, de nici nu mai știi ce a fost.

Poate că în situația prezentă, cu urmările ei, a fost și bine că nu erau boi pe aproape: dacă-i găseau așa uniți, îi puteau considera aliați și ar fi lovit berbecește din ambele părți și i-ar fi făcut zob pe amândoi; poate și bradul ar fi avut de suferit. Oamenii sosiți se țineau mai retrași de acel loc, având teamă că ursul se poată dezlănțui și spre ei, în orice moment. Însă, la strigătele repetate ale omului de a-l ajuta și urletul animalului arătând pericolul, s-au tot apropiat, trecând cu vederea că pe măsură ce se apropiau mirosea de pe acolo tot mai urât, din ambele părți. Unul mai de aproape, l-a lovit cu securea în creștet, determinând ultimul răcnet al ursului; a mai lovit, până când a avut siguranța că nu mai poate face rău. Au strigăt atunci bouarului:

– Dă-i drumul! la care el a răspuns:
– Nu vrea să plece!

Pentru a dezlega misterul, au pășit mai cu prudență de partea omului și au constatat că mâinile lui erau încremenite și reci pe labele ursului, parcă erau sudate și au început să i le desfacă pe rând, deget cu deget, după care ursul a căzut mai jos, pe spate. Omul, epuizat de efort, de spaimă, de extraordinară întâmplare, are totuși puterea să le spună :

– Cum să mă las eu doborât de un urs?! Ați văzut, am fost mai tare ca el?!

După puțină odihnă, după alte glume, peste care trecea totuși fiorul, și-au pregătit cuțitele și au recuperat pielea ursului, pregătind-o pentru vânzare, în partajare egală, probabil. Au nesocotit și au trecut peste avertismentul: «să nu vinzi pielea ursului din pădure». A fost din pădurile munților, cu ambele prezențe reale. Peste toată întâmplarea cu urmările ei, fericite, se pune întrebarea: oare ce se întâmpla dacă nu trecea nimeni pe acolo și probabil că și cele două «existențe» n-ar mai fi avut glas să urle? Poate mâinile omului până la urmă să fi epuizat strângerea iar ursul, eliberat și speriat, să o ia la fugă și de atunci încolo să fugă oricând îi va apare un om în cale, ori să-și fi păstrat îndârjirea și să se mulțumească cu omul în locul boului pierdut, sau, sleiți de puteri, puteau să rămână așa încleștați, până când se stingeau amândoi în luptă, fiecare fiind și câștigător și pierzător atunci, până la final. Nu se știe cum ar fi fost, dacă n-ar fi fost așa! Un lucru rămâne cert: povestirea spusă are o realitate certă, indiferent de forma mai reușită sau mai puțin reușită în care s-a redat, sau în care era mai potrivit să se exprime. Întâmplarea s-a răspândit peste tot în zonă și mai departe, despre un om de mare curaj și forță, care a învins în luptă un urs cu mâinile proprii; dar poate nu s-a consemnat și mai este puțin cunoscută, de puțini, din poveștile spuse la gura sobei de unii bătrâni și ar fi păcat să nu rămână consemnată în miezul ei.

prof. Gheorghe BĂRCAN, fost elev al Liceului „Dragoș-Vodă”, Sighet
Minneapolis, Minnesota, USA, 09.02.2021

foto: Peter Lengyel

Vineri, 12 februarie 2021, la Centrul Cultural Sighet, în prezența unui public restrâns, dimensionat conform regulilor sanitare în vigoare, a fost comemorat poetul basarabean Grigore VIERU, iubitorul sincer al României și al românismului.

Grigore Vieru s-a născut la 14 februarie 1935 în Republica Moldova și a decedat la 18 ianuarie 2009 (la Chișinău), după un teribil accident de circulație. Viața lui Grigore Vieru a fost presărată cu puternice dovezi de dragoste pentru țara de peste Prut („Dacă visul unora a fost să ajungă în Cosmos, eu viața întreagă am visat să trec Prutul”).

Despre viața și poezia poetului au vorbit Ioan Tivadar, Vasile Muste, Diana Iancu, scriitorul Radu Țuculescu (invitat special), Ion Mariș, Ileana Nemeș Pop. Interpreții Gheorghe Ștețca și Ileana Matus ne-au oferit, pe versurile lui Grigore Vieru, frumoase și răscolitoare melodii, pe care le puteți asculta în înregistrarea video de mai jos:

Întâlnirea comemorativă a fost un umil „semnal” – din Nord de țară! – că nu-l putem uita pe Grigore Vieru, pe cel care ne-ndeamnă să prețuim poezia limbii române!

Salut, Sighet!

Foto & video: Ion Mariș

La Liceul Tehnologic Forestier din Sighetu Marmației (director, prof. Maria Roman) s-a desfășurat, în această săptămână, „Școala Altfel”. Școala Altfel este în acest an școlar (2020 – 2021) foarte… altfel, adică on-line (pe Classroom și Google Meet). Pentru a se calibra pe formatul on-line obligatoriu, „forestierii” au planificat niște activități care, conform dorinței profesorilor, trebuiau să suscite interesul elevilor…. „absenți”. Sigur au reușit!

Care a fost oferta online a Școlii Altfel?

Catedra de Limba și literatura română (profesori Roman Maria, Lazăr Maria, Batin Anuța, Pop Diana) a propus câteva teme interesante: Revitalizarea folclorului literar românesc, Vizionarea unor ecranizări celebre, Mitologie românească, Tradiții și obiceiuri din Maramureș (vizionarea unor documentare), Cititul te învață să gândești (dezbatere).

Catedra de Matematică (Ștefan Valentin, Pițura Casian, Vălean Dana, Luscalov Mariana) a avut propuneri… umaniste: Șiruri în viața cotidiană, Matematica și poezia, Matematicieni celebri, Risc și câștig – Matematica în afaceri.

Teme foarte diversificate a avut „tridentul” Biologie – Chimie – Fizică (Nan Mirela, Hoffer Ildiko, Buciută Livia, Buciută Ioan, Picu Horia): Descoperă România sălbatică – documentar și dezbateri – Biologie, Adevărul despre mâncarea fast food – Super Size Me film + dezbateri – Biologie/ Chimie, Curiozitățile naturii- Biologie, Chimia știinta și arta – culorile alimentare – Chimie, Semnificația e-urilor din alimente – Chimie, Descoperiri în fizică – Fizică, Efectele luminii- Fizică, Rezolvări variante bac – concurs pe echipe, Trăim în Romania – concurs.

La Limba Engleză (Sarkadi Erika, Dăncuș Camelia) s-au abordat: concursuri și jocuri de cultură generală (din Istoria Marii Britanii), Vizionare de filme în Limba engleză (Beowulf, King Arthur and the Knights of the Round Table), Curiozități culinare – Istoria Ciocolatei.

Profesorii de la Limba franceză (Nemeș Loredana, Jurje Mirela) s-au axat pe: excursii virtuale/ vizite virtuale – Descoperim Franța prin intermediul mediului virtual, Tradiție și modernitate în muzica ușoară franceză – Învățarea Limbii franceze prin cântec, Activități culinare – preparate gastronomice cu specific francez.

De fapt, toate catedrele de la Liceul Tehnologic Forestier din Sighet s-au adaptat la Școala (online) Altfel cu teme incitante!

Geografie (Morar Adriana): Muzee virtuale, Biblioteca personală, Pământul și poluarea.
Socio-umane (Proboteanu Ciprian, Kinga Hajdu): Argumentarea în diferite contexte, Gândirea analitică și gândirea critică, Tipuri de economie, Jocuri distractive cu aplicații economice: monopoly, Mari oameni de afaceri.
Istorie (Csillik Ioana): Intoleranță și rasism, Cunoaștere și autocunoaștere, Elevul și timpul liber.
Turism (Cozuplean Luminiţa, Costinar Adina, Bîrlea Anișoara): Vizite virtuale la diferite obiective turistice, Cele mai importante valori umane – activitate de educație non formală prin joc, Efectele pozitive și negative ale tehnologiei asupra vieții.
TIC (profesor Mesaroș Andrea): Siguranța pe internet, Muzee – vizită virtuală, Jocuri educative.
Protecția mediului (Rad Mariana, Bora Mariana): Hazarde naturale şi antropice, Traficul de persoane – vizionare film Pasărea (Eseu), Alimentaţie sănătoasă – piramida alimentară, meniu, reţete, afişe.
Electric (Sandu Nicolae, Bârsan Paulina): Viitorul și cariera, Istoria electricității, Electrotehnica – între film şi realitate, „Cum se fabrică diverse lucruri?”, Profilul meu pe facebook.
Frizer – Coafor – Manichiurist – Pedichiurist (Bîrlea Anișoara, Vișan Anca, Bledea Victoria): Marile saloane de coafor ale lumii- tur virtual, Hair stilisti de succes, Schimbari radicale de look.
Prelucrarea lemnului (Ivanciuc Vasile, Petrovai Mariana, Ștețca Mariana, Vouciuc Vasile): „Să fim toleranți „- discuții  libere, „Drogurile-cunoasterea efectelor negative asupra sănătății”, Adolescentul și pericolele din viața lui, Istoria mobilierului – univers și constelații.
Silvicultură (Pop Bogdan, Moiș Marcel): Tur virtual al tipurilor de pădure de pe diferite continente, Tur virtual al muzeelor de Științe ale naturii, Curiozități despre plantele lumii, Exploatarea pădurilor in diferite zone geografice.
Educație fizică (Roșu Gheorghe, Lazarciuc Nicolae): Educația pentru sănătate, Istoria jocului de oină, Mari sportivi români.
Pregătire sportivă practică – volei (Câmpan Anca): Competiții volei pe clase în sală, Competiții volei mixt afară (varianta cu prezența fizică la școală), Metode și mijloace de promovare a Voleiului în Sighetu Marmației, Jocuri video și aplicații online cu volei (varianta cu școala on-line).
Religie (Lazar Lucian:): Pelerinaj Virtual la Locurile Sfinte, Relația dintre religie și știință.
Desen (Reti Marian): Desenul în animație și Gif, Jocurile video și desenul.

Făcând abstracție de continuitatea „modelului” educațional on-line (deja în exces!), activitățile propuse au suscitat – să sperăm – interesul liceenilor de la LTF Sighet!
Și touși, le dorim, profesorilor și elevilor, să revină cât mai curând în băncile REALE ale școlilor!

Salut, Sighet!

foto: captură video

Zicem des că s-au schimbat vremurile, că nu mai sunt oamenii cum o fost… că nici copiii nu-s ca odinioară. Pe vremuri, coconii se bucurau de nuci și mere când colindau, acum numai cu bani îi mulțumești. Își făceau păpuși din cârpe și săgeți din șindrile, acum se bucură doar de jucării șmechere și stau pe tablete și telefoane până „căptiază” cu totu.

Da parcă totuși, într-o privință lucrurile nu stau chiar așa. Măcar într-o privință.
Și ne referim la bucuria de a merge la săniuș. Aia o rămas.
Parcă se-ntâmplă ceva după prima ninsoare zdravănă. Se bucură și ăi mari, și ăi mici, ninge peste toate prăpastiile dintre generații și… hai afară, la săniuș!
Nu te mai poți da pe derdelușu’ de-altădată? Că-s mașini și uite, au pus și sare? Nu-i bai, un derdeluș tot se află. Și chiar dacă ești anti-sezon-hibernal, un Scrooge al zăpezii, parcă tot te bucuri când treci pe lângă copii care-s cu gura până la urechi pe săniuță. Și-ți fac poftă, așa-i?

Am întrebat câțiva maramureșeni mai puțin tinerei cum era săniușul copilăriei. Pe unde mergeau, cine le făcea săniuța, prin ce isprăvi au trecut. Și ne-au zis. Vi le povestim și vouă:

Cum ne-am aflat motiv să mergem la săniuță

„Am venit aicea de noră amu-s 38 de ani și aveam 16 ani numa și aveam cumnată, cu mine în casă, ea avea 17 ani. Și ne-am fi dusă la săniuță. Lu soțu nu i-o tare plăcut, de soră-sa nu l-o interesat, că era fată, dar io eram căsătorită și lui nu i-o plăcut nicării să să ducă, o fost om de casă, nu om de haimana. Io am fost așa, ca și cățelu, tăt dezlegat și apoi, măritându-mă, m-am simțit legată. Așa că, ne-am aflat motiv să mergem la săniuță și am zis că mergem la adăpat marhăle. Odată eram îmbrăcate amândouă și eram duse. Merem cu două zideri repede și dădeam apă la marhă, nu le întrebam: or be, n-or be, dă-i acolo repide și du-te vo câteva ture la sanie. Când vineam în casă, eram cu doi bujori, se vedea că nu am fost la adăpat marhăle. Da într-o sară, o fost un cui ieșit la săniuță și mi-am rupt stanu. „Da unde ți-ai rupt stanu?” zice bărbatu-mio, „prin grajd?” O știut el bugăt de bine că noi am fost la săniuță, da’ n-o vrut să să arete că știe”. (de la Elena Opriș, Breb)

Aveam săniuță de lemn mai lată, să încăpem tri pă ie

„Când eram noi micuțe, o fo tot de-un omăt, din octombrie, tătă iarna, până-n martie. Urnea și casele omătu, așa greu era. Noi meream la săniuș cu opinci și obdiele, nu ca acuma. Atunci n-ai avut televizor, asta ți-o fost distrarea. Aveam săniuță de lemn, apăi o făcut-o așa, mai lată, să încăpem tri pă ie. Api ne duceam, unu n-o vrut a o trage, celălalt zicea: api nu-i mai urca pă ie dacă nu o tragi și gata era scârba. Mergeam pe mocira șui Raitos, așa îi zicea și apăi era tăt un dâmb acolo, de săream așe, păstă tăte hacurile. Ne mai și loveam. Apăi meream pe ulița lui Duma și până-n râu săream cu sania. Câte unu mai pica în gheață și apoi aveai ce-ntinde de el. Când am putut scăpa de la părinți, fugeam la săniuță și stăteam vreo două ceasuri. „Numa un ptic lasă-mă”, le ziceam. No, demult am avut lucru-n casă. Fetele am avut de tors, n-ai stat un pic. Băieții umblau mai mult, da noi, fetile, n-am putut umbla. Amu n-am mai putea merge, n-avem picioare. Ni-i urât și-n mașină a mere”. (de la Ileana lu Baciu și Ileana Dunca, Budești)

Dacă v-aș arăta pe unde am sărit, ați zice că nu se poate

„Meream la săniuș pe dincolo de Ionu’ lui Pojar, pă moinele cele, până-n vale. Da’ n-aveam săniucă de-asta mică, avea tata o săniucă de adus lemne din pădure, cu aia mergeam, cu soră-mea, Anuță. De-acolo de la Hrușca, mai veneau Ileana și Ioană. Puneam o scândură și încăpeam patru inși pe săniucă. Și-apoi veneam și pe sus săream, da ajungeam bine în vale. Dacă v-aș arăta pe unde am sărit, ați zice că nu se poate”. (de la Gavrilă Brândău a lu’ Porceanu, Ieud)

Supremația DÂMBULUI

„Unde-am copilărit acasă, aveam un dâmb, se cheamă Dâmbu Chițăscului. Acolo ne-adunam toți copiii din zona aia, da mai veneau și de prin sat, că acolo era DÂMBU. Că pă locu drept, nu merea sania. Mai era și ulița lui Barus, adică ulița care iese din sat în câmp. Și meream de pe uliță până-n râu cu săniile.” (de la Ileana Andreica a Nănașului, Călinești)

Cine făcea săniuțele?

„Erau couacii care le făceau, da mai mult, le făceau părinții”, ne zice Elena Opriș din Breb. „Tata, fie iertat, și el ne-o făcut o săniuță frumoasă, de lemn, iar pă talpă se punea un fier de făcut potcoave, se zicea șparing. Acela trebuia bătut și încălzit și pus pe talpa de la săniuță. Se făcea și cu vargă de coasă. Noi, când eram coconi, ziceam că o făcut tată-său „târloagă”, era micuță, încăpe numai un copil. Erau și săniuțe din magazin, făcute foarte frumos, da cred că numa doi copii din sat din 400 și ceva o avut bani să-și ia din acelea. Părinții le făceau. Și apoi depinde și părinții ce fel de gospodari erau. Dac-o fost bun gospodar, o făcut o săniuță frumoasă pentru copiii lui. Dac-o fost mai trăncălău, o făcut câte-o târloagă”.

Amintiri mai sunt. Nu-s astea toate. S-au strâns, că iernile erau lungi, iar coconii nu oboseau să se joace, erau neosteniți. Vorba Lenuței lui Opriș, „Io n-am văzut de-acela om care să zâcă că copilăria și tinerețea o fost urâte. Oricâtă sărăcie o fost în lume, și foamete, tinerețile-s frumoase. Nu ne interesa pe noi că nu-i curechi în cadă sau că nu este fărină, se interesau părinții de-astea și-atunci, cum tu nu ai avut nicio grijă, e clar că te-ai bucurat de tot ce-o mișcat”.

Tare-ar fi bine să ne bucurăm de tot ce mișcă și după ce creștem mai mărișori…

Centrul Județean pentru Conservarea
și Promovarea Culturii Tradiționale „Liviu Borlan” Maramureș

Cercetare & text: Rada Pavel
Foto: Mihai Ian Nedelcu

Printre personajele încărcate de mistere tenebroase care au viețuit pe meleagurile sătmărene, se desprinde figura preotului Petru Bologa din Apa. Acesta trecea printre cunoscuți drept un cărturar luminat, iubitor al istoriei, un împătimit bibliofil care-și petrecea majoritatea timpului afundat în cărțile și manuscrisele sale prețioase. Faptul că nu i-a fost confiscată biblioteca personală – care conținea destule cărți ce nu puteau fi pe placul noului regim totalitar – a fost un mic hatâr pe care autoritățile comuniste i l-au făcut ciudatului preot pentru prețiosul ajutor acordat în vederea consolidării unui sistem represiv satanic, îndreptat împotriva libertăților esențiale. Desigur, nu era niciun pericol, doar preotul Bologa era sub control fiind un mare susținător al regimului. Despre trecutul său, plin de nebănuite volute, mai șopteau unii și alții, cu precauția de rigoare, dar în lipsa unor dovezi limpezi, totul nu părea decât o poveste. Întunecată, absurdă și nemiloasă. Dar într-o zi, a venit și dovada, și nu orice dovadă, ci un Raport al Securității, aflat astăzi în Arhivele CNSAS (Dosar nr. 2467, nr. 096895 vol.1, de urmărire a lui Vasile Blidaru). Dar cine a fost cu adevărat, misteriosul preot din Apa?

Născut la 23.05.1915, în localitatea Bârsana, județul Maramureș, din părinții Ioan și Maria, niște țărani săraci, Petru Bologa și-a făcut studiile liceale la Liceul ,,Dragoș Vodă” din Sighetu Marmației. A absolvit teologia, devenind preot greco-catolic, dar după 1948, a trecut, cu o suspectă lejeritate, la ortodoxie. În parohia Breb, a slujit între anii 1941 – 1953. După ce a fost mutat de acolo, prin intervenția expresă a Securității, deoarece nu mai era agreat de săteni pentru trădarea haiducului Frunzâlă, a fost numit secretar al Protopopiatului Ortodox Sighetu Marmației, de unde iar a trebuit să plece cu scandal, dar despre acest episod vom vorbi mai jos. Cert este însă, că în perioada 10.12.1955 – 06.12.1993, a slujit statornic în parohia Apa din județul Satu Mare, până la 78 de ani, ajungând la rangul de iconom stavrofor. Se spune că în ultima perioadă a pastorației sale, devenise incoerent, spre nemulțumirea enoriașilor care nu mai înțelegeau aproape nimic din predicile lui. Dar sfinția sa ținea cu dinții de scaunul parohial, poate cu un fel de teamă, ca în fața unei judecăți nemiloase și iminente. Într-un final, învins de neputințe biologice, este silit să plece din mijlocul credincioșilor săi.
După pensionarea din 1993, a locuit la Baia Mare, unde a și murit la 16 noiembrie 1994 și a fost îngropat la Apa, satul în care a slujit aproape patru decenii, lângă soția lui Maria Bologa. Nu a mai trăit nici măcar un singur an după ieșirea din parohie…
Mare iubitor al slovei tipărite, părintele avea o bibliotecă plină de cărți rare, de peste 5000 de volume (unii susțin că a avut chiar peste 10.000 de cărți!), care, după moartea sa, a ajuns în proprietatea Muzeului Județean Satu Mare. Profesorul și pictorul Nicolae Pop din Apa, are cuvinte elogioase la adresa lui, subliniind contribuția preotului Bologa la inaugurarea Casei Memoriale dr. Vasile Lucaciu, care a avut loc la 25 ianuarie 1981. O mare parte din exponatele aflate în Casa Memorială, au fost donate chiar de către neobositul și generosul părinte.

Înainte de venirea lui la Apa, a slujit în parohia Breb, din județul Maramureș. În lucrarea lor, Rapoartele preoților greco-catolici despre retragerea trupelor germano-ungare, respectiv intrarea subunităților Armatei Roșii în Maramureș și asupra ,,Regimului Odoviciuc” (Acta Mvsei Porolissensis – XXVII – 2005 –Zalău, pp. 441 – 443), cercetătorii maramureșeni, Ilie Gherheș și Doina Gherheș, notează faptul că preotul Petru Bologa, care slujea atunci la Breb, într-un document cu numărul 21/19.05.1945, înainta autorităților un raport amănunțit și obiectiv, privind situația din comună din anul 1944. În seara zilei de 24.08.1944, preotul Bologa a fost arestat de jandarmii unguri și transportat în lagărul de internați politici de la Ocna Șugatag, unde a fost ținut până în 4 septembrie, când a fost eliberat, fiind apoi arestat la domiciliu și supravegheat cu strictețe, până la retragerea armatelor germane și maghiare din fața ofensivei sovietice. În 21 februarie 1945, alături de prim-curatorul bisericii și încă 120 de săteni din Breb, părintele Bologa a mers în audiență la Sighetu Marmației, la reprezentantul Comisiei Aliate de Control pentru Aplicarea Armistițiului și i-au prezentat maiorului Zaharenko protestul lor, deoarece s-a decretat alipirea Maramureșului altei țări decât România… peste voința poporului maramureșean și neglijându-se cele mai elementare principii democratice. În 5 martie 1945, preotul se află în fruntea celor 200 de locuitori ai satului care participă la adunarea de protest împotriva scoaterii Maramureșului dintre granițele românești, de către trupele aventurierului ucrainean, Ivan Odoviciuc. A urmat o nouă prigoană, de data aceasta din partea bandelor ucrainene ale lui Odoviciuc, împotriva unor preoți, învățători, alți intelectuali sau fruntași români maramureșeni. Astfel, în 8 martie 1945, trupele acestuia devastează casa parohială din Breb și vor să-l aresteze pe preotul Bologa, dar, din fericire, nu-l găsesc acasă. Tentativa de arestare se repetă și la 1 aprilie 1945, însă fără succes nici de data aceasta. Episodul ,,Odoviciuc” se încheie la 9 aprilie 1945, iar Maramureșul revine la hotarele de dinainte de 1940.
Trecut deja prin atâtea greutăți, preotul Petru Bologa, nici nu visa câte încercări îi va mai rezerva destinul. În 1948, după desființarea cultului greco-catolic, preotul Bologa, va trece la ortodoxie și astfel nu va avea de îndurat vicisitudinile la care a fost supus clerul greco-catolic care a refuzat să facă acest pas. Ne aflăm într-o vreme extrem de tulbure a istoriei noastre, de comunizare brutală a României, iar toți cei care refuzau să se integreze în noul regim aveau să ia calea codrului sau a pușcăriei. Așa au apărut haiducii anticomuniști printre care s-au numărat Vasile Blidaru în Codru, Griga lui Ianoș în Țara Oașului și Ioan Gruiet (1920-1994) de loc din Budeștii Maramureșului, cunoscut sub numele de Frunzâlă Pribagul. Despre acesta din urmă se spune că a fost trădat chiar de preotul Petru Bologa din Breb, fiind capturat în noaptea din 3/4 noiembrie 1950. Preotul, care părea să-i fie prieten, l-a chemat acasă la el, în acea noapte, pe la ora 4.
Dovada acestei rușinoase vânzări o avem într-un document al Securității din Baia Mare cu numărul 544/11.07.1957, adresată Ministerului Afacerilor Interne, Direcția a III a, Serviciul V, intrat cu numărul de înregistrare (00)214855 din 15 iulie 1957, exact în perioada când securiștii îl căutau înnebuniți, pe un alt haiduc și anume, Vasile Blidaru. Șeful Direcției Regionale al Securității Baia Marei, maiorul Eugen Dascălu, alături de căpitanul Nicolae Hrițan, propun organelor superioare să ordone Episcopiei, mutarea preotului Petru Bologa, care, din 1955, slujea în parohia Apa, pentru o perioadă de 3 luni în satul Solduba, pe unde hălăduia în acea vreme, haiducul Vasile Blidaru, pentru a-i trage de limbă pe săteni, în vederea capturării rebelului haiduc codrean, în timpul spovedaniei, pe un model deja consacrat: Numitul Bologa Petru a adus un raport complet în munca informativ-operativă în perioada colaborării cu organele noastre, în problema fugarului ,,Frunzilă”, respectiv în casă la el a fost prins acest bandit. Are o orientare justă, om curajos, calm, sincer față de organele noastre bun cunoscător al psihologie țărănești. În finalul adresei, maiorul Dascălu ține să sublinieze: Menționăm că preotul este dispus să ne ajute în acțiunea pentru prinderea banditului Blidaru Vasile. Această intenție nu s-a materializat, pentru că preotul se deconspirase și nu mai prezenta garanții în ochii Securității, iar haiducul Blidaru a fost asasinat în noaptea de 23/24 mai 1958. Este cât se poate de sugestiv faptul că preotul Bologa era considerat de către Securitate, ca fiind unul de-al lor!
Revelatoare sunt și notele scrise de mână de către căpitanul D. Ochișor, pe această adresă a Securității băimărene:
Cererea a fost transmisă agentului „Năstase” la 07.08.1957 pentru rezolvare. Cu această ocazie agentul mi-a adus la cunoștință că pr. BOLOGA este cunoscut ca agent al organelor noastre și că din această cauză a avut dificultăți, trebuind să fie mutat succesiv. Astfel, din comuna Breb, neascunzând contribuția lui la prinderea lui FRĂȚILĂ (e vorba de fapt, despre Frunzâlă – n.n.) și-a creat o astfel de situație încât nu a mai putut rămâne preot acolo. Mutat la Sighet ca secretar al protopopiatului și ca paroh, amenința pe preoți cu organele de securitate. Unii dintre cei amenințați, fiind interogați de securitate un număr de 20 de preoți, i-au cerut demisia. În comuna Apa, unde funcționează în prezent, recent a bătut pe cântărețul bisericesc.
Iată modul absolut nefericit în care se completează profilul moral al cucernicului părinte, Bologa!
Mai există o notă finală, scrisă cu un creion roșu, peste textul raportului, probabil o rezoluție a unui mahăr din Securitatea de la București, locotenent-colonelul Budișteanu, căruia îi fusese încredințată rezolvarea acestei probleme: Nu se mai folosește agentul în cazul în care prea este deconspirat. Am dat ordin cpt. Hrițan (de la Baia Mare, unul din semnatarii Raportului, probabil adjunctul maiorului Eugen Dascălu). Până și Securitatea l-a considerat la un moment dat pe preotul Bologa, un fanfaron și un palavragiu periculos, care devenise incontrolabil și astfel inutil, tocmai prin lipsa lui de discreție și de măsură!
Ar fi foarte dificil să descifrăm comportamentul absolut duplicitar al preotului Petru Bologa. Dacă e să judecăm cu dreaptă măsură, el a fost un vândut, un trădător, pus în slujba celei mai odioase mașinării represive ale statului comunist, și anume, Securitatea. Pe de altă parte însă, acesta s-a dovedit un aprig apărător al neamului, cum am văzut în episodul din anii 1944 – 1945, când a mobilizat întreaga suflare din Breb, împotriva ocupanților străini, asumându-și riscuri extreme. La Apa, a lăsat imaginea unui preot cu har, a unui cărturar luminat, care a fost vizitat de mari scriitori și artiști ai României din vremea sa. A militat aproape eroic, pentru înființarea unei case memoriale a părintelui Vasile Lucaciu în 1981, unde a donat majoritatea lucrurilor aflate și azi acolo, și apoi, a făcut toate demersurile necesare în vederea ridicării unui bust al marelui luptător memorandist, în 1989, chiar înainte de Revoluție!
Ce destin ciudat, ce volute halucinante ale conștiinței! Este greu de înțeles acest complicat melanj de rău și de bine, de extremele la care acest om și-a supus conștiința (dacă totuși, a avut vreuna!).
Dar peste toate acestea, plutește ca un nor întunecat mizerabila lui colaborare cu Securitatea, până într-atât încât a devenit părtaș direct la capturarea unui prieten anticomunist, ademenindu-l în casă la el, pentru a putea fi capturat mai ușor!
Există, fatalmente, dovada clară a colaborării atât de fructuoase a preotului Petru Bologa cu Securitatea, mergând până acolo încât în timp ce îl spovedea pe Frunzâlă, care avea capul acoperit cu patrafirul său, l-a pocnit pe acesta cu un ciocan în cap, astfel că securiștii au putut să-l aresteze imediat. Este un episod parcă rupt dintr-un film de suspans, dar, din păcate, documentele din arhivele Securității confirmă cumplita veridicitate a acestei odioase trădări.
Ziaristul Iosif Țiproc, este primul care merge pe firul acestei povești în cartea sa, Griga lui Ianoș (editura Solstițiu, Satu Mare, 2008). El a fost în satul Breb din Maramureș unde a slujit preotul Bologa și a stat de vorbă cu preotul Marian Pop, dar și cu mai mulți săteni care cunoșteau povestea lui Bologa. Gheorghe Vișovan relatează: Preotul l–a lovit în cap. Frunzilă are și acum neamuri pe la noi. De loc, era din Budești, un sat vecin, și eu l-am cunoscut bine pentru că apoi a lucrat la mină. Familia lui Frunzilă nu a avut noroc în acest sat. Băiatul lui Frunzilă a fost omorât chiar aici, la Breb. Venise în sat la fete. Unul de la noi i –a înfipt cuțitul în inimă și a murit. Băiatul lui Frunzilă era înalt și lat, iar cel care l-au ucis era doar unul mic de statură.
Un alt sătean, Ion Tiran adaugă și el: Așa se spune, că l-ar fi lovit în cap pe Frunzilă. Toți așa spun la noi. Nici el nu era totuși un om rău, pentru că aici în sat nu a făcut rău la nimeni. Preotul Bologa era și el iubit în sat pentru că era om harnic. A slujit la noi între 1941 – 1953. La rândul său, Ioan Borca își amintește: În satul Breb nu este om să nu vă spună povestea lui Frunzilă. Pe vremea aceea, a comuniștilor, cam așa era. Ori ești cu noi, ori ești dușmanul nostru. Preotul Bologa s-a dat cu comuniștii și le-a făcut pe plac. L-a trădat pe Frunzilă. Într-o dimineață l-a chemat la spovedanie, dar a anunțat întâi securiștii vremii. Lumea spune că preotul Bologa l-a lovit în cap cu ceva pe Frunzilă și astfel a fost prins și închis ani mulți. Oamenii când au aflat ce s-a întâmplat, l-au fugărit pe preot din sat. Eu așa știu că a ajuns apoi în satul Apa, județul Satu Mare.
Probabil că mutarea lui într-o comună de câmpie mai bogată era un fel de recompensă, dar și o mișcare strategică, prin care Securitatea încerca să-l protejeze, nu de alta, după cum bine s-a văzut, pentru a fi folosit în vederea altor misiuni speciale. Care o fi fost activitatea lui specială la Apa, vreme de aproape patru decenii, nu am putea afla decât tot din arhivele CNSAS, acolo unde straniul preot apan, are cu siguranță, câteva volume consistente, despre care vom scrie la vremea potrivită și care cu siguranță, vor produce senzație!
Însă acolo unde adevărul nu poate fi deslușit, acesta lasă loc legendelor. Prima, este cea legată de faptul că Frunzâlă i-ar tot fi trimis mesaje din pușcărie preotului, că într-o zi se va răzbuna pe el!
Cu toate acesta, când odată cei doi s-au întâlnit în tren, Frunzâlă s-a făcut că nu îl cunoaște. O altă legendă spune că, aflat pe patul de moarte la Baia Mare, pe preotul Petru Bologa l-au cuprins remușcările și l-ar fi chemat pe Frunzâlă, ca să obțină pământeasca iertare a acestuia, dar bătrânul haiduc ar fi refuzat cu îndârjire să se mai întâlnească cu cel care l-a trădat.
Poate că sunt doar niște simple povești, azi nimeni nu poate să mai spună. Este însă clar, și documentele Securității stau mărturie, că preotul Bologa l-a trădat pe Frunzâlă, pentru că era unul dintre cei mai credincioși slujbași ai acestei instituții păgâne.
O viață trăită probabil la cote existențiale maxime, acolo unde binecuvântarea și blestemul se amestecă, până la confuzie…
O coincidență stranie, face ca amândoi, preotul și haiducul, să moară în același an, 1994. În lumea de dincolo, poate că fiecare a dat seamă pentru păcatele sale…

Adrian LUPESCU (Satu Mare)

Adrian Lupescu, poet, cantautor de muzică folk, născut la 25 aprilie 2004 la Serra San Bruno (Italia), locuiește la Satu Mare, locul de baștină al părinților săi. A debutat în 2020 cu volumul de versuri Aici începe altceva apărut la editura Ecou Transilvan din Cluj Napoca, carte foarte bine primită de reprezentanți importanți ai criticii literare românești, dintre care îi amintim pe Ion Pop și Gheorghe Grigurcu.
A publicat în mai multe reviste importante din țară. A publicat în colaborare cu Felician Pop, volumul de proză Spovedaniile celor ferecați (prefață Ion Pop) la editura Limes, Cluj Napoca 2020 și volumul de eseuri Din zilele surpării, editura Limes, Cluj Napoca 2020 . În calitate de cantautor și-a lansat de curând un CD de muzică folk intitulat Cord și corzi, muzica și versurile îi aparțin.

N.R.: În fotografia principală (colaj), în partea stânga este documentul de la securitate în facsimil; în partea centrală părintele Petru Bologa, la vârsta de 60 de ani, într-o pictură de Nicolae Pop (1975); în partea dreapta Biserica din Apa.

Zona centrală a Sighetului, în perioada interbelică, înainte de cel de-al Doilea Război Mondial, când la Sighet era primar Alexandru Filipașcu.

Se pare că în centrul orașului posibilitățile de relaxare erau mult mai atractive în urmă cu  aproape 90 de ani!

Completările cititorilor la această fotografie sunt binevenite.

Salut, Sighet!

NR: Fotografie dintr-o colecție privată.

Prof. univ. dr. habil. Ioan DZIȚAC s-a născut la 14.02.1953 în comuna Poienile de sub Munte (Maramureș). A urmat clasele primare și cele gimnaziale în comuna Repedea – Maramureș (1960-1968). A absolvit Liceul (Colegiul Național) „Dragoș-Vodă” din Sighetu Marmației, promoția 1972, la bacalaureat obținând media zece la matematică.

După bacalaureat, a urmat Universitatea „Babeș – Bolyai” din Cluj – Napoca, finalizând-și studiile cu nota zece la Diploma de Licență – Matematică (în anul 1977) și, ulterior, a obținut Diploma de Doctor în Informatică cu un calificativ maxim (în anul 2002). În 2019 a obținut abilitarea în domeniul Informatică Economică la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași. A fost lector și apoi conferențiar universitar la Universitatea din Oradea (1991-2005). Din 2009 este profesor universitar de informatică la Universitatea „Aurel Vlaicu” din Arad, iar din 2017 este profesor de matematică și informatică la Universitatea Agora din Oradea (unde a ocupat postul de conferențiar între 2005-2009). De asemenea, este conducător de doctorat la Universitatea din Craiova.

A fost profesor asociat la Universitatea Academiei Chineze de Științe (2013-2016) și, de asemenea, membru în Consiliul Consultativ al Facultății de Management of Technology, Hoseo University din Coreea de Sud. Este co-fondator și co-editor șef al unei reviste cotate ISI Web of Science/SCI Expanded (din 2006), International Journal of Computers Communications & Control, nominalizată de Elsevier pentru Journal Excellence Award – Scopus Awards România – 2015 (Factor de Impact în JCR2018 = 1,585). Și, nu în ultimul rând, este membru în Editorial Board și la alte 11 reviste științifice din lume. Este co-fondator și președinte al International Conference on Computers Communications and Control (ICCCC). A fost membru în Comitetele de Program în peste 80 de conferințe internționale. Este Senior Member IEEE din 2011 și membru în alte organizații profesionale (ROMAI, SRAIT, SSMAR, RNG-ISCB etc.). A fost invitat să susțină conferințe în China (2013 – Beijing, Suzhou, Chengdu, 2015 – Dalian, 2016 – Beijing), India (2014 – Madurai, 2017 – Delhi), Rusia (2014 – Moscova), Brazilia (2015 – Rio de Janeiro), Lituania (2015 – Druskininkai), Coreea de Sud (2016 – Asan). Cercetările sale curente sunt orientate spre diferite aspecte ale inteligenței artificiale, soft computing și aplicații ale logicii fuzzy în tehnologie și economie (luarea deciziilor). A publicat 3 cărți, 12 cursuri și materiale suport pentru studenți, 6 proceedings-uri și peste 80 articole științifice în reviste de specialitate și în volumele unor conferințe. Are peste 40 de articole ISI Web of Science și peste 200 de citări din ISI în ISI (fără autocitări, h-index=9). În Google Scholar are peste 510 de citări. A fost inclus printre cei 100 de informaticieni români de pretutindeni, din ultimii 100 de ani, în volumul „One Hundred Romanian Scientists in Theoretical Computer Science”, Editura Academiei Române, precum și în volumul „Civilizația Românească – Știința și Tehnologia Informației în România”, apărut în anul aniversării a 100 de ani de la Marea Unire, tot în Editura Academiei Române (2018). A fost rector al UAO în perioada 2012–2016, fiind reales și pentru mandatul 2016-2020.

În anul 2019 (11 octombrie) a participat la festivitatea de aniversare a Centenarului Liceului (Colegiului Național) „Dragoș – Vodă” (de care-l legau plăcute amintiri și prietenii), când l-am întâlnit pentru prima și – din păcate – ultima dată. Telefonic, am discutat de mai multe ori, atât înainte dar și după ce a răspuns cu toată mărinimia la interviul pe care mi l-a acordat (apărut la 22 iulie 2019 în publicația online „Salut, Sighet!”).

Avea numeroase planuri și idei de a-și intensifica prodigioasa activitate științifică dar se gândea și la posibile „pauze” pentru sine însuși, pentru relaxare și odihnă.

Din păcate, maramureșeanul, prof. univ. dr. habil. Ioan Dzițac a fost „chemat” la Cer duminică, 07 februarie 2021, la o vârstă care-i permitea încă foarte multă implicare științifică, cu doar câteva zile înainte de aniversarea zilei de naștere.

Condoleanțe sincere familiei îndolitate! Dumnezeu să-l odihnească în pace!

Ion MARIȘ

N.R.: Interviul cu  prof. univ. dr. Habil Ioan Dzițac, publicat și în volumul #CNDV100 – Convorbiri – mărturisiri, (Editura Valea Verde, 2019), îl puteți citi aici.

Sâmbătă, 6 februarie 2021, au avut loc la Sighet manifestările comemorative anuale în cinstea marelui om politic Iuliu Maniu, exterminat de regimul comunist în închisoarea din orașul nostru (+ 5 februarie 1953).

După un moment de rugăciune și evocare la celula unde a murit Iuliu Maniu, a urmat ceremonia parastasului la Cimitirul Săracilor de la Ciarda. Evenimentul a fost organizat de Partidul Național Țărănesc Maniu-Mihalache (președinte național Radu Rizescu, președinte județean Gheorghe Șiman), iar slujba religioasă a fost oficiată de un grup de preoți greco-catolici condus de protopopul Vasile Iusco.

preot prof. Marius VIȘOVAN

Oricine în viață, face una sau alta, care uneori ar părea chiar arbitrare, să fie sau să nu fie, dar au fost făcute și, mai apoi, devreme sau mai târziu, să constați că erai la o răscruce de drumuri, că ceea ce părea fără semnificație, atunci, a produs succese sau insuccese majore, că a schimbat destine, în bine sau în rău. Ceva ce semăna a întâmplare, ceva „nimic”, a devenit peste timp un centru, un punct forte de viață, chiar profilul ei; dintr-o răscruce de drumuri, pe unul de mult l-ai ales astfel, fără să-i fi știut continuarea, sosirea, consecințele. Ar semăna cu o sămânță de ghindă ce cade în scorbura unei stânci și care putea cădea altundeva. Rămâne acolo căzută, apoi se mărește, face mici rădăcini, se umflă, crește, crapă stânca și dă naștere unui stejar falnic, ori se frânge sub dărâmăturile stâncii pe care a crăpat-o. Poate fi una sau alta.

1. Încă de mic copil, de la 7-8 ani, îmi plăcea să particip la cele ale casei, cu ceilalți, peste puteri, de multe ori, dar prin liber consimțământ. Astfel, de la zile de post, am trecut la cele de ajun, în Postul Mare, Vinerea, apoi am ajuns, când eram mai mărișor, de 11, 12, 13 ani, să țin ajunul mare, din Joia Mare, seara, până Duminecă dimineață, Ziua Învierii, când mâncam puțină Pască Sfințită. Revenirea la servirea mesei normale, se făcea în 2-3 zile.

Au urmat alte răbdări la făcutul fânului, cu pauze mari între două mese, ajungând ca de la o cană de lapte rece, servită la orele 4, înainte de intrarea în brazdă, la cosit, să nu mai servim nimic până seara la 10, vremea capricioasă, care ne tot amenința, obligându-ne să adunăm și clădim tot pologul uscat, pentru a nu fi degradat de ploaie; și se întâmpla deseori în timpul verii. A fost o educație, o stăpânire a foamei.

La fel și cu munca; de la prășitul câte puțin, la ziua întreagă, destul de mic, un copil, apoi, de la împrăștiat brazde, la întors pologul, la corit (scoaterea lui de la umbră), am ajuns la aruncat fânul pe claie, apoi la tras și purtat căpițe, care parcă-ți smulgeau mâinile din umeri și, de aici, la coasă, progresiv, ajungând la 12 ani un cosaș format, iar la 13 ani să fac cu fratele Ion (17 ani) tot fânul (20 de ha), tatăl nostru fiind concentrat în armată. Se știe că munca la coasă este precum înotul de grea, la care participă întregul organism. Eu aduceam și alimentele de acasă pe deal, la 10 km, câte 25-30 de kg odată, săptămânal. Aceste munci grele începeau de regulă la 17-18 ani și nu de mic copil; nu mi-au fost impuse, dar m-am angajat singur în ele. A fost o alegere salvatoare într-o Răscruce de Drumuri, pentru detenția cumplită ce a urmat, încă de mic. Foamea nu mă durea, doar mă slăbea, iar mușchii îmi erau numai fibră puternică, încheieturile și oasele întărite. Fără pregătirea, nebănuit de utilă , mă prăbușeam în puține luni și nu rezistăm cele 29 îndurate!

2. În ziua de 08.09.1948, de Sfântă Mărie Mică, treceam pe la unchiul, pentru a-mi lua la revedere, în câteva zile urmând să plec la școală, la Sighet. Înainte să ies, mi-a spus că mama mi-a transmis să duc pe inginrul Pop Mihai la noi, pentru 2-3 zile, la Sighet fiinf forțat să-și schimbe cultul greco-catolic și el nu voia. El era logodnicul nepoatei soției unchiului. Aveam două alternative: să-l ascult, sau să refuz, pentru a merge acasă să întreb și apoi, eventual, să revin, mai ales că mă îndoiam de cele afirmate; cunoscându-l pe tata, nu credeam să fi fost de acord, așa cum s-a și petrecut în realitate, fiind deja multe peresecuții pe această temă. Au urmat multe dezvoltări, continuări și eu, pentru a salva situația de multe arestări, de vieți umane, consecință a acestei diversiuni, am plătit cu 29 de luni de detenție cumplită, acoperind, tăinuind și protejând totul, urmată de alte sancțiuni pe afară, exmatriculări, restricții domiciliare, toate la un loc însumând 12 ani de chinuri și persecuții. Acestea doar pentru refuzul meu de a colabora cu Securitatea, de a le fi complice în trădări și ucideri, în trei solicitări făcute, la rând. În această Răscruce, drumul ales a fost o eroare, a produs multe suferințe, scăparea mea fiind o minune, dar a fost de demnitate, cinste și măreție.

3. Eram elev în clasa a IX-a la Liceul „Dragoș-Vodă” din Sighet și, în ziua de vineri, 01.04.1949, mă întorceam de la Biserică și, cu mâna pe clanța ușii de la intrare, gata să intru la prima oră. După programul de internat, aveam o jumătate de oră până la începerea cursurilor și, deseori, mergeam la biserica romano-catolică, foarte aproape de liceu, pentru câteva minute. M-am răzgândit și n-am intrat la oră, ci am mers la autogară să văd orarul cursei, urmând să plec acasă din ziua următoare, pentru un concediu medical, având un început de pneumonie. La autogară, autobuzul de Iza tocmai sosise și, printre primii care se dau jos, este chiar mama. Speriată, zgâriată și bucuroasă că mă vede, mă ia deoparte și-mi spune: au tăbărât în miez de noapte la noi securiștii, miliția și au căutat peste tot pe Mihai, dar nu l-au găsit, deși era sub nasul lor. Le-am spus că a fost pe la noi, dar a plecat, nu știm pe unde. Ei excelau în brutalități și teroare, nu în inteligență. Au intrat securiștii la liceu, la prima oră, pentru a mă aresta, dar eram absent. Alegerea drumului din Răscruci, a fost salvator de viață. Cu pneumonie, în detenția celulară comunistă, nu rezistăm multe zile.

4. La Securitatea din Satu Mare, unde am fost transferat, m-au mutat, din celula inițială, într-un beci mai de jos, în întuneric beznă, cu pământ pe jos și plin cu șobolani. Ca mobilier era o tablă de scândură jilavă, care, punânad-o pe cant îmi folosea de scaun și când somnul mă dobora, mă culcam pe ea, cu zeghea peste cap și gât pentru a mă proteja de mușcăturile lighioanelor. M-au mușcat de picioare și, când am prins pe unul cu mâna, care mă mușca de picior și l-am trântit de perete, m-a mușcat și de mână. Am început apoi să simț o mare fierbințelă în respirație, cu delir (febra mușcăturii de șobolan) și atunci m-am târât la ușă și am tot bătut, cu un pumn, cu altul, credeam, inutil. Dar tunelurile acelea subterane aveau rezonanță și-i deranja pe cei „de sus”. A venit un securist să mă sancționeze, dar, deschizând ușa, am căzut peste prag afară, pierzându-mi apoi cunoștința. Am simțit că m-au târât în „celulă mea” și, când m-am trezit, eram dezechipat de zeghe și îmbrăcat cu hainele mele, fără a ști nimic din ce s-a întâmplat, și doi civili mă predau la Penitencarul din Bistrița. A durat mult timp până au decis și organizat transferul și cu drumul, sigur cu mașina, am dormit mult, eram în stare gravă. Dacă rămâneam, leșinam și pe acea scândură, mă acopereau și mă devorau șobolanii. Când intra securistul ar fi avut o tresărire de durere: vedeau zeghea sfârtecată. Drumul spre ușa beciului și zgomotul făcut, a fost singurul salvator în Răscrucea de drumuri, parcă de Cineva indus.

5. Eliberat în 04.05.1954, după o lună de spitalizare și tratament pentru refacerea unui schelet eliberat din temniță și după două luni de serviciu ușor (un semiserviciu), decizia aceea „nebună” de a mă repezi la două clase de liceu rămase, cu examen de maturitate, era nefirească. Programul, atât de dens, a mai fost încărcat și cu examenul de admitere la o facultate grea, cea de Matematică-Fizică și, în perioadă rămasă, iunie-august, a rezultat o reușită de excepție, la toate, promovând clasele și reușind și la facultate, pe locul 30 din 180 admise, în prima treime, într-o concurență de peste trei candidați pe loc. Ceea ce „m-a mânat în luptă” a fost încorporarea din toamnă, cu alți 3 ani de amânări, armată de 2,5 ar fi fost tot la muncă. Dar în postură de student am făcut-o elegant, în cadrul facultății. Am reușit cu un somn extrem de redus, cu determinare, folosind uneori ligheanul cu apă rece, sau plimbarea prin roua dimineții, când există, cu concentrarea întregii capacități, cu multă voință, „a fi sau a nu fi”! Deși eram unul din cei mai buni studenți din an, am fost exmatriculat prin minciuni, abuz și ticăloșenie, din anul IV, ultimul an de sudii, în 08.02.1958. Drumul ales la acea Răscruce, prin așa intensă muncă, asociată și cu refuzul de a fi colaborator al Securității, a fos de excepție și prilej de măreție, deci un mare succes, deși am fost exmatriculat, pentru că a continuat la fel, onorabil, după aceea. În anul 1954, am fost deținut, eliberat, internat la spital, cu serviciu, elev și student !

6. Au trecut 5 ani și toate încercările de reînmatriculare au eșuat, fiind muncitor în curs de calificare pe șantierul Brazi-Ploiești. Am promovat examenul de admitere la Politehnica București, la 31 de ani, o reprofilare târzie. Am mai încercat o ultimă dată la Ministerul Învățământului, pentru reînmatriculare și m-a Primit Directorul General din MI, tov. Turcu. La solicitarea făcută, îmi spune: „Nu mai încerca: ai fost condamnat, n-ai recunoscut în acte și totul este încheiat!” Dar eu n-am fost condamnat și am recunoscut ce trebuia, i-am răspuns. „Dacă faci dovadă aceasta, te reînmatriculăm”. Am avut ideea de a cere reabilitarea la Tribunalul Vișeu și dl. judecător Bartoc mi-a respins cererea, ca fiind fără obiect, eu nefiind condamnat, cu cazierul curat. Am trimis această Decizie la tov. Turcu, care mi-a aprobat deîndată reînmatricularea și mi-am reluat studiile în octombrie, 1962, terminându-le în 1964, după 10 ani de la începere: 1954-1964, onorabil. Decizia cu solicitarea reabilitării a fost extrem de bună, în această Răscruce, genială.

7. Eram cu afecțiuni cardiace grave, fibrilații atriale, cu secvențe ventriculare, de mare amplitudine, cu mulțimi de flatere și internări la secțiile de cardiologie, în timpul unei perioade de aproape 30 de ani. Am avut mulțimi de internări cu săptămânile, la spitalele din Borșa, MM, din Baia Mare și, mai ales din Cluj-Napoca. Domiciliind deja la Cluj -Napoca, cum se întâmplă ca o criză cardiaca să treacă în câteva ore și să mă întorc acasă, altele după 2-3 zile, săptămâni, mi s-a stabilit progamul să iau 2 tablete de Rithmonorm, când apare criza, să aștept o oră și, dacă nu se ameliorează, să merg la urgențe. Am urmat acest tratamaent cu anii și o dată, însă, încalc regula stabilită și îndată ce se produce fibrilația, chem taxiul și merg la urgențe. Imediat ce mă pune pe „masă”, doamna doctor trece la telefon și-mi aud numele, apoi, ajutată de doi rezidenți, îmi face pe loc șocul electric, deși acesta se face cu pregătire, sau adormire. Mă uit la Monitor și observ pulsul de 250/minut; un rezident îmi spune că era de 300/minut și șocul electric era o mare urgență, pentru că inima se putea face bucăți. Decizia, contrară regulii, a fost singura soluție de salvare. Am rămas 10 zile la terapie intensivă, apoi am făcut o operație pe cord (ablație) la Nantes, în Franța, în 2007. După 3 ani am mai avut un puseu asemănător și am mai rămas 6 zile la terapie intensiva. Mi s-a făcut o nouă intervenție pe cord, în 2010, tot în Franța, de către acealași chirurg român, domnul dr. Marius Andronache, specialist în ablații, în Franța. În țară mi-au refuzat operația din cauza vârstei. Aceasta a fost cea mai grea Răscruce, cu o singură abordare salvatoare și pe aceea am ales-o, cu totul arbitrar, plecarea imediată la urgențe. Nu o pot interpretă decât în domeniul minunilor, cu mulțumiri Domnului și, de atunci, s-a așternut liniștea, cu un tratament susținut.

Cele relatate simplu și atât de rezumativ aici, s-au întins pe ani mulți de zile, de greutăți, necazuri, persecuții și suferințe, de speranțe, nădejdi și descurajări, încheindu-se, după grele lupte, cu succes, trăind și bucurându-mă de ele în măsura permisă de vremile și moralităților timpului în care trăiam.

prof. Gheorghe BĂRCAN, fost elev al Liceului „Dragoș-Vodă”, Sighet
Minneapolis, Minnesota, USA, 01.02.2021

foto: Marin Slujeru