Discutând zilele trecute cu Ioan Tivadar, șef serviciu al Școlii de Artă “Gheorghe Chivu”, care ne spunea cu regret că Școala nu este vizibilă la nivelul Sighetului, am hotărât să prezentăm “rezultatele deosebite obținute de elevii și profesorii Școlii de Artă ”Gheorghe Chivu” în anul 2018”.

Așadar, fără vorbe mari și introduceri pompoase vă prezentăm rezultatele:

• CLASELE DE COREGRAFIE au obținut 15 locuri I la concursuri și Campionate Naționale de dans: Brașov – 21- aprilie – CAMPIONATUL NAȚIONAL; Bistrița, 8 – aprilie – CONCURS NAȚIONAL; Baia Mare, 5 – mai – concurs; Satu Mare, 6 -13 mai – CONCURS NAȚIONAL; Oradea, 26 mai – CONCURS NAȚIONAL; Piatra Neamț, 9 – 10 mai – CONCURS NAȚIONAL; Dej, 16 iunie – CONCURS NAȚIONAL; Cluj – Napoca, 29-30 septembrie – CAMPIONAT NAȚIONAL; Baia Sprie, 6 octombrie concurs zonal; Timișoara, 20 – 21 octombrie CONCURS INTERNAȚIONAL; București, 28 octombrie – concurs.

Profesori: Gabor Kovy și Cristina Kovy (este și arbitru național – a arbitrat 7 competiții în anul 2018).

• CLASA DE CANTO POPULAR a adus 10 locuri I și trofee: 9 mai – Festivalul Internațional, „Am fost ș-om fi”; 22 iulie – Staruri Maramureșene – reprezentare la Chicago – S.U.A; 28 august – „Dobroge, vatră de dor” – TROFEU; 11 septembrie – „Starurile Diasporei” – Roma, Italia –TROFEU; 27 octombrie – „Transilvania Stars” – TROFEU; 9 noiembrie – Festivalul „Lira” – 3 premii I; 18 decembrie – „Zestrea Neamului” – TROFEU, Etno TV.

Profesor Marius Iusco – premiat cu mai multe diplome de merit.

• CLASA DE VIOARĂ – 4 premii I la competiții din Târgu – Mureș, Baia Mare, Șieu și Sighetu Marmației. Profesor, Ioan Dunca.
• CLASA DE CANTO MUZICĂ UȘOARĂ – CHITARĂ – 1 premiu la Festivalul de muzică folk „Poarta Sărutului” – Târgu-Jiu. Au fost și alte participări de excepție la Festivalul de folk – Borșa și „Floare de colț” – Sighetu Marmației.
• CLASELE DE PICTURĂ – ICONOGRAFIE au organizat 5 expoziții printre care o participare la expoziția de la Cluj -Napoca; profesori: Irina Szemkovics și Robert Zolopcsuk.
• CLASA DE ARTĂ POPULARĂ a avut 5 expoziții. ”Readucerea meșteșugului țesutului la război la Sighetu Marmației” – grupa Sighet. Profesor Pălăguța Bârlea.
• CLASA DE SAXOFON a reușit constituirea nucleului fanfarei sighetene – profesor Viorel Bledea.

În anul 2018, Școala de Artă „Gheorghe Chivu” a mai adus acasă mai mult de 70 de locuri II, III și mențiuni.

Școala de Artă „Gheorghe Chivu” funcționează în cadrul învățămantului non-formal cu taxe de școlarizare, durata cursurilor între 3 și 5 ani incluzând și ani de specializare după absolvire (coregrafie 2 ani). Fiecare disciplină are de parcurs programe școlare bine definite și aprobate în consiliul profesoral și consiliul de administrație. Se fac evaluări continue și periodice (la sfârșit de semestru I, examen de promovare în anul următor și examene de absolvire). Clasele nu pot fi constituite pe criterii de vârste școlare, accesul la școala fiind fără limită de vârstă, ceea ce presupune abordarea programelor școlare cu metodici foarte diferențiate. Cu toate acestea, școala mai are anual un calendar de activitați extrașcolare în zilele și lunile cu semnificații speciale: 15 ianuarie, 24 ianuarie, 15 februarie, 8 martie, aprilie – expozitii pascale, mai – iunie – Tabăra de folclor, august- festival de folk și medieval, octombrie – noiembrie – festival de dans, 1 Decembrie, 2 decembrie – ”Gheorghe Chivu”, 5 decembrie, 27 decembrie.

Școala are încheiate 20 de parteneriate cu instituții de învățământ și cultură din municipiul Sighet, precum și cu Școli de Artă din țară cu care susținem diverse activități. Tot acest calendar presupune eforturi mari pentru profesori, elevi si conducerea școlii, ținând cont că prioritare pentru conducerea școlii sunt programul de îvățământ și respectarea orarului la clase. Pentru toate aceste activități nu avem suficiente spații și dotări, sediul actual al școlii fiind insuficient, astfel încât suntem nevoiți să funcționăm cu unele clase în alte spații (trei clase la sediul din Piața Libertății, o clasă la Giulești și o grupă la Centrul de zi „Acasă”), ne-a precizat Ioan Tivadar.

Salut, Sighet!

Unul dintre deținuții politici mai puțin cunoscuți din Maramureș a fost primarul din Breb – Pop Arvinte. Fără să facă parte dintr-un grup anticomunist organizat, Pop Arvinte a plătit cu ani de închisoare activitatea sa trecută în cadrul Partidului Național Țărănesc, din partea căruia a și deținut funcția de primar al Brebului în perioada 1931-1934.

Pop Arvinte provine dintr-o familie de militanți pentru Marea Unire, tatăl său, Pop Tănase și cumnatul său, Vișovan Alexandru, s-au numărat printre fruntașii români din Breb care s-au manifestat deschis pentru Unirea Transilvaniei cu România în decembrie 1918, participând la întrunirile locale care au desemnat delegații la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia (Gheorghe Todinca, Marea Unire a Românilor, oameni, locuri, documente din Maramureș (1918-1919), pag. 72 și 75 ).

Arestat în 1952, Pop Arvinte va petrece doi ani în temnița de la Sighet. Eliberat în 1954, se va opri câteva zile la sora sa, Paraschiva Vișovan, care locuia în Sighet la Locul Târgului. Valentin Haidu, nepotul surorii sale, își amintește momentul: „În 1954 aveam 10 ani… unchiul Arvinte era frate cu bunica mea. Mi-amintesc ziua când a ieșit din pușcărie și a venit la noi acasă. Era atât de slab și schimbat la față, aproape de nerecunoscut… Se vedea că vine din iad…A stat la noi o zi sau două, s-a mai refăcut un pic, apoi au venit neamurile din Breb și l-au dus acasă.” Pop Arvinte a murit relativ tânăr, în 1962.

Fiul său, Ioan, elev la Liceul „Dragoș Vodă”, fusese deja arestat din 1949 pentru activitate anticomunistă făcând parte din cel de -al doilea grup de elevi, condus de Ștefan Minică. A executat detenția la Sighet, Cluj, Văcărești, Jilava, Târgșor, Canal, Constanța. După detenție, Ioan Pop a studiat medicina și s-a stabilit la Timișoara unde și-a desfășurat activitatea ca medic până la pensionare și unde locuiește și azi în vârstă de 88 de ani. El este unul dintre cei 33 de elevi sigheteni pentru care s-a dezvelit placa comemorativă la Liceul „Dragoș Vodă” în 2014.

preot prof. Marius VIȘOVAN

foto: Peter Lengyel

Sub genericul ”Auschwitz – Învățămintele istoriei”, Primăria Sighet, Muzeul Maramureșean și Comunitatea Evreilor Sighet a organizat marți, 29 ianuarie 2019, Ziua Internațională de Comemorare a Victimelor Holocaustului.

Manifestarea a avut loc la Muzeul Culturii Evreiești din Maramureș – Casa Muzeu Elie Wiesel (str. Tudor Vladimirescu, nr. 1), de la orele 13.00.

Autor (Foto & Video), Sorin MARKUS

Duminică, 27 ianuarie 2019, la Biblioteca Comunală din Moisei, într-o sală arhiplină, cu invitați din toate colțurile județului, Carina-Luiza HOJDA, elevă în clasa a VII-a la Școala Gimnazială nr. 1 din Moisei, și-a lansat primul său roman, ”Ana și talismanul secretelor”. 

”Pasiunea mea pentru cărți a început încă dinainte să merg la școală, deoarece părinții mei îmi citeau povești seară de seară, înainte de culcare, încă de la o vârstă fragedă. După ce am descoperit tainele literelor și am început să citesc, deja mă îndrăgostisem de cărți. De aceea, pe la vârsta de opt ani, am început să scriu povești. Visul meu era să public și să devin o scriitoare de succes, dar câteva povești nu erau de ajuns. În scurt timp a trebuit să îmi abandonez visul deoarece, odată cu școala, au început și temele, iar timpul nu îmi mai permitea să scriu.

Cu toate că a trebuit să renunț la un vis vechi pentru a pune școala pe primul loc, nu voi regreta niciodată, deoarece pasiunea pentru cărți m-a călăuzit spre limba română. Astfel, în clasele a V-a și a VI-a am obținut premiul întâi la Faza Națională a Olimpiadei de Limba și Literatura Română. În clasa a V-a, toți cei premiați au fost încurajați să scrie, atunci mi-am dat seama că puteam să îmi îndeplinesc visul. Dacă la vârsta de opt ani câteva povești nu erau de ajuns pentru a deveni o scriitoare, atunci după ce premiile obținute m-au făcut să am mai multă încredere în mine, am hotărât să încerc să scriu un roman. Într-un fel, cărțile m-au călăuzit spre limba română, iar limba română din nou spre cărți.

Astfel, după luni bune în care m-am gândit despre ce va fi cartea, la vârsta de unsprezece ani am început să o scriu. Am scris de mână, în fiecare zi din vacanța de vară. Cu toate că mi-am terminat cartea în câteva luni, a durat mult mai mult să o public. Dar în final, cu ajutorul părinților mei care mi-au fost alături în fiecare clipă și cărora le sunt adânc recunoscătoare, am reușit. Se pare că până la urmă visele devin realitate, indiferent de cât de mult timp durează. De aceea, dragi cititori, sper că […] povestea mea vă va încuraja pe mulți dintre voi să faceți ce am făcut și eu, să faceți orice vă stă în putință pentru a vă îndeplini visele.” (Carina-Luiza HOJDA)

Succes, Carina! Un post de colaborator la ”Salut, Sighet!” te așteaptă! 🙂

Salut, Sighet!

Duminică, 27 ianuarie 2018 – Ziua Internațională a Comemorării Victimelor Holocaustului – secția de teatru a Centrului Cultural Sighet a prezentat spectacolul cu piesa “Scrisorile mamei“, o dramă după o poveste adevărată care a început la Sighetu-Marmației în cel de-al Doilea Război Mondial.

Dramatizarea și regia artistică: Ioan Dorel Todea
text: Oscar K. Speace
traducere din limba engleză: Ioan J. Popescu.

Autor (foto & video), Sorin MARKUS

În postările anterioare (n.r. pe facebook) am prezentat felul în care marile personalități ale unei școli de provincie, preoții greco-catolici, Samuil Micu, Petru Maior, Gheorghe Șincai, au contribuit la ”deznaționalizarea și dezmembrarea românilor”. Totodată, am încercat să demonstrez cum toate acțiunile lor au fost ”un act de trădare alimentată de elemente destabilizatoare și vrăjmașe pentru poporul român și pentru biserica românească.”

Iată-ne la începutul secolului al XIX-lea, când o nouă generație de trădători și destabilizatori începe să se afirme. Cei mai mulți dintre ei au fost greco-catolici și s-au adăpat la ”fântânile darurilor” din capitala papistașă. Vă rog să le citiți numele și să nu-i uitați: Simion Bărnuțiu, consăteanul meu, George Barițiu, Andrei Mureșanu, Timotei Cipariu, Alexandru Papiu Ilarian.

Gândiți-vă, dragi prieteni, că acești nerușinați de ”scârța, scârța” au avut curajul să continue ce-o început papistașii lor, așa-zișii ”școlari ardeleni”, creând ură și dezbinare, neîncredere între fiii aceluiași neam.
Știm că anul 1848 a fost un an tulbure în toată Europa și, bineînțeles, această tulburare o cuprins și provinciile românești. Nesimțiții pomeniți mai sus, s-au apucat să organizeze așa-zisele Adunări Naționale, de cum o dat colțul ierbii. Și unde credeți că o convocat aceste adunări? Cum unde? Pe-o câmpie, lângă capitala papistașă, și acolo, nerușinații, au manipulat poporul și l-au incitat să strige din toți rărunchii: ”NOI VREM SĂ NE UNIM CU ȚARA!”

Creierul și ideologul grupării de mai sus a fost, spre rușinea mea, consăteanul popă-papistaș, Simion al lui Bărnuț din Bocșa Română.Vă las pe d-voastră să citiți un fragment din bazaconiile pe care le-a rostit atât în biserica papistașă, cât și pe câmpia unde s-o dus să facă plajă și unde o reușit să adune vreo 50.000 de ardeleni de-ai noștri. Adunarea de aici i-o avut ca președinți pe Mitropolitul ortodox Andrei Șaguna și pe cel greco-catolic, Ioan Lemeny.

Bărnuțiu: ”Care națiune de pe pământ nu s-ar ridica de la mic la mare când își vede numărate zilele vieții? Libertatea este bunul său cel mai de preț și naționalitatea e libertatea lui cea din urmă. Ce preț mai are viața lui după ce a pierdut tot ce îl face demn să mai fie pe pământ?”

Bărnuțiu: ”Vedeți cum ne-am luptat noi pentru LIMBA ȘI ROMANITATEA noastră! Luptați-vă și le apărați ca lumina ochilor voștri!”

Bărnuțiu: ”Așa fraților! Aduceți-vă aminte atunci că vă vor striga din mormânt străbunii voștri: Fiilor! Noi încă am fost nu o dată în împrejurări grele, cum sunteți voi astăzi, noi încă am fost înconjurați de inamic în pământul nostru, cum sunteți voi astăzi; fost-am cu goții, dar nu ne-am făcut goți; fost-am cu hunii, dar nu ne-am hunit; fost-am cu avarii, dar nu ne-am avarit; fost-am cu bulgarii, dar nu ne-am bulgărit; cu rușii am fost, dar nu ne-am rușit; cu ungurii, dar nu ne-am ungurit, cu sașii, dar nu ne-am nemțit, ci ne-am luptat ca ROMÂNII pentru pământul și numele nostru, ca să vi-l lăsăm vouă împreună cu limba noastră dulce ca cerul sub care s-a născut. Nu vă nemțiți, nu vă unguriți nici voi, rămâneți credincioși neamului și limbii voastre; apărați-vă ca frații cu puteri unite în pace și-n război; vedeți cum ne-am luptat noi pentru limba și romanitatea noastră; luptați-vă și voi și le apărați ca lumina ochilor voștri!”

PS1. Îți cer iertare, Simion al lui Bărnuț din Bocșa Română, pentru jignirile pe care ți le aduc ție și tuturor acelora care nu și-au trădat limba și neamul.
PS2. Îi rog pe reprezentanții cultului ortodox și pe profesorii de religie ortodoxă să nu mai cultive, mai ales în sufletul adolescenților, idei precum ”Uniația a fost o tentativă de deznaționalizare și de dezmembrare a românilor” sau că ”Uniația a fost un act de trădare”.

prof. Vasile POP

sursă foto: wikipedia.org

Geopolitică și fake news

În articolul „Ucraina – o țară divizată geopolitic și religios”, publicat pe www.salutsighet.ro dl. prof. univ. dr. Nicolae Iuga încearcă să prezinte  situația politică și religioasă a Ucrainei, o țară măcinată de conflicte. O face, însă dintr-o perspectivă neechilibrată.  În ceea ce privește situația eclezială aș dori să aduc niște lămuriri.

Așa cum, indiferent de interesele pe care alte state le au în Ucraina, vocea/alegerea poporului este importantă, la fel și în viața spirituală nu se poate vorbi doar de influențe externe, lăsând poporului ucrainean poziția unei simple marionete lipsite de rațiune, de care profită oricine dorește, oricine se impune.

Obținerea autocefaliei (independenței) unei Biserici Ortodoxe Ucrainene unificate a fost un deziderat mult mai vechi al poporului ucrainean (atât al celor care trăiesc în granițele țării, cât și al celor din diaspora). Dezideratul acesta a fost ținut sub control de către Mitropolia Ortodoxă a Kievului (supusă Patriarhiei Moscovei). În vederea temperării acestei dorințe nu a fost permisă folosirea limbii ucrainene în cult, considerată o limbă improprie în acest sens, insistându-se pe sacralitatea limbii slavone (teorie apropiată ereziei medievale a celor trei limbi sacre – ebraica, greaca și latina). Or limba slavonă poate fi înțeleasă de către un ucrainean cu aceeași „lejeritate” cu care un român de rând înțelege latina vulgară. Cărți de cult în limba ucraineană au tipărit doar facțiunile ortodoxe până recent nerecunoscute și Biserica Greco-Catolică ucraineană, iar în diaspora Bisericile Ortodoxe Ucrainene (aparținând fie de Patriarhia Constantinopolului, fie de Patriarhia de la București, cum este cazul Vicariatului Ortodox Ucrainean din România). Mai apoi Mitropolia Ortodoxă a Kievului a funcționat ca o portavoce a Rusiei în Ucraina, depășindu-și rolul spiritual și devenind o unealtă de propagandă rusă. Astfel, nu este de mirare că numeroși clerici ce aparțin Patriarhiei Moscovei, de pe teritoriul Ucrainei,  au dosare penale pentru propagandă anti-ucraineană sau pentru subminarea autorității de stat.

Dorința poporului ucrainean suprapusă peste nemulțumirile acumulate referitor la modul în care erau tratați în propria lor țară a împins această chestiune pe agenda Sinodului din Creta, însă, la presiunea Moscovei problema Bisericii Ortodoxe din Ucraina a fost retrasă de pe acea agendă. (Sinodul din Creta, din 2016, chiar dacă mulți îl contestă,  reprezintă un mare plus pentru Bisericile Ortodoxe, pentru că aduce unele lămuriri, hotărâri extrem de importante pentru viața spirituală a ortodocșilor din întreaga lume).

Un rol important în obținerea autocefaliei l-au avut și Bisericile Ortodoxe Ucrainene din diaspora, în special cele din America de Nord. (În Canada trăiește cea mai mare comunitate de ucraineni, după Rusia, aproximativ un milion de persoane). Biserica Ortodoxă ucraineană din Canada aparține de Patriarhia Constantinopolului din anul 1990, cea din S.U.A. alăturându-i-se la scurtă vreme (date pe care Dl. Iuga, se pare, nu le știa). Datorită insistențelor ucrainenilor din America de Nord în vederea acordării autocefaliei exarhii trimiși de către Patriarhia de Constantinopol în Ucraina anul trecut au fost aleși din rândul celor două Biserici ucrainene de acolo: episcopul Ilarion, din Canada și episcopul Daniel, din S.U.A.

În mesajul de felicitare pe care l-a trimis Mitropolitului Epifanie (mitropolitul noii Biserici ucrainene), Yurij, Mitropolitul Bisericii Ortodoxe Ucrainene din Canada subliniază faptul că acordarea autocefaliei este o dorință a fiecărui ucrainean ortodox din diaspora [i].

În ceea ce privește afirmația (prefer să cred că insuficient verificată și nu tendențioasă) pe care dl. prof. Iuga o face, bazându-se pe „surse foarte informate și credibile din mediile diplomatice din SUA”, conform căreia Patriarhul Constantinopolului ar executa ordinele Statelor Unite și ale Israelului, urmărind interesele acestor două state în Turcia, se impun unele precizări. Informația aceasta a fost preluată de către dl. prof. Iuga de pe www.cuvântul-ortodox.ro, o pagină de internet cu viziuni extremiste, anti-ecumenice, pe care publică în general persoane fără nici o formare teologică. Articolul citat de către dl. prof. Iuga reia unele presupuse afirmații făcute de un fost ambasador american, Arthur H. Hughes, conform cărora Patriarhul Bartolomeu reprezintă interesele Statelor Unite în Turcia. La o simplă verificare a acestor afirmații vedem că situația e total diferită. Într-un interviu [ii] acordat săptămânalului The National Herald, fostul ambasador american afirmă că acel articol a fost trimis unui jurnal online pro-rus (www.orientalreview.org) printr-un email, dar el nu este nici autorul articolului și nici expeditorul emailului. Fiind informat de publicarea acestui articol el a cerut ștergerea lui imediată (ceea ce s-a și întâmplat) dar și publicarea unei dezmințiri (refuzată de către administratorii revistei online). Lucrul acesta  s-a întâmplat în 2016, pe fondul tensiunilor crescânde între S.U.A. și Turcia generate de refuzul americanilor de a-l extrăda pe Fethullah Gulen. Fostul ambasador se gândea chiar să dea în judecată acea publicație, pentru că astfel de știri false ar fi dus la escaladarea conflictului între cele două țări. Mai mult, domnia sa a subliniat faptul că nu a scris niciodată nimic despre Patriarhia Constantinopolului ori despre Turcia. În acest sens a trimis o dezmințire și Mitropolitului Demetrios, exarhul patriarhului Bartolomeu [iii]. Publicarea acelui articol face parte din războiul mediatic dus de către Rusia în vederea discreditării [iv]. Chiar dacă a fost șters, a stat suficient în mediul online pentru a fi preluat, redistribuit și citat la nesfârșit. Însă nu reprezintă nimic altceva decât un simplu fake news.

Cu toate că accesul la informație este extrem de facil în ziua de azi, preferăm să dăm crezare oricărei știri fără a ne pune semne de întrebare, fără a judeca rațional, fără a cerceta. O facem din comoditate, din lipsă de timp, dar mai ales ignorând faptul că orice știre falsă pe care o acceptăm, căreia îi dăm crezare, ne modifică propria viziune asupra societății în care trăim. Când realizăm aceasta vom vedea că știrile false au legătură și cu noi și cu modul nostru de a gândi.

pr. Marius LAURUC
Biserica Ortodoxă Ucraineană – Sighet

sursă foto: inliniedreapta.net

[i] https://uocc.ca/wp-content/uploads/2018/12/English-Translation-of-Congratulatory-Letter-to-the-Newly-Elected-Metropolitan-of-the-OCOU.pdf

[ii] https://www.thenationalherald.com/135565/ambassador-hughes-denies-authorship-of-fabricated-article-against-patriarch-bartholomew/

[iii] http://myocn.net/retired-us-ambassador-arthur-h-hughes-did-not-pen-shared-article/

[iv] https://publicorthodoxy.org/2018/01/29/russian-information-war-constantinople/

 Ucraina – o țară divizată geopolitic și religios

 1. Dezbinarea geopolitică

S-ar putea ca unii să se indigneze pentru faptul că noi vorbim despre Ucraina ca despre o țară scindată, dar termenul nu ne aparține. L-a utilizat renumitul politolog American S. P. Huntington, în lucrarea sa celebră „Ciocnirea civilizațiilor” (The Clash of Civilizations, 1996), numind unele state, fosta Iugoslavie, Turcia sau Ucraina de exemplu, „state sfâșiate” (states torn), adică state situate pe zona de interferență a două civilizații diferite și divizate între acestea [1].

Pentru a slăbi și mai tare aceste state, pentru a duce „sfâșierea” în astfel de state până în pragul războiului civil, SUA au aplicat de fiecare dată un scenariu extrem de simplu [2]. De exemplu se ia o ţară în care SUA urmăresc anumite interese și doresc să opereze o schimbare de regim, eventual să aducă la vârf o conducere pro-americană. Aici se finanţează masiv o opoziţie bezmetică și vehementă, insensibilă la argumente raţionale, şi se intervine de regulă într-un moment electoral. Fără să mai aştepte finalizarea procesului electoral, numărarea voturilor şi comunicarea oficială a rezultatelor, opoziţia acuză neverificat puterea de fraudă şi organizează mari proteste de stradă. Se improvizează chiar şi simboluri ad-hoc, se adoptă o vestimentaţie de o anumită culoare, se cântă anumite cântece etc. Partea acuzată neverificat de fraudă electorală nu poate risca să reprime demonstraţiile, pentru că aceasta ar duce la o escaladare a violenţei şi s-ar întoarce împotriva sa, aşa că nu are de ales şi părăseşte puterea. Opoziţia proclamă victoria şi sărbătoreşte euforic ca la introducerea calului de lemn în cetatea Troiei, numărarea voturilor nu mai interesează pe nimeni, iar rezultatul real al alegerilor nu mai este aflat niciodată. Oricât ar părea de curios, acest scenariu simplu și aparent naiv a fost aplicat cu succes în mod repetat. A fost un mod de a opera cu care SUA au reușit să dea trei lovituri de stat, în trei ţări – Serbia, Georgia şi Ucraina – în trei ani la rând. Agentul care orchestra şi finanţa aceste lovituri de stat era însuşi ambasadorul pleni-potenţiar al SUA Richard Miles. Acest Richard Miles era în anul 2000 ambasador la Belgrad, de aici a fost mutat, în 2003, la Tbilisi, unde a avut loc aşa-zisa „revoluţie a trandafirilor”, iar de aici imediat la Kiev, la „revoluţia portocalie”.

În Ucraina a fost însă nevoie de o repetare a așa-zisei „revoluții portocalii”. Prima „revoluție” a avut loc în iarna anilor 2003-2004. Preşedintele Leonid Kucima nu avea posibilitatea constituţională să mai candideze pentru încă un mandat, aşa că şi-a desemnat succesorul, în persoana lui Victor Ianukovici. Contracandidatul lui Ianukovici, Victor Iuşcenko, avea ca din întâmplare aproximativ aceleaşi date ca şi Saakaşvili din Georgia. Vorbitor de limbă engleză, a făcut studii în SUA, a trăit mai mulţi ani acolo şi s-a căsătorit cu o femeie cetăţean american. Foarte probabil recrutat de către CIA şi trimis să candideze la Kiev. Cu câteva zile înainte de alegeri, ambasadorul Miles şi-a făcut apariţia la Kiev. După tipicul cunoscut de la Belgrad şi Tbilisi, susţinătorii lui Iuşcenko nu au aşteptat să se termine alegerile şi au organizat mari manifestaţii în Piaţa Independenţei, acuzând neverificat puterea de fraudă. Manifestaţiile au ţinut mai multe săptămâni, până când fostul preşedinte Kucima şi candidatul susţinut de acesta au cedat şi au predat ştafeta echipei „democratului” Iuşcenko. Prima „revoluție” a fost finanțată de către SUA, au fost finanţate o serie întreagă de organizaţii ale „societăţii civile” ( care de fapt nici nu exista), inclusiv ziarul Ucrainskaia Pravda, fostul oficios comunist, sau mişcarea ultranaţionalistă Ruh. Ucraina prezintă această particularitate paradoxală. Ţara este împărţită, ca mentalitate, între Vest şi Est. Vestul, cu o orientare pro-occidentală conjuncturală, interesată, precară şi reversibilă, are o populaţie majoritar ucraineană naţionalistă, precum şi minorităţi de cultură vestică, în special maghiari, polonezi şi românii din Transcarpatia. Estul ţării, cu orientare filorusă, este dominat de rusofoni autohtoni sau emigraţi din fosta URSS, şi ca atare este o zonă mai tolerantă sub raportul convieţuirii diverselor naţionalităţi. Astfel că SUA au fost nevoite să facă cea mai proastă alegere posibilă, susţinând curentele naţionaliste ucrainiene, intolerante, pentru „democratizarea” acestei ţări, utilizând de fapt mijloace care sunt de natură să compromită scopul.

A doua „revoluție portocalie” a fost organizată tot de către SUA zece ani mai târziu, fiind nevoie să se mobilizeze din nou manifestații la Kiev şi în alte oraşe din Ucraina de Vest din iarna anului 2013-2014, în scopul alungării de la putere a președintelui ales Ianukovici și înlocuirea lui cu un președinte marionetă a SUA. La fel ca şi în iarna anului 2003-2004, SUA nu au găsit o posibilitate de finanţare a Ucrainei, în vederea redresării economiei acestei ţări, dar au găsit bani să plătească protestatarii din piaţă de la Kiev, cu câte 200 – 300 de grivne (15-20 euro) pe zi. Banii au fost viraţi din Germania prin Fundaţia „Konrad Adenauer” [3], dar şi din SUA, prin ambasada americană de la Kiev. Adjunctul secretarului de stat Victoria Nulad, provenind dintr-o familie originară din Rusia, rusofonă şi o rusofobă înverşunată în acelaşi timp, a fost personal la Kiev în decembrie 2013 după care, la întoarcerea în SUA, a declarat cu un cinism greu de egalat că „SUA a investit în Ucraina 5 miliarde de dolari în crearea unei reţele, care are ca scop atingerea intereselor americane în Ucraina şi pentru a dărui Ucrainei viitorul pe care îl merită” [4]. Este de înţeles că SUA nu sunt interesate în reconstrucţia economică şi dezvoltarea de sine stătătoare a unei Ucraine independente, ci mizele implicării SUA, cu costuri uriașe, în destabilizarea politică a Ucrainei, sunt cu totul altele. SUA au avut în vedere atragerea Ucrainei în NATO, sub pretextul unui pericol rusesc, pentru ca apoi să ocupe zona de mare importanță strategică a Crimeii, să exploateze resursele de gaze și petrol din zona economică ucraineană a Mării Negre și să ocupe zona de mare potențial economic a Donbasului. Or, era evident că în anul 1954, atunci când a transferat către Ucraina Sovietică întinse teritorii rusești, conducătorul URSS Nikita S. Hrusciov nu și-a imaginat că într-un viitor oarecare Ucraina va încerca să intre în NATO, cu teritoriile rusești cu tot. Filosofia lui Hrusciov era că aceste teritorii rusești rămân rusești, indiferent dacă din puct de vedere formal se află în interiorul frontierelor Ucrainei ori ale Republicii Sovietice Federative Ruse.

Istoric vorbind, Ucraina ca stat a fost translatată pe hartă în mod repetat. După cum se știe, în ambele războie mondiale, Ucraina în cea mai mare parte a ei s-a poziționat împotriva rușilor – și în ambele a pierdut. În Primul Război Mondial, sub comanda (între alții) a lui Skoropadski și mai apoi a lui Petliura, ucrainienii au luptat alături de austrieci, germani și respectiv polonezi împotriva rușilor și au pierdut, iar după război Ucraina a fost strâmtorată și împărțită între Polonia și URSS. Pe teritoriul URSS Stalin a creat o Republică Ucraineană Sovietică și la un moment dat, pe la începutul anilor ’30, i-a pedepsit pe ucrainieni prin înfometare pentru colaborarea cu inamicul german și polonez. Apoi, în al Doilea Război Mondial, o parte considerabilă a ucrainienilor, organizată ca Battalion Ukrainische Gruppe Nachtigallsub și ca Armata Revoluționară Ucraineană de sub conducerea lui Stepan Bandera, a luptat alături de Hitler din nou împotriva URSS și din nou a pierdut.

După al Doilea Război Mondial, Stalin nu a mai apucat să-și regleze conturile cu Ucraina, el murind în anul 1953. Ba mai mult decât atât, în mod paradoxal, după război Ucraina nu numai că nu a avut de suferit, ci chiar a ieșit cu teritoriul mărit considerabil. Noul lider al URSS Hrusciov a luat teritorii istorice ruseşti, inclusiv peninsula strategică Crimeea și le-a transferat, drept compensație pentru înfometare,  în cadrul Ucrainei Sovietice. Dar, repetăm, ideea lui Hrusciov era că aceste teritorii rămân ale URSS, indiferent dacă sunt în Ucraina sau Rusia, și că nu se vor înstrăina cândva către adversarii URSS din Vest. El nu și-a imaginat niciodată (să încercăm să ne transpunem în mentalul lui)  că Ucraina se va alia cândva cu noii naziști („America first!”) și că vor încerca să aducă bazele militare ale SUA în Crimeea. Apoi, după al Doilea Război Mondial, Stalin a luat teritorii din Estul Germaniei învinse şi le-a dat Poloniei comuniste, iar teritorii poloneze din Estul Poloniei și teritorii maghiare din estul Ungariei le-a dat Ucrainei Sovietice, de fapt le-a luat pe seama URSS. Pur şi simplu, Polonia a fost mutată de către Stalin pe harta Europei de la Est către Vest, pentru ca URSS, prin intermediul Ucrainei Sovietice, să se poată extinde ceva mai mult spre Vest.

2. Dezbinarea religioasă

Am făcut această foarte sumară schiță istorică doar cu scopul de a înțelege mai bine cum anume situația religioasă a Ucrainei contemporane se suprapune peste cea geopolitică. În Ucraina de azi este de presupus că putem întâlni statistici deformate interesat privind structura numerică a populației, în cifre absolute sau în procente, pe confesiuni religioase. Putem face, totuși, anumite aproximări destul de apropiate de realitate.

După cifrele oficiale disponibile pe internet, populația totală a Ucrainei era, la recensământul din 2001, 48,4 milioane locuitori, iar o estimare de dată mai recentă, din 2016 (fără Crimeea), ne dă 42,6 milioane total locuitori [5]. În ceea ce privește apartenența confesională, trebuie să avem în vedere eventualele fluctuații care vor apărea după evenimentul din 16 decembrie 2018, când a fost proclamată o Biserică Ortodoxă Ucraineană Autocefală, adică independentă de Patriarhia Moscovei, respectiv trecerea unor credincioși, de bună voie sau siliți, de la Biserica Ortodoxă Ucraineană (Patriarhia Moscovei) la Biserica Ortodoxă Ucraineană subordonată Patriarhiei Ecumenice de la Constantinopol. De aceea nu vom utiliza estimări statistice actuale, care pot fi volatile, ci vom recurge la Rencesământul oficial al Ucrainei pe confesiuni religioase din anul 2003.

Potrivit Raportului din anul 2004 al acestui rencesământ oficial [6], situația este, în linii mari, următoarea. (1) Biserica Ortodoxă Ucraineană (Patriarhia Moscovei): 52,2% din total populație, adică aprox. 25 milioane de credincioși, cifră pe care conducerea aceastei biserici o umflă în prezent, fără nici o bază, la 35 de milioane [7]. (2) Biserica Ortodoxă Ucraineană (Patriarhia Kievului), adică Biserica transformată de către Patriarhul ecumenic în decembrie 2018 în Mitropolie subordonată Constantinopolului: 14,3% din total populație, aprox. 7 milioane, cifră pe care și această biserică o umflă exagerat, fără să dea însă nici o estimare mai precisă. (3) Biserica Ortodoxă Autocefală Ucraineană: 4%. (4) Biserica Greco-Catolică Ucraineană: a treia forță confesională din Ucraina, aprox. 11%, 5,2 milioane credincioși localizați în vestul țării. Apoi ateii și așa-zișii neafiliați religios și neoprotestanții de diverse denominațiuni sunt disipați aleatoriu cam peste tot în teritoriu, dar bisericile ucrainiene tradiționale, ortodoxă și greco-catolică, evidențiază o anumită distribuție geografică relativ clară.

Influența spirituală este și aceasta exercitată teritorial, greografic. În vestul Ucrainei, Biserica Greco-Catolică este dominantă, se declară „pro-europeană” și este percepută ca atare. În timpul protestelor din iarna 2013-2014 din Piața centrală a Kievului împotriva președintelui ales Viktor Ianukovici, reprezentanți ai acestei biserici, a treia forță confesională a țării, cu aprobarea arhiepiscopului lor Sviatoslav Șevșciuk, au participat activ la proteste și au amenajat în Piață corturi destinate oficierii serviciilor religioase [8]. Dar această Biserică, în istoria ei, a mers și mai departe cu „pro-europenismul”. La începutul celui de al Doilea Război Mondial, naționaliștii ucrainieni organizați ca Armată Revoluționară Ucraineană erau conduși de către Stepan Bandera, fiul unui preot greco-catolic din Vestul Ucrainei, și au luptat alături de „europeanul” Hitler împotriva URSS. Pe 30 iunie 1941 a fost dată publicității o Declarație de constituire a unui stat ucrainean independent cu sprijinul lui Hitler, declarație semnată de către Stepan Bandera. Această Declarație „s-a bucurat de sprijinul imediat al mai multor lideri religioși ucraineni, printre ei numărându-se mitropolitul greco-catolic Andrei Șeptițki și episcopul greco-catolic Grigorii Homișin. Mitropolitul Șeptițki a scris și o scrisoare pastorală în care îndemna populația să sprijine noul guvern” [9]. În realitate, liderii Bisericii Greco-Catolice Ucrainiene și credincioșii acestei Biserici au fost oameni de bună-credință, ei au crezut că Hitler se va ține de cuvânt și că va fi de acord cu edificarea unei Ucraine independente. Numai că, după evacuarea sovieticilor din Ucraina dincolo de Nipru, inclusiv cu ajutorul ucrainienilor lui Bandera, Hitler i-a tras pe sfoară, le-a desființat statul independent proaspăt proclamat și i-a arestat pe membrii guvernului, pe care i-a deportat în Germania.

În al doilea rând, zonele din Centrul și din Estul Ucrainei sunt ortodoxe, dar divizate între cele două biserici Ortodoxe, cea subordonată Patriarhiei Moscovei, recunoscută ca atare pe plan internațional, și cea subordonată unei autodeclarate Patriarhii a Kievului, care până de curând nu era recunoscută de nimeni. Am avea astfel o imagine a hărții unei țări, în care cele trei forțe religioase principale trag în trei direcții diferite: greco-catolicii spre Vest, Estul rusofon spre Est, spre Moscova, în timp ce zona centrală năzuiește spre recunoașterea internațională a unei Patriarhii ucrainiene proprii a Kievului.

Sigur, din punct de vedere geopolitic, într-o Ucraină independentă ar fi de dorit să fie eliminată influența spirituală a Federației Ruse, exercitată prin intermediul Patriarhiei de la Moscova, dar acest lucru nu este posibil în totalitate. În Estul rusofon această influență spirituală a Moscovei oricum nu va putea fi eliminată niciodată și nimeni nu este atât de naiv, încât să creadă că va putea fi eliminată vreodată. În Ucraina de azi trăiesc aproximativ 9 milioane de cetățeni care se declară de etnie rusă [10], dar vorbitorii efectivi de limbă rusă în mod curent, rusofonii cum mai sunt numiți, sunt în număr de aprox. 15 milioane de suflete (29,6%), potrivit rencesământului din 2001, dintru-un total de 48,4 milioane [11]. Deci, în Mitropolia Ucraineană aflată sub ascultarea Moscovei există 15 milioane de rusofoni, dintr-un total de 25 de milioane de credincioși. Înființarea unei Biserici Autocefale Ucrainiene nu are cum să mizeze pe trecerea celor 15 milioane de rusofoni de la Mitropolia de sub ascultarea Moscovei la cea a Kievului, ci va fi o bătălie de durată și care foarte probabil va cunoaște și episoade violente, pentru cucerirea parțială a diferenței de maximum de 10 milioane de suflete, pe care în parte ar fi posibil să le piardă Moscova și, eventual, să le câștige Kievul. Peste conflictul militar și politic înghețat din Estul Ucrainei se va suprapune un conflict, de asemenea înghețat, de natură religioasă. Conflictul nu va fi unul propriu-zis religios, între dogme religioase și ascultări canonice între Moscova și Kiev, ci va privi o latură pur materială. Unele parohii și eparhii se vor diviza între Moscova și Kiev, și atunci vor începe polemicile și luptele pentru împărțirea patrimoniului, case parohiale, terenuri, sedii, mănăstiri etc., cam așa cum s-a întâmplat și în alte părți cu conflictele pentru moștenirea patrimoniului bisericesc între greco-catolici și ortodocși.

Cine ce pierde și cine ce câștigă?  Să le luăm pe rând. Mai întâi, Patriarhia Moscovei va pierde câteva milioane de credincioși, un număr imposibil de prevăzut cu exactitate, undeva între un minimum neglijabil și un maximum de zece milioane de credincioși, fără să câștige nimic în schimb, în afară de o slăbire și mai accentuată a Ucrainei inamice. Pierderea numerică nu este gravă pentru Patriarhia Moscovei, care este cea mai mare din lume, cu cei peste 150 milioane de credincioși ai săi [12], dar pierderea de ordin simbolic este mai importantă. Patriarhia Moscovei pierde în Ucraina o parte a teritoriului său canonic vechi de peste trei sute de ani, pierde influență geopolitică, prestigiu și putere simbolică.

Patriarhia Kievului nu câștigă aproape nimic sigur, dar pierde perspectiva de a deveni în viitorul apropiat o patriarhie recunoscută pe plan internațional și a pierdut deja diaspora ucraineană în favoarea Patriarhiei Ecumenice de la Constantinopol. Inițial, patriarhul autoproclamat Filaret era mitropolit al Kievului și a candidat pentru funcția de patriarh al Moscovei, în 1990, dar a pierdut în fața Patriarhului Moscovei Alexei al II-lea. Atunci, de supărare, Filaret a proclamat o Biserică Ortodoxă Ucraineană cu sediul la Kiev ca Patriarhie a Kievului, iar pe sine s-a proclamat patriarh, statut nerecunoscut de nimeni și, se înțelege, nici de către Constantinopol. După cum se știe, în vara anului 2016 a avut loc un Sinod Ortodox în  Creta, care ar fi putut să fie ecumenic dar a ratat această țintă, prin refuzul de a participa al Patriarhului Moscovei, reprezentatul majorității ortodocșilor pe plan mondial, 150 de milioane, dintr-un total de 274 milioane [13]. După acest Sinod, patriarhul ecumenic al Constantinopolului Bartolomeu a decis să intervină în problemele interne ale Patriarhiei Moscovei, respectiv în Ucraina, pentru a încuraja schisma, prin recunoașterea unei Biserici Ortodoxe Ucrainiene Autocefale, cu sediul la Kiev.

La Sinodul numit impropriu „de unificare” a bisericilor ortodoxe din Ucraina, ținut pe 14 decembrie 2018 în Catedrala Sf. Sofia din Kiev în prezența președintelui Ucrainei Petru Poroșenko, s-a derulat o confruntare surdă între felonia bizantină a patriarhului ecumenic Bartolomeu și viclenia asiatică a autointitulatului patriarh al Kievului Filaret Denisenko. A câștigat categoric patriarhul ecumenic Bartolomeu. Acesta a prezidat Sinodul, a impus votul secret asupra unei liste pe care erau trecuți toți episcopii Bisericii, la care Mitropolitul Filaret ajuns deja la 89 de ani a pierdut încă o dată șansa de a deveni patriarh, în favoarea unei episcop foarte tânăr, Epifanie, de 39 de ani. Apoi, în ciuda faptului că le-a promis patriarhie, Sanctitatea Sa Bartolomeu a anunțat Sinodul că nu se pune problema ca la Kiev să se înființeze o Patriarhie Ortodoxă Ucraineană Autocefală, ci doar o Mitropolie subordonată Patriarhiei ecumenice, adică lui însuși, iar liderul acestei Biserici, foarte tânărul Epifanie, va purta titlul de Mitropoilit, nu de Patriarh, deși cu câteva luni mai înainte clerului și poporului ucrainean propaganda din toate părțile le-a spus clar că ar fi vorba de o Patriarhie a Kievului. Totodată, patriarhul ecumenic a mai anunțat că preia sub directa lui subordonare și pe ortodocșii ucrainieni din diasporă.

Astfel, Patriarhul ecumenic și-a adjudecat încă o Biserică de vreo zece milioane de credincioși, cu diasporă cu tot, intrată în subordinea Patriarhiei sale, deși se pare că nu a fost neapărat inițiava sa personală și că nici nu a fost cumpărat în acest sens de către președintele Poroșenko, așa cum a insinuat președintele rus Putin de curând. Ci mai degrabă „Sanctitatea sa” pur și simplu ar fi executat un ordin. Surse foarte informate și credibile din mediile diplomatice din SUA, de exemplu fostul ambasador american Arthur H. Hughes, arată că Patriarhia ecumenică este prea importantă pentru a nu fi controlată informativ și financiar de către Israel și SUA. Finanțarea vine din SUA și „nivelul finanțării este legat direct de gradul în care patriarhia reușește să îndeplinească cu succes misiunile primite de la supervizorii săi americani” [14]. Iar în ceea ce privește provocarea în plus a unei falii inter-confesionale în Ucraina, sub pretextul cinic al „unificării”, putem spune că aceasta este o misiune pe care patriarhul Bartolomeu a îndeplinit-o cu succes.

Câștigat de aici a ieșit nu doar patriarhul Constantinopolului, care i-a păcălit pe ucrainieni la fel ca odinioară Hitler, ci și președintele Ucrainei Petru Poroșenko, care a marcat importante puncte electorale. Acesta din urmă a făcut personal demersuri și vizite la Constantinopol pentru înființarea unei patriarhii ucrainiene la Kiev. A fost nevoit să înghită pilula amară, aceea că nu este vorba de o Patriarhie ucraineană pe deplin independentă, ci numai de o nouă Mitropolie dependentă de Constantinopol, că nu s-a realizat altceva decât o schimbare de stăpân, că a luat o parte a Bisericii Ortodoxe de la Moscova și a predat-o SUA, prin intermediul Patriarhiei ecumenice. Poroșenko nu mai putea să dea înapoi, nu mai putea să protesteze, pentru că mașinăria de propagandă era demult pusă în mișcare în favoarea sa și el însuși, Poroșenko, a fost numit un eliberator al poporului de sub influența Moscovei și, în stilul unei demagogii deșănțate, a fost comparat cu Kneazul Vladimir, care i-a creștinat pe ruși și a fondat Rusia Kieveană în urmă cu mai bine de o mie de ani.

Singurul perdant sigur din afacerea asta este poporul ucrainean însuși, care trăiește tot mai prost, și țara Ucraina care, prin recentul Tomos din Fanar, a mai primit încă o tăietură în profunzime în unitatea sa spirituală. De aici înainte este posibil orice, inclusiv un conflict intern, fratricid, cu o motivație religioasă fanatizată, cum nu s-a mai văzut din Evul Mediu.

Prof. univ. dr. Nicolae IUGA

sursă foto: adevarul.ro

[1] S. P. Huntington, Ciocnirea civilizațiilor, Ed. Antet, Bucureșști, 1999, p. 201.

[2] Vezi Nicolae Iuga,  Șovinismul de mare putere, Ed. Grinta, Cluj, 2014, p. 62 și urm.

[3] www.paulcraigroberts.org,

[4] www.informationclearinghouse.info/article37599.html

[5] https://ro.wikipedia.org/wiki/Ucraina

[6] http://web.archive.org/web/20041204115821/www.derzhkomrelig.gov.ua/info_zvit_2003.html

[7] https://ro.wikipedia.org/wiki/Biserica_Ortodox%C4%83_Ucrainean%C4%83_(Patriarhia_Moscovei

[8] https://www.mediafax.ro/externe/kievul-avertizeaza-biserica-greco-catolica-activa-in-cursul-miscarii-de-contestare-proeuropene-11899383

[9] https://ro.wikipedia.org/wiki/Declara%C8%9Bia_de_Independen%C8%9B%C4%83_a_Ucrainei,_1941

[10] https://web.archive.org/web/20111217151026/http://2001.ukrcensus.gov.ua/eng/results/general/nationality

[11] https://ro.wikipedia.org/wiki/Ucraina

[12] https://moldova.europalibera.org/a/autocefalia-bisericii-ucrainene-%C8%99i-ce-%C3%AEnseamn%C4%83-asta-pentru-moldova/29540638.html

[13] Atlas of Global Christianity 1910-2010, Edinburgh University Press, 2009.

[14] http://www.cuvantul-ortodox.ro/recomandari/fost-ambasador-american-patriarhul-ecumenic-este-supervizat-de-serviciile-secrete-americane-sinodul-de-la-creta-realizat-la-presiunile-lobbyului-americano-israelian-si-a-cia

Pentru noi, părinţii, totul a început ca un vis mititel, timid, plin de speranţă şi emoţie – atunci, demult, când puii noştri îşi croiau drum prin ultimul an de grădiniţă, urzind planuri despre ce vor face ei la şcoală: or să scrie, or să socotească, or să afle despre lumea mare şi (ceea ce mulţi din colegii lor nici nu voiau să audă) or să danseze!

A fost o promisiune cu greutate de legământ pe care şi-au făcut-o unul altuia şi fiecare în parte către “Doamna”.

Cine e Doamna? Unii o ştiau din vedere – acea “lady” care degaja o eleganţă naturală la fiecare gest sau cuvânt. Mai târziu a devenit pentru ei “Profa” şi – într-o viaţă şcolară trăită mereu în viteză, cu zeci de chipuri de dascăli care s-au perindat prin faţa lor, lăsând fiecare din ei o amprentă, mai difuză sau mai clară – ea, Profa, a fost timp de 10 ani pentru unii, o constantă. Ca acel ţărm familiar la care te întorci mereu, deşi poate ai spus că n-o vei mai face nicicând.

Mii de amintiri, milioane de emoţii, ore nesfârşite de muncă, un efort comun realizat de dascăl alături de elevi, pas cu pas – sau poate ar trebui să spunem pas de dans cu pas de dans!

Fiorul aşteptării, bucuria succesului a stat alături de laurii gloriei, dar şi lacrima gâtuită a neîmplinirii uneori! Ceea ce rămâne peste timp e realitatea indubitabilă că au rămas împreună! Legăturile care s-au clădit în aceşti ani sunt pe cât de durabile, pe atât de preţioase, căci ele s-au născut în cel mai firesc mod, aceşti copii asumându-şi prezenţa lor în sala de antrenament, efortul şi oboseala, în timp ce alţii erau la joacă!

“Cine nu cunoaşte setea şi truda ascunse într-un bulgăre de sare, să stea de-o parte!”

Mentorii lor – căci trebuie spus şi faptul că, alături de Profa, copiii au fost antrenaţi în ultimii ani şi de Profu, omul pe care cei mai mulţi îl identificau cu un coleg mai mare la început! – au modelat traseul micilor şi apoi mai marilor dansatori cu perseverenţă şi răbdare, iar rezultatul muncii lor nu se vede doar pe ringul de dans, pe parchetul perfect lustruit al marilor concursuri, ci şi în viaţa de zi cu zi. Da! I-au făcut mai verticali, cu toate implicaţiile cuvântului, i-au făcut mai dârzi, i-au făcut mai curtenitori.

“Mereu i-am admirat pe dansatorii de la Mini-Maxi D.C., par să iasă în evidenţă oriunde ar fi, chiar dacă nu sunt în ţinute specifice, ei pur şi simplu au acea alură, acea atitudine care întoarce capetele celor din jur!”

Când Profa a propus să organizăm un bal al absolvenţilor clasei de coregrafie din cadrul Şcolii de Artă pentru promoţia 2018, am vrut iniţial să-i dăm anvergura pe care efortul de atâţia ani al acestor copii o impune! Nu ne lipseau nici ideile, nici capacitatea de a le pune în practică. Apoi, tot rostogolind problema pe toate părţile, ne-am dat seama că o locaţie prea “glamour”, eventual un meniu sofisticat şi ţinute şi coafuri elaborate din zona părinţilor, ar muta centrul de interes de pe ceea ce se dorea a fi, de fapt, acest eveniment: o încununare a realizărilor acestor copii în lumea dansului.

Astfel încât, pe 14 decembrie, ne-am adunat în sala de antrenament pentru a asista la un cadril pregătit cu maxim profesionalism şi executat cu infinită eleganţă, precum şi la o serie de show-uri individuale, care au demonstrat capacitatea absolvenţilor de a-şi construi singuri magia.

Au lăsat doar arta lor să vorbească – fără falsă modestie, dar şi fără alte zorzoane inutile – doar ARTA! Şi a fost suficient! Ar fi meritat milioane de aplauze, dar le-au avut pe cele mai sincere, cele ale mâinilor ce i-au alintat şi îndrumat în drumul lor dansând prin viaţă, adică ale părinţilor, bunicilor şi tuturor celor dragi.

Pentru unii, balul a fost momentul când au pus pantofii de dans în cui; dar ştim cu certitudine că nu vor rămâne străini de sala de antrenament, de profesorii lor, şi mai cu seamă unii de alţii. “Once a dancer, always a dancer”.

Dansul, artă şi sport în egală măsură, ne-a marcat viaţa şi nouă, familiilor acestor copii; s-au creat punţi, legături greu de frânt, amintiri şi zâmbete. S-a generat atâta emoţie şi energie pozitivă, încât cred cu tărie că ar putea lumina lumea! De fapt, ştiu că a făcut-o!

Autor, Andreea BIRO, un părinte emoţionat

Cel mai mare succes românesc din ultimii 25 de ani, Moromeții 2, va avea trei proiecții speciale în Sighetu Marmației, pe 22 ianuarie, la Școala de Muzică și Arte Plastice „George Enescu”, Sala Monica Chifor, de la ora 9:00, 12:00 și 18:00. Biletele pentru proiecția de la ora 18:00 vor fi disponibile la Sala ”George Enescu”, înainte de începerea filmului.

Filmul s-a lansat oficial anul trecut, pe 16 noiembrie și a adus după două luni în cinematografele din România peste 184.000 de spectatori, plasându-se în primele poziții din box office-ul românesc. Cei care încă nu au avut șansa de a vedea cel mai așteptat film românesc al anului o pot face în continuare, programul complet din cinema, pentru săptămâna 11 – 17 ianuarie, putând fi consultat aici.

Avanpremierele și proiecțiile speciale organizate de echipa filmului în cadrul turneului de promovare, demarat de Transilvania Film la finalul lunii octombrie a anului trecut, au strâns aproape 40.000 de spectatori în cele peste 60 de orașe în care au avut loc. Majoritatea proiecțiilor din caravană au rulat cu casa închisă, filmul și echipa fiind întâmpinați cu aplauze și entuziasm de fiecare dată.

„Eu nu am mai trăit așa ceva niciodată în viață, sunt greu de descris în cuvinte experiența și  emoțiile trăite la fiecare întâlnire cu publicul și sunt profund recunoscător pentru tot acest val de apreciere și iubire.”, a declarat și regizorul Stere Gulea.

Pelicula readuce pe marile ecrane, după mai bine de 30 de ani, iubitele personaje ale lui Marin Preda, sub regia aceluiași Stere Gulea. Imaginea filmului este alb-negru și este semnată de Vivi Drăgan Vasile, unul dintre cei mai apreciați directori de imagine din România.

 Moromeții 2 continuă povestea familiei lui Ilie Moromete, din satul din Câmpia Dunării, și-l are în prim-plan pe mezinul Niculae. Anii 1945-1946 îl găsesc pe Ilie Moromete îmbătrânit, dar încă în putere. Între el și cea de-a doua soție, Catrina, tensiunile continuă, în timp ce Niculae este pus la încercare de promisiunile lumii noi, în care totul e posibil dacă te înregimentezi. Trailer-ul oficial al filmului poate fi urmărit aici.

Distribuția este una de excepție și reunește câțiva dintre cei mai apreciați și iubiți actori români. În rolurile principale publicul îi va vedea pe Horațiu Mălăele (Ilie Moromete), Dana Dogaru (Catrina Moromete) și Iosif Paștina (Niculae Moromete), aflat la debutul într-un rol principal în cinema. Alături de ei apar Răzvan Vasilescu (Cocoșilă), Gheorghe Visu (Matei Dimir), Oana Pellea (Fica), Andi Vasluianu (Vasile al Moașei), Florin Zamfirescu (Țugurlan), George Mihăiță (Aristide), Ioana Bugarin (Ileana), Paul Ipate (Paraschiv), Vlad Logigan (Notarul Oprescu), Cuzin Toma (Oauăbei), Marian Râlea (Cârcâdat), Dorina Chiriac (Mărioara Bâzdoveică), Liviu Pintileasa (Zdroncan), cu participarea extraordinară a lui Ion Caramitru (Directorul școlii).

Cristian Niculescu este scenograful care a refăcut casa Moromeților după schițele și imaginile celei vechi, iar centrul satului a fost creat de la zero. Dana Păpăruz, premiată cu trofeul Gopo pentru Aferim!, este creatoarea costumelor. Montajul filmului a fost realizat de Dana Bunescu și Alexandra Gulea, muzica este semnată de Vasile Șirli, iar coloana sonoră este gândită de aceeași Dana Bunescu, câștigătoare a 6 premii Gopo până în prezent, pentru montaj și sunet. Machiajul și coafura sunt semnate de Dana Roșeanu, Iulia Roșeanu și Domnica Bodogan. Producătorii filmului sunt Oana Giurgiu și Tudor Giurgiu. Fotograful afișului oficial este Alex Gâlmeanu.

 ***

Moromeții 2 este o producție Libra Film, realizată cu sprijinul Centrului Național al Cinematografiei și Studioului de Creație al Ministerului Culturii, în colaborare cu TVR și HBO România.

Cu sprijinul: Cinema City, Banca Transilvania, Timișoreana, Aqua Carpatica, Auchan Retail Romania, Catena, Țiriac Auto.

Susținut de: Primăria Municipiului Sighetu Marmației, Centrul Cultural Sighetu Marmației, Școala de Muzică și Arte Plastice „George Enescu”.

Recomandat de: Europa FM.

Parteneri media: Adevărul, Radio România Cultural, Dilema Veche, OK! Magazine, Historia, Marie Claire, Cosmopolitan, Femeia, Zile și Nopți, Cinemap, Cinemagia, Observator Cultural, Agerpres, VICE, Euromedia.

Partener monitorizare: mediaTRUST

***

Noutăți, programul evenimentelor din țară și povești din culisele filmărilor vor fi postate pe pagina de Facebook a filmului.

Trailer:  YouTube | Facebook

Comunicat de presă

Alexandru Filipașcu – istoric, gazetar, profesor – teolog și primar al Sighetului în perioada interbelică – are, începând de azi, 16 ianuarie 2019, o placă memorială amplasată pe clădirea unde a locuit, în orașul în care s-a documentat și a scris una dintre cele mai importante lucrări ale sale, ”Istoria Maramureșului” (premiată de Academia Română în anul 1941).

Demersurile pentru confecționarea și instalarea plăcii, făcute de poetul prof. Ion Petrovai și de către actualul primar al Sighetului, ing. Horia Scubli, s-au finalizat cu bine.

În prezența unui public (prea) restrâns și-a unui singur profesor de istorie “în exercițiu” (sic!), părintele protopop Vasile Aurel Pop a sfințit placa.

Poate, poate, așa cum s-a remarcat la fața locului, într-un viitor nu foarte îndepărtat, Alexandru Filipașcu va avea și un bust la Sighet.

Propunerea a fost făcută de către “Salut, Sighet!” în urmă cu peste un an (puteți reciti articolul AICI), dar rezultatele au fost modeste.

Speranțe mai sunt, descendenții acestuia, din semnalele pe care le-am primit, se pare că doresc să se implice în acest proiect!

Ion MARIȘ

Păi, aş avea o mulţime de motive, printre care:

– azi, 15 ianuarie, s-a prăbuşit acoperişul bisericii de lemn de secol XVIII din Buteasa, aflată în stare gravă de colaps de mai mulţi ani de zile, pentru care nimeni n-a găsit fonduri;

– Palatul Cultural din Sighet a încăput pe mâinile unora care nu l-au construit şi care au evacuat brutal de acolo instituţiile municipale de cultură;

– pentru că doi primari au promis redeschiderea unuia din cele două cinematografe de la Sighet, dar nu s-au ţinut de cuvânt, amatorii de film fiind nevoiţi să meargă până la Baia Mare;

– pentru că singura sală mare de spectacole din Sighet, „Viorel Costin”, este închisă de ani de zile şi stă să se dărâme;

– pentru că în Casa Memorială „Ioan Mihalyi de Apşa” plouă, pereţii cad şi nu se poate intra, dar, unde, la recenta dezvelire a unei noi plăci memoriale, au acoperit pereţii răpănoşi cu drapele…

– pentru că în mai multe case din Muzeul Satului din Sighet plouă şi „satul” arată ca o ruină;

– pentru că majoritatea clădirilor de patrimoniu din Sighet sunt înt-un hal fără de hal;

– pentru că plouă peste frescele bisericii medievale de lemn de la Strâmtura, pentru frescele în restaurare de la Sălişte-Buleni nu se mai găsesc bani, iar la biserica Călineşti-Căeni acoperişul este distrus;

– pentru că porţile, casele şi acareturile de lemn ale Maramureşului sunt demolate una câte una;

– pentru că, dacă trec Dealul, constat că, deşi de la Baia Mare s-au furat „perlele coroanei”, sigiliul de secol XIV al oraşului (din Muzeul de Istorie) şi o mostră unicat mondial de calcit bicolor (din Muzeul de Mineralogie), hoţii n-au fost prinşi, iar piesele nu au fost recuperate;

– pentru că cetăţile Chioar, Seini, Onceşti şi Cetatea Borcutului sunt năpădite de bălării şi se fac una cu pământul;

– pentru că toate comorile turismului minier din bazinul Băii Mari sunt părăsite, inundate, ruinate;

– pentru că biserica de lemn din Costeni se prăbuşeşte, precum Casa George Pop de Băseşti, Casa Alexiu Pocol, fostul Palat episcopal greco-catolic din Baia Mare, casa Iurca din Sarasău, sinagoga din Ruscova etc.

– nici cu Clujul, capitala culturală a Transilvaniei, nu mi-e ruşine: ştiţi câţi participă acolo la o lansare de carte? Vă aduceţi aminte cum a „raşchetat” Boc, fără autorizaţie de la Ministerul Culturii, ornamentele de pe o serie de monumente istorice, „pentru a nu cădea în capul trecătorilor”? Ţineţi minte cum tot Boc a refuzat să inscripţioneze trilingv numele Clujului, până ce l-a obligat justiţia să o facă, iar atunci acesta a montat în răspăr panouri şi cu denumirea „Municipium Aelium Napocense Ab Imperatore Hadriano Conditum (117-138)”? Ştiaţi că în urmă cu doar câteva zile primăria lui Boc a parafat dispariţia uneia din cele mai importante descoperiri arheologice din Cluj: singurul loc unde zidul medieval era construit direct peste zidul roman?

Şi aşa este în toată ţara…

Ca să închei, arunc o privire pe statistici: România are cei mai mulţi analfabeţi funcţionali din Europa, cei mai puţini studenţi raportaţi la numărul de locuitori, cei mai puţini cumpărători şi cititori de carte etc. Românii nu mai merg aproape deloc la operă, filarmonică, teatru sau bibliotecă, dar ţara geme de plină ce e de plagiatori şi semi-analfabeţi ajunşi „doctori în ştiinţe”.

Vreţi o sărbătorire a Zilei Culturii aşa cum ar trebui? Atunci lăsaţi festivismele şi haideţi să punem azi cu toţii mâna pe o carte!

Teofil IVANCIUC