Toma Enache, regizorul filmului „ENESCU, jupuit de viu”, a fost recent distins cu premiul „Premio Cultura” în cadrul unui eveniment cultural organizat în Veneția. Filmul va fi lansat în România în luna noiembrie, fiind planificate peste 30 de premiere de gală în orașe din întreaga țară.

Regizorul a fost prezent la evenimentul cultural „Leoni, Gattopardi di Sicilia” organizat la Palazzo Donà dalle Rose. Acest proiect a fost creat și regizat de Nino Graziano Luca, în colaborare cu Contesa Chiara Modica Donà dalle Rose, sub patronajul Comisiei de Cultură a Camerei Deputaților din Italia și al Consiliului Internațional al Dansului UNESCO.

„Sunt onorat să primesc Premiul Cultura, un premiu acordat într-un loc emblematic – Veneția. Această recunoaștere o împart cu maestrul Stefano Nicolao, creatorul costumelor din filmul nostru. Mulțumesc doamnei Gabriela Dancău, ambasadoarea României în Italia, Președintelui Comisiei de Cultură din Camera Deputaților a Parlamentului italian, On. Federico Mollicone, și organizatorului evenimentului, Nino Graziano Luca, alături de familia Donà dalle Rose”, a declarat regizorul Toma Enache. Toma Enache a fost prezent la decernare alături de cei doi producători executivi ai filmului, Marta Maria Mocanu și Elena Enache.

Lansare în România

Publicul românesc va avea ocazia să vizioneze în premieră acest film mult așteptat începând cu luna noiembrie. „Enescu, jupuit de viu” va fi lansat în cadrul a peste 30 de proiecții de gală în toată țara, debutând pe 2 noiembrie la Iași, 4 noiembrie la București, 5 noiembrie la Ploiesti și 6 noiembrie la Constanta. Pe pagina de Facebook și Instagram a filmului este postată lista completă cu data și locația fiecărei premiere.

Regizorul Toma Enache subliniază: „Acest film își propune să aducă în prim-plan nu doar genialitatea compozitorului George Enescu, ci și latura umană a acestuia. Sper ca prin această producție să aducem publicul mai aproape de sufletul lui Enescu și să-l facem iubit așa cum merită. Dincolo de compozitorul de geniu, este omul Enescu, pe care publicul poate să-l descopere în acest film. Sper ca filmul nostru să contribuie la îmblânzirea unora dintre semeni, lucru pe care Enescu dorea să-l facă, prin muzica lui. Poate nu doar să-i îmblânzească, ci și să-i facă să-l iubească așa cum merită.”

Distribuția și proiecțiile de gală

Filmul beneficiază de o distribuție remarcabilă, cu Mircea Dragoman în rolul lui George Enescu și Theodora Sandu în rolul Prințesei Maruca, alături de actori cunoscuți precum Cezara Dafinescu, Manuela Hărăbor, Adrian Titieni, Cristian Sofron, Kira Hagi, Pavel Ulici, Filip Ristovski, Erica Moldovan, Codrin Dănilă și regretatul Constantin Codrescu. Costumele sunt create de italianul Stefano Nicolao, celebru pentru munca sa la producții premiate cu Oscar, iar muzica reunește opere ale lui George Enescu și compoziții originale semnate de Sebastian Androne-Nakanishi, desemnat „Compozitorul Anului 2022” la International Classical Music Awards.

Coloana sonoră este interpretată de Orchestra Națională a Franței, sub bagheta Maestrului Cristian Măcelaru, director artistic al Festivalului George Enescu și de Orchestra Națională Radio din România, condusă de Maestrul Horia Andreescu. De asemenea, violonistul Alexandru Tomescu adaugă o notă distinctă acestei producții sonore. Coloana sonoră include și un fragment muzical original, interpretat de George Enescu la vioară și Dinu Lipatti la pian.

Bilete și informații

Filmul „Enescu, jupuit de viu” va fi prezentat exclusiv în cadrul premierelor de gală, în prezența regizorului și a unor membri ai echipei, oferind publicului o experiență cinematografică unică. Biletele sunt disponibile pe iabilet.ro și ticketstore.ro.

Filmul va putea fi vizionat anul acesta doar la premierele de gală din întreaga țară.

Pentru mai multe informații și detalii despre film, urmăriți paginile oficiale de social media: Facebook: facebook.com/enescufilm;  Instagram: instagram.com/enescufilm; Website: www.lasteaua.ro

Comunicat de presă

Nota redacției: premiera la Sighet a filmului va avea loc la începutul lunii decembrie 2024, detaliile urmând a fi comunicate de către organizatorul local al evenimentului, Rotary Club Sighet.

Un adevărat regal de poezie s-a desfășurat la GHELARI, la începutul săptămînii trecute: luni-joi, 19-22 august, 2024. Veniți din zări îndepărtate, cei prezenți s-au bucurat de  revederea așteptată de atîta amar de vreme. Decorul minunat – păduri, verdeață, cazare la altitudine, cer senin, piscină, liniște favorabilă creației artistice… Totul doar la o sumă derizorie… Acoperind cele trei nopți de cazare și mesele aferente…

Ajungem pe la orele 13:00, luni. Programul oficial începe exact la orele 17:00, cum era stabilit, la o smerită bisericuță greco-catolică. Preotul vorbește concis, competent, sensibil, despre locașul în care ne aflăm.

„Datează de pe vremea MARIEI TEREZA, de la o mie șapte sute…”
„Opt zeci”, murmur eu.
„Și doi”, completează preotul.

„Inițial era catolică, apoi era greco-catolică, ortodoxă după 1948, retrocedată la greco-catolici după 1990. Cînd am intrat aici, ciupercile crescute din cauza umezelii  erau înalte de 80 de centimetri. Tavanul, nereparat de zeci de ani, se prăbușea peste orga de alamă. Sînt singurul enoriaș supraviețuitor al acelor vremuri. Un alt enoriaș, ceh de origine, a demontat orga și a trimis-o în Secuime, unde își îndeplinește menirea…”

Totul se confirmă: sus, în niște amvoane, ascetismul catolic este  reprezentat de niște statuete. Totuși, ortodoxia pare umană, apropiind credinciosul în suferință, căutînd alinare la CEL-DE SUS.

Dar ortodocșii, cum or fi fiind ei???

Două tablouri, unul cu FECIOARA, iar celălalt cu IISUS, privesc trist, de parcă și-ar spune: „Ce vrei, măi dragă? Asta-i viața…”

„Erau două chei la ușă. Una a rămas la catolici iar a doua am dat-o la ortodocși. La retrocedarea de după 1990, nu ne-au înapoiat-o. Așa că luăm cheia de la catolici atunci cînd vrem să intrăm”.

(Aveam să-mi dau seama că omul era de toată isprava. Îl consider cel mai calificat din tot „Festivalul”…)

Toți citesc una-două creații scurte. Cam trei minute de fiecare. Mulți chiar scurtează timpul, ca să n-o lungească. Par oameni de treabă. „Poate chiar or fi fiind”, îmi trece prin minte. Totul se termină pe la orele 20:30, cu fotografia de grup de pe treptele de la intrare.

Dibuiesc drumul de întoarcere, parțial fericit: locul are o liniște aparte, e curat, oameni-s harnici.

„A venit cineva de la cultura deveană pentru a onora evenimentul?”, întreb eu cînd îmi vine rîndul să citesc. Nu mă uimește răspunsul negativ. „Mama nu se supără! Pot să ud și canapeaua”, îmi trece prin gînd reclama antică, eu regretînd epoca timpurie a bebelușului obraznic.

N-aș vrea să produc supărări. Am constatat că la DEVA tare iute sare smalțul dacă nu ești din gașcă. Zîmbetele  complice mă fac să cred că nu-s singurul avînd această părere.

(„Bine am mai început-o. Am devenit oare dizident?…”)

Mirarea mi se evaporă ca luată cu mîna cînd alungi deochiul bînd apa de pe cărbunii încinși. Îmi amintesc cele două lansări de carte pe care le-am avut anul trecut la ORĂȘTIE, iar una la DEVA, avîndu-i ca invitați pe publiciștii ION POPESCU BRĂDICENI și LAZĂR POPESCU, ambii conferențiari universitari doctori, membri ai UNIUNII SCRIITORILOR DIN ROMÂNIA, lansări ținute la date diferite la SINAGOGA refăcută acum cîțiva ani. Am făcut toate cele necesare – afișe, invitații personale în două licee, din care unul AUREL VLAICU, colegiu național, plus două școli generale. Nu a venit NIMENI dintre „oficiali” sau dintre profesori…

E o constatare care va deveni realitate de necontestat… Poate datorită faptului că ORĂȘTIA e declarată „capitală culturală a județului Hunedoara”?…

Mă gîndesc la faptul că oi fi fiind eu de vină, pentru că n-am invitat pe cine trebuie. Anul acesta, pe 10 septembrie, cînd voi lansa cartea de poezie POVESTIRI DE NES(U)PUS, voi invita femeile de serviciu, pentru ca primăria să fie bine aspectată astral…

Mă amuzam enorm de fiecare dată cînd mergeam ca să anunț o lansare de prestigiu la care aduceam oameni deosebiți pe plan național, cînd vedeam crisparea „oficialilor”!… Răsuflau ușurați cînd mă vedeau plecat și necerînd vreo sumă de sponsorizare. „Arondații din oficiu” pentru a primi sponsorizări partinice puteau fi satisfăcuți de tovarășii de drum…

Nu se iroseau bani pentru lansări de carte…

„Poate avem nevoie pentru manifestări manelistice de largă respirație urît mirositoare, cum ar fi un concert Gheboasă sau Mangă Uraganul, că acolo vine gloata votatoare… Și dacă-s mulți e bine, că puterea pulimii crește… Exponențial…”, îmi mai trece mie prin minte.

La ultima lansare de carte de anul trecut, la Deva, avusesem 12 inși participanți: 9 aduși de mine!… Cu 5 zile înainte venise BOMBONEL, așa „că cultura deveană” (!) era prea obosită pentru a onora prezența a doi renumiți publiciști pe plan național: Conf. Univ. Dr. LAZĂR POPESCU și ION POPESCU-BRĂDICENI! Doi necunoscuți, dar 50% din materialui scris atunci la biblioteca deveană ca promovare se baza pe scrierile lor!!!

Nepăsarea arogantă și autosuficiența au farmecul lor abisal…

Ziua a doua, marți, am folosit-o pentru o binemeritată refacere: am ras 15 kg de mere pentru plăcinta viitoare, revigorîndu-mi relațiile conjugale, deteriorate de trecerea timpului necruțător… Aveam mare nevoie de asta în perspectiva zilei de miercuri, care mă aștepta rînjind sardonic…

Miercuri, ora 10:00 – citire de creații.

Sînt foarte mulți „doctori” în ceva. Deci există „șansa melcilor, adică să fim mereu ultimii”, cum zicea Mircea Dinescu înainte de a se cantona prin preajma grătarelor cu șfară de muzică rrromânească…

Devin suspicios-îngăduitor, recitînd: „S-a spart de mult conducta cu manele/ Ca mai demult conducta cu folkiști/”. Trag concluzia că arta cuvîntului își va reveni. „Sînt mai mulți acei care scriu decît acei care citesc”, zice unul, înviorîndu-mă cînd nu mai speram nimic.

„Nuca-n perete” are și ea farmecul ei personl.

„Minerii nu-s de vină”, decretează firoscos unul care o fi avut 15 ani la „îmbăloșirea evenimentelor din Decembrie”. Îmi dau seama că are o misiune trasată de „tovii” de odinioară.

„Ce crezi, prietene! Doar nu-i lăsăm pe „telectuali” să spună ce vor ei, ca să zăpăcească mințile zăpăcite ale auditoriului de n-o să ne mai înțelegem cu el!”

(Declar în fața MARII ADUNĂRI NAȚIONALE: „Stați liniștiți, tovarăși,  la locurile dumneavoastră! Aici parcă sîntem la LAKE PLACID”.)

„Îmi amintesc de tandrețea cu care minerii crăpau țestele de intelectuali cu cozile de tîrnăcop. Aceeași intelectuali care-i aplaudau pentru ajutorul dat „demo(n)crației” de cumetrie…”, mai zic eu, convins că mai bine aș tăcea.

Tipul dispare nervos, ca să raporteze „la centru”!…

Oare unde au mers 15.000 de mineri, în cele  trei zile, după „asimilarea” conservelor de pește și de fasole, cînd orice om caută un loc mai retras pentru a se reculege în liniște, ciucit cum cere momentul?…

Trimisul de la centru, un fost imberb acum 35 de ani, în pubertatea mijlocie cînd avea ca reper comportamentul biblicului ONAN, se ridică țîfnos părăsind sala pentru a „raporta”urgent la centru!!!

„Opinia proletară” nu doarme. Sînt mai mulți acolo în „misiune”!!!…

În bermude roșii proaspăt spălate acum două săptămîni (!!!) și purtînd un tricou sub care ascunde o minge de baschet,  cu o barbă cîlțoasă de satir priapic, o arătare mă admonestează revoluționar. Mă efortez să nu izbucnesc în hohote. Îmi amintesc nimfele hăituite prin pădurile în care   decorul e propice priapismului exacerbat. Păcat că mimfele, odinioară excedentatare, lipsesc. Caut să-i detectez turloaiele paricopitate. Are adidași, așa că încercarea mea e sortită eșecului. Barba sa zburlită arată revolta proletară a înțepenitului în tranziția permanentă.

Un falusian ratat, defazat cu pi/2 în alergarea nimfomaniacă…

Plec fericit: am obținut enervarea progresivă, generatoare de  progres…

Am revelația zilei atunci cînd trec prin localitatea GOTHATEA. Dau fuga la dicționar dar nu găsesc mare lucru. Accesez saitul cercetătorilor englezi, experți în orice și aflu că numele localitatății GOTHATEA vine de la GOȚI. Aceștia accesau albiile rîurilor, penetrînd mai ușor în teritoriu. La fel cum CELȚII au intrat pe SOMEȘ. Erau migratori călări. Unii dintre ei, neavînd cai suficienți, călăreau cîte doi pe același bidiviu. Au fost numiți BI-GOȚI. Ei au creat limbajul și comportamentul bigot zonal, atît de bine reprezentat local. BI-GOTISMUL a penetrat „deplin și definitiv la orașe și sate în zona Mureșului hunedorean…” Noi nu ne mai mirăm constantînd consternați realitatea. Limba și mai ales comportamentul BI-GOT au devenit normă în zonă și au ajuns la cote de neînchipuit.

„Bigotismul a învins deplin și definitiv la orașe și sate…”
Ca odinioară comunismul…

Acela în care aveai totul gratis: facultate, tratament medical și mai ales dental cînd nu costa nimic o plombă sau o extracție. Astăzi ne raportăm la euro, 40-60 de euro o plombă, 30 de euro un detartraj, deși ai plătit 40 de ani asigurări de sănătae…

Așa că domnilor, tovarăși sau prieteni, care mai aveți curajul (în afară de mine!) să mai scrieți SURÎSUL HIROSHIMEI?… Că bate vîntul aspru de la UNCHIUL SAM…

Că dacă nu ești „politically correct” vezi tu pe dracul și te înveți minte…

Plec fericit pentru că am scăpat cu viață, nefiind afectat de ceea ce tocmai vă spusei…

A bon entendeur, salut!…

(NOTA SUB-REDACȚIEI: Văzînd aberațiile publicate, noi declarăm că ne disociem total și explicăm următoarele:

• TARABA LITERARĂ trebuia să se numească TABĂRA LITERARĂ
• Dactilografa noastră, cu ochelarii în lacrimi pentru neparticipare la eveniment, a făcut o „greșeală din eroare”, scriind TARABA în loc de TABĂRA. Cam la fel cu IUBIREA DIN DRAGOSTE. A fost concediată instantaneu. „Cine mă mai ia pe mine acum?”, a fost auzită murmurînd la plecare. „Nu mai sînt tînără. Am 28 de ani…” „Te iau eu, de două ori pe săptămînă”, a declarat un bătrîn pensionar de armată, la venerabila vîrstă de … 45 de ani. „Doar să ai răbdare cu mine și să nu mă grăbești”, a mai declarat el sfios…
• La anul, REDACȚIA își rezervă dreptul de a-l trimite pe reporterul nostru special, pentru a verifica evoluția spiritului BI-GOT…
• Îmi permit acestea pentru că niciodată „nu mă tăvălesc cu bara-n mînă ca să mă AJUNG undeva”! Am preferat să dau concursuri pentru a ajunge acolo unde nu merit… locurile fiind ocupate din vreme de „parveniții timpurilor noi…” )

Nicolae RĂDOI

Citindu-ți povestea (aici) parcă trăiesc un déjà-vu, mă întorc în timp cu nostalgie la momentul când am părăsit și eu Sighetul, așa ca tine, fără nici un regret, cu tristețe și frustrare, supărată pe cei pe care credeam că mi-au făcut rău, de la părinți, familie, prieteni, fost soț și tot… sistem politic, corupție, religie, dogmă, injustiție, nedreptate… asta s-a întâmplat acum mai bine de două decenii…

Eram ca tine, gândeam ca tine, simțeam ca tine…. că mă sufoc, că nu am aer, că trebuie să înghit o grămadă de rahaturi, decizii injuste, pe plan personal sau profesional. Îmi aduc aminte de fiecare emoție și sentiment pe care l-am trăit în acel moment. Mi-am promis, cu mâna pe inimă, că nimic și nimeni nu va reuși să mă clintească din loc și să mă facă să mă răzgândesc să mă întorc înapoi în Sighet. Nu a fost așa, după ce am îndepărtat tot și pe toți din jurul meu să nu mai mă „rănească” m-am întâlnit pe mine însumi și „umbra” mea proprie, toate emoțiile și sentimentele trăite atunci le-am retrăit din nou pentru că erau bine încrustate în ADN-ul meu; de fiecare dată când întâlneam o situație le fel ca cele menționate mai sus, deși erau mai rare, rana se deschidea, emoția ieșea la suprafață… și atunci a început al doilea „război”, cel cu mine însumi, care a fost decisiv în declinul și căderea mea, dar asta e o altă poveste, poveste pe care poate o voi publica complet într-o zi.

Căderea și ridicarea mea în același timp. Când am „căzut” am simțit nevoia să mă întorc acasă și m-am întors, cu gândul să mă instalez poate din nou în Sighet. Aveam nevoie de reconfort și consolare și asta mi-a dat Sighetul, anul trecut și anul acesta. Familia mi-a fost alături ca de fiecare dată, să mă susțină, să mă consoleze, să mă sfătuiască, au fost acolo pentru mine când am avut nevoie. Să-mi susțină orice decizie voi lua. Și le mulțumesc din suflet.

Cred și știu acum cu tărie că absolut nimeni și nimic nu e de vină pentru ce mi s-a întâmplat sau mi se întâmplă în prezent; stând și analizând tot ce am trăit până acum am ajuns la această concluzie, e logic, trebuie să evoluăm. Să creștem! Noi „atragem” experiențele de care avem nevoie pentru creșterea profesională și spirituală mai ales. Sufletul nostru nu poate să evolueze dacă nu suferim – nu-i așa? – așa este la școală sau într-o meserie. Am ajuns să înțeleg că nu există experiențe rele sau bune în viață, există doar experiențe din care învățăm, deși nu așa pare la prima vedere; absolut tot ce ni se întâmplă, absolut tot ce trăim este pentru creșterea noastră spirituală și socială. Probabil nu vezi așa lucrurile în momentul ăsta, dar le vei vedea așa într-o zi. Sper din suflet!
„Când schimbi modul în care privești lucrurile, lucrurile pe care le privești se schimbă.” (Wayne Dyer) Și nu pentru că lucrurile s-au schimbat ci pentru că tu le privești dintr-o altă perspectivă.
Învățăm cât trăim, nu numai la școală, nu numai în domeniul profesional… să iubești se învață, să accepți se învață, să tolerezi sau nu, să fii fericit sau nu, să ierți sau nu, depinde unde ne îndreptăm energia și gândurile. Eu îmi îndrept energia spre POT și REUȘESC… musai!

Autocunoaștere este calea către o viață fericită și împlinită.
Experiențele de viață ne „șlefuiesc” ca pe un diamant brut până sclipim. Venim toți pe pământ cu un har și cu talente, trebuie numai să le descoperim. Nimeni nu e mai bun ca altul, singurul lucru ce ne deosebește este starea de conștientizare în care ne aflăm. Și de aici, toate acțiunile pe care le întreprindem și deciziile pe care le luăm ne vor decide destinul și calea pe care pășim.

Evelin, îți doresc tot binele din lume și la cât mai multe experiențe pozitive de viață. Într-o zi vei străluci ca un diamant!

Ionița Năneștean
(Québec, Canada)

Foto: Mariana Petrovai

CĂTRE,
EPISCOPIA Greco-Catolică de MARAMUREȘ
– În atenția Excelenței Sale, Episcop Vasile Bizău –

Numele meu este Ion Bobocea și sunt un credincios și membru al Parohiei greco-catolice Vadu Izei.

Excelență, am luat act cu deosebită mâhnire despre măsura luată împotriva preotului și îndrumătorului meu spiritual Marius Vișovan, și nu doar al meu, prin decretul pe care l-ați emis la data de 13.08.2024, desigur emis cu multă purtare de grijă fața de comunitatea noastră și față de nevoile ei spirituale.

Înainte de toate, Excelență, apreciez că acest decret este emis în mod discreționar, fiind lipsit total de temeinicie, motiv pentru care voi proceda la expunerea, pe scurt, a unor aspecte legate de temeinicie.

Așadar, temeinicia este o condiție esențiala de validitate a ordonanței/ hotărârii/ decretului (cazul documentului în dezbatere) dispuse, pronunțate de către un organ de jurisdicție, caracterizată prin concordanța perfectă între ceea ce s-a hotărât cu privire la raporturile juridice dintre părți și PROBELE ADMINISTRATE în cauză. Toate cele invocate mai sus sunt temeinice atunci când, printr-o argumentare RIGUROASĂ și o MOTIVARE LOGICĂ, prin punerea in evidență și aprecierea exactă a conținutului unor probe pe care le reține și contraargumentarea pentru înlăturarea altora, lămurește toate faptele care permit o concluzie justă cu privire la raporturile și drepturile părților.  Pe cale de consecință, temeinicia reprezintă o latură INSEPARABILĂ a unei HOTĂRÂRI VALABILE!

Excelență, având în vedere cele expuse, apreciez că ați emis un înscris-simulacru care se desființează de la sine, considerent pentru care, VĂ SOLICIT imperios să-l anulați și, pe cale de consecință, să-l repuneți de îndată în drepturile legitime pe preotul Marius Vișovan!

În solicitarea mea, înțeleg să mă folosesc de dispozițiile din cuprinsul Can.13 (Codul  Canoanelor Bisericilor Orientale) care stipulează:

„Toți credincioșii trebuie să-și consacre propriile energii, fiecare după starea sa, pentru a duce o viață sfântă și, în plus, pentru a PROMOVA DEZVOLTAREA  BISERICII și continua ei sfințire.”

Excelență, prin măsura luată, apreciez că împiedicați dezvoltarea Bisericii și continua ei sfințire, întrucât dați naștere interpretărilor, îndoielilor, clevetirilor, aspecte care conduc la îndepărtarea credincioșilor de Biserica Universală!

De asemenea, înțeleg să mă folosesc de dispozițiile din cuprinsul Can.15/2 și Can 15/3 (codul invocat mai sus), care stipulează:

„Credincioșii creștini au dreptul integru de a-și prezenta Păstorilor Bisericii nevoile proprii, mai ales cele spirituale, precum și propriile doleanțe.”
„În temeiul științei, al competenței și al prestigiului de care se bucură, aceștia au dreptul, ba chiar OBLIGAȚIA uneori, de a face cunoscută părerea lor despre binele Bisericii…”

În virtutea dispozițiilor din canonul invocat mai sus, m-am simțit obligat să vă scriu și să vă comunic că demersurile Excelenței Voastre nu fac bine Bisericii noastre și erodează încrederea credincioșilor în Biserică, în Păstorii lor, cu atât mai mult cu cât trăim într-o lume tot mai mult îndepărtată de Cele Sfinte și cu accente tot mai grave de secularizare!

Excelență, chiar dacă timpul dumneavoastră este prețios, totuși vă rețin atenția cu câteva amănunte.

Sunt născut în localitatea Budești, am copilărit și mi-am petrecut adolescența în localitatea Sârbi (la doi pași de localitatea Călinești – nu arăt întâmplător acest aspect!), căsătorit și stabilit în localitatea Vadu Izei, cu serviciul în localitatea Sarasău și anterior în Sighetu Marmației. Tocmai de aceea cunosc comunitățile din localitățile amintite, cunosc problemele cu care s-au confruntat, cunosc dezlănțuirea de ură care s-a abătut asupra credincioșilor care au ales să se întoarcă la Biserica-mamă, greco-catolică, cunosc dârzenia în această luptă a preoților noștri și atitudinea lor demnă în fața acestor vicisitudini. Să nu mai vorbim de atitudinea refractară a unor autorități locale în legătură cu cauza noastră! Toată această atitudine s-a mai estompat începând cu anul 2005.

Dar, Excelență, dacă pot vorbi de o oarecare acalmie în planul exterior al Bisericii, în plan interior Biserica noastră este bulversată și suferă. Suferă din cauza măsurilor pe care le-ați decretat în comunitățile amintite! Vă rog să nu credeți că este liniște, nu vă lăsați înșelat, o spun cu toată certitudinea!

Cât mi-aș dori să am un DIALOG SINCER CU DUMNEAVOASTRĂ, EXCELENȚĂ! (cu atât mai mult cu cât suntem apropiați ca vârstă, iar liceele pe care le-am absolvit erau situate vis-a-vis).

Așadar, de unde vine această atitudine a Excelenței Voastre, care numai ca iubire părintească nu o percep, numai ca iubire întru Cristos nu o simt, tocmai față de acele comunități și acei preoți care au ținut sus stindardul Unei Sfinte Catolice și Apostolice Biserici?!

De ce, Excelență?

Să fie, oare, Voia lui Dumnezeu pentru a ne cerne, ca să rămână în slujirea Lui doar cei mai buni dintre noi?!

Excelență, toate cele arătate mai sus m-au îndemnat să vă scriu cu mâhnire, dar și cu umilință și nădejde, și în același timp să mă întreb: oare, în care corabie navigați? În cea construită de Apostolul Petru, sau în cea în care navighează acei care de-a lungul veacurilor intenționează să o scufunde?!

Cu umilință și cu nădejdea că prin mijlocirea Spiritului Sfânt, care de la Tatăl și de la Fiul purcede, porțile iadului nu vor birui Biserica noastră, vă doresc înțelepciune, liniște și pace sufletească, iar gândul cel bun să vă însoțească pretutindeni pentru a putea contribui la edificarea Corpului lui Isus Cristos!

Ion Bobocea
20.08.2024

Și am plecat, lăsând străzile murdare și pustiite ale Sighetului în urmă. Fără grabă, autobuzul m-a purtat de-a lungul străzii pe care în clasa întâia, ca niște ostatici, ne purtau doamnele învățătoare cu un dezinteres antonim cu educația. În fiecare zi, rândul de copii gălăgioși și răutăcioși, își făcea drumul de rutină la cantina de la forestier. Iar eu eram printre ei, un copil fără vise într-un oraș întunecat, într-o familie care își număra mai multe zile furtunoase decât senine și înaintam fără o destinație, fără încredere în propriile puteri, din cauza unei educații de fier, iar subiectul de examen era incapacitatea mea de a fi cineva.

Ei, și autobuzul trece în cele din urmă și pe lângă prima mea școală. O școală foarte bună, cu învățători și educatori competenți, atenți ca elevii să învețe regula junglei ca la carte, după ce în fiecare zi li se servea lecția de onoare despre cruzimea, nedreptatea și dezinteresul uman. În școala asta am învățat că sunt un nimic, că tu ești singur și neputincios, prea prost, prea stricat ca să meriți ceva mai bun. Totuși, după ce am schimbat școala în clasa a V-a, mi s-a oferit o a doua șansă care m-a învățat că pentru a fi valorificat trebuie să fii în locul potrivit.

În curând, Sighetul rămâne în urmă în norul său de praf și vechi, iar eu simt că am evadat dintr-o închisoare, am rupt lanțurile destinului și am fugit spre orizonturi mai promițătoare. Prima destinație de pe hartă este Baia Mare, unde în ultima vreme am legat mai multe prietenii decât în toți anii petrecuți în Sighet. Apoi urmează să trec hotarele țării pentru prima dată. Viena. Apoi Hamburg, după care voi trece granița spre Danemarca unde se află și destinația finală. Mai exact Halvorsminde Efterskole unde urmează să fiu profesor pentru un an printr-un program de voluntariat.

Sighetul rămâne o amintire, iar eu nu pot găsi vreun regret că părăsesc acest oraș. În timp ce autobuzul își continuă cursa spre Baia Mare mă gândesc la toți anii petrecuți în acest oraș anemic, cumva îmi vine greu să nu spun ani pierduți. Adevărul este că nu poți crește în Sighet, e prea strâmt, prea sufocant, prea închis. Am luat toate aceste sentimente legate de oraș și de sistemul de educație din România și mi-am creat un țel: cel de a evada din sistemul acesta. Iar acest țel bine definit, propulsat de o motivație acerbă similară cu cea a unui om la limita supraviețuirii, a fost ingredientul principal pe care l-am pus în scrisoarea de motivație care mi-a deschis drumul spre Danmark.

O corabie care nu își știe destinația, va rămâne mereu în port, chiar dacă vântul e prielnic. Dar Sighetul nu e un port vrednic de stat, iar oportunități există mereu atâta timp cât știi unde să le cauți și cum. Deci vânt este!

Așadar am lăsat Sighetul în urmă, cu un gust de victorie și cu o reminiscență a celebrului film, 8 Mile care surprinde urcușul greu spre o carieră de succes a lui Marshall Mathers. Acum e rândul meu să fac acel 8 Mile road walk spre o carieră mai bună în educație, acum că am evadat din locul care mă încătușa.

Evelin Batizi

Conducătorul auto opri, luînd fata care aștepta singură la „ia-mă nene”.
„Nu te teme. Am fost preot pînă de curînd, dar m-a părăsit nevasta, așa că am fost caterisit. Acum sînt diac”.

După care a „convins-o” pe tînără să accepte „violul liber consimțit”… Se pare (după noile… „te-ndinți”!) că fapta nu se mai pedepsește dacă minorul de 10 ani a acceptat sau i-a plăcut…(!!!)

Poate fi condamnat pentru mai multe capete de acuzare: 1) uzurpare de calități oficiale; 2) mărturie mincinoasă; 3) sperjur; 4) „blasfemeie” (!) și 5) invocarea incorectă a preceptelor biblice care induc promovarea în societate a violenței: BATE ȘI ȚI SE VA DESCHIDE… Se va vedea, la proces.

Acolo unde va fi repartizat, va avea timp de „reculegere” (de pe jos) și de „îngenuncheri” sfioșelnice în fața colegilor de celulă, invocînd iertarea divină. Se știe că „acolo”, enoriașii de la fața locului au un simț al dreptății de speriat. Care, aplicată de „păcătoșii celularului”, te poate pătrunde adînc și iremediabil pînă în „străfundurile” ființei, alungînd păcatul ca luat cu mîna…

• (H)ORA (H)UNICĂ

„Antrenorul de genii” a fost arestat pe nedrept. Academia Română îi  decernase un premiu de excelență; pentru merite deosebite! Absolvise doar 8 clase dar arăta că și în România oricine poate fi orice. Doar să aibă tupeul de a se declara ca atare. (Se pare că „puericultura” este bine aspectată astral în sectorul 3 capitalist, spun cunoscătorii în domeniu…)

Pe numele său LAJOS (pronunță LAIOȘ), și-a luat treaba în serios, avînd rezultate uimitoare. Comentatoare t.v. îi spune LAHOS. De patru ori! Mă duce cu gîndul la cartelurile de droguri din Villavahos, unde banii se albesc prin spălare cu Vanish, în timp ce în Villarihos încă se mai spală… Am aflat „că crainica” (!) urmărea odinioară cu asiduitate episoadele sfîșietoare în care Allejandro (pronunță „AlleHandro”) suferea din dragoste.

Fiind cititori responsabili și luptînd  contra discriminării de orice fel, LAJOS fiind (după nume) un conațional de etnie maghiară, căzut în păcat prin „complicitatea autorităților complice”, cerem o pedeapsă exemplară pentru crainică: să recite în fiecare dimineață o poezie scrisă de Marko Bella în tinerețe. Obligatoriu în limba autorului! Timp de o lună! Zilnic, alta!…

Poate așa se va lăsa de „crăinicie”…

• Numai mamă să nu fii…

Aflați la cheful în care „nu servim alcool minorilor”, chef petrecîndu-se la restaurantul frecventat adesea de „oamenii legii” (unii care nu știau că urmau să ancheteze cazul), cei „trei frați pătați” de sînge pe mîini au scos șișul din dotare înjunghiind repetat victima care horcăia agresiv și refuza decesul chiar după cele 30 de lovituri aplicate meșteșugit în timp ce era întinsă pe masa de lucru manual. „Copilașii” au încetat numai cînd victima s-a hotărît să se calmeze. Lac de sudoare de la efort, văzînd că nu mai mișcă, micuții s-au declarat mulțumiți de rezultat.

Inițial arestați abuziv, au fost eliberați nu după multă vreme, fiind puși sub control judiciar în cele mai grele condiții: la domiciliu! Familia a pornit cheful fără întînziere, încingînd grătarele la roșu sîngeriu în răgetele din gît ale maneliștilor împreună cu „tovarășii de proximitate”, bucuroși că dreptatea a învins „deplin și definitiv, la orașe și sate”…

Probabil vor cere despăgubiri „morale și materiale”. Au învățat de la „clasicii marxismului de cumetrie” că „materia determină conștiința”.

Au curs șiroaie de lacrimi de la „șfara-n țară” provenită de la grătare, mici și friptane părpălite pe manele date la maximum pînă către zori.

Tristese oblige…

• Viață de procuror-judecător-jucător

„Copilașii mei e nevinovați! Ei doar s-a apărat!”, a declarat îndurerată mama „copilașilor”. „Că să nu invoc eu numele morților!”, a amenințat ea cu năduf.

Judecătorii au eliberat imediat „copi-lașii”, propunînd abominabila pedeapsă a arestului la domiciliu, fără brățări de limitare a deplasării. „Că au destule lanțuri grele la gît. Toate de aur masiv, de au făcut cifoză de la ele. Și nu prezintă pericol social”, au concluzionat ei, ca motivare a sentinței.

Dar ce, ne mai împiedicăm de amănunte?

(Au aflat ei de blestemul cu impotența, care te lasă fără amantă cînd îți este lumea mai dragă, de ajungi de rîsul lumii mai rău decît „HANNIBAL ante portas!…”)

Vocile cîrtitoare cer înființarea DEPARTAMENTULUI DE  MOTIVARE A MOTIVĂRILOR JUDECĂTOREȘTI, ca să nu existe „conflict de interese”…

Noi argumentăm documentat că nu există așa ceva, motivînd simplu și fără echivoc: TOATE INTERESELE AU FOST SATISFĂCUTE PE DEPLIN! De aceea propunem triplarea salariilor din justiție…

Că văzurăm la ce riscuri se supun…

Nicolae RĂDOI

Foto: Rami Sion

Asociaţia Cultura Gratia Urbis are onoarea de a vă invita să participaţi la vernisajul expoziţiei de fotografie Între cer şi pământ (expun artiștii vizuali Szeremi Julia și Dragoș Georgescu), vineri 30 august 2024, ora 15:00, la sala Regina Maria a Centrului Cultural Pastoral „Sfântul Iosif Mărturisitorul” din Sighetu Marmaţiei. În cadrul evenimentului veţi avea plăcerea de a asculta câteva piese clasice, în interpretarea talentatei noastre concitadine Mercédesz Szlivka, studentă la belcanto, în Cluj Napoca.

Atmosfera va fi înnobilată de vinurile cramei AFI şi alte mici surprize delicioase!

Despre artişti, în câteva cuvinte:

Dragoș Georgescu – fotograf
Distincţii: A.Fiap (Artist du Fédération Internationale de l’Art Photographique)

„Nu mă consider un artist, mai degrabă un fotograf de memorii. Particip la saloane de fotografie naţionale şi internaţionale, nu pentru laude şi premii, ci pentru a primi feedback constructiv cu privire la lucrările mele, pentru a înţelege unde excelez şi unde se pot aduce îmbunătăţiri. Mă străduiesc constant să evoluez.
Lucrările mele au fost prezentate în multe ţări din întreaga lume, atât în cadrul unor expoziţii personale, cât şi colective”

Szeremi Julia – artist plastic
„Ador să creez! Lucrez cu pasteluri, cărbune, culori acrilice şi ulei, punând în valoare culoare, texturi şi impact emoţional în peisajele mele. Am experimentat de asemenea cu modelajul şi sculptura în săpun. Am avut câteva expoziţii în oraşul natal, împreună cu alţi tineri artişti.
Am creat lucrări pentru diverse specificaţii ale clienţilor, picturi, schiţe, desen abstract, logo-uri şi numeroase decoraţiuni interioare. Ca fotograf, m-am specializat în tehnici ale macro fotografiei, pentru a scoate la iveală aspecte ascunse ale universului pe care îl iubesc.”

Vă aşteptăm să vă bucuraţi de o după amiază deosebită pentru minte şi suflet!

Andreea Biro
Fondator Asociația Cultura Gratia Urbis

A XII – a ediție a Festivalului „FLOARE DE COLȚ”, organizat de îndrăgitul cantautor sighetean Ducu BERTZI în orașul nostru – împreună cu Primăria, Consiliul local și Centrul Cultural Sighet – și  debutul acestui eveniment a însemnat și multașteptatul… Recital Ducu Bertzi.

Urmăriți imaginile care „vorbesc” de la sine și în_cântă:

Foto & video: dr. Sorin Markus

Vă invităm la o expoziție inedită în inima Breb-ului!
Ștefan-István Hegedűs – 50 de ani sub semnul artei, un pictor cu rădăcini profund înfipte în tradiţia şi cultura maramureşeană, pentru care sursa de inspiraţie o reprezintă, în egală măsură, Şcoala Băimăreană şi Rembrandt, Van Gogh, Dali sau Picasso.
Colorați-vă weekendul cu o plimbare pe ulițele satului și opriți-vă la numărul 330 pentru un mic răgaz – atât pentru corp cât și pentru minte.
Ne vedem cu drag și voie bună alături de artist @hegedusiart!
Unde? – Fairy Tents of Breb, nr. 330  Când?… 16-19 august 2024, între orele 14:00-18:00.

Unicorn Land Events

Nu poate fi decât interesant și benefic în același timp, pentru cultura noastră generală, să aflăm câte ceva din viața mondenă a nobilimii maghiare din secolele trecute, reprezentată în orașul nostru multietnic și multicultural de familiile nobile Várady, Perényi, Szilágyi, Báthory etc.

Capitală străveche a unuia dintre comitatele cele mai importante ale Ungariei, cu vechi biserici și școli confesionale, cu societăți culturale vivace, cu una dintre cele mai importante facultăți de drept și filosofie din țară, Sighetul, așezat la o distanță de două ori mai mică față de Budapesta decât față de București și format de-a lungul secolelor ca oraș al Coroanei ungare și, deci, sub administrație maghiară, a fost conectat permanent la viața și la pulsul capitalei, în primul rînd prin nobilimea maghiară de aici. Și doar faptul că, dintru început a fost înconjurat de o comunitate aproape curat românească de țărani neștiutori de carte dar iubitori de glie și de limbă pînă la sacrificiul suprem, a făcut ca în sânul acestui oraș să crească, încet și șovăielnic dar sigur, și o elită culturală românească.

Dovezile acelei vieți, pulsul acesteia, s-au păstrat doar în arhive și muzee, în documente scrise și în dovezi materiale precum cele care urmează.

O distinsă doamnă din orașul nostru, descendentă a unei astfel de familii nobile maghiare, a găsit într-o revistă care apare la Budapesta (Nök Lapja, nr. 9, 28 febr. 2024) un interesant articol, semnat: Koronczay Lilla, despre un și mai interesant obiect aflat în Muzeul Național al Ungariei, și a cărui „poveste” ne amintește de timpurile evocate de noi în primele rânduri.

Esta vorba de o fotografie cu o rochie de mireasă, însoțită de o scurtă poveste, a cărei traducere o redăm în continuare.

„Nunta este până în zilele noastre cea mai solemnă zi din viața femeilor. Cum va fi rochia de mireasă?, cum va fi buchetul și diadema? Ce o așteaptă pe tânăra mireasă în căsnicia ei?… Pe lângă factorii de natură umană, în epoca respectivă situația socială și moda timpului erau factori la fel de importanți și, uneori, chiar decisivi. Prin această atmosferă a unor secole trecute, ne călăuzește  Simonovics Ildiko, curatorul expoziției „Mireasa maghiară”, de la Muzeul Național al Ungariei.

Anul 1867. O mireasă de neam nobil, bine educată. Deși căsătoriile, de-a lungul secolelor, nu erau întemeiate pe dragoste, ci pe considerente dependente de valoarea averilor celor doi, iată și o nuntă mai… romantică: cazul tinerei Várady Gabriella, fiica renumitului avocat (sighetean) Várady Gabor, participant activ la lupta pentru libertate din 1848.
După ce revoluționarul a fost grațiat și s-a întors acasă, (la Sighet) tânăra Gabriella a fos dată în grija renumitei pioniere a învățământului feminin maghiar, Leöwey Klára. Peste un timp, de frumoasa și bineeducata Gabriella, care avea acum 17 ani, s-a îndrăgostit inginerul-șef al comitatului Maramureș, Hieronimy Károly, și a cerut-o tatălui ei de soție. Nefiind dintr-o familie bogată, se pare că tatăl fetei n-a prea fost încântat de cerere, dar tânărul inginer de 31 de ani dovedea calități care-i prevedeau o carieră strălucită și până la urmă a obținut mâna fetei. „Vezi dumneata, dragă Gabriella, Dumnezeu este într-adevăr bun, și dacă noi ne vom iubi cu putere, vei vedea că o să fim binecuvântați și material”, i-a scris el tinerei sale soții. Și într-adevăr Károly a avut un traseu politic de succes, până la rangul de ministru, iar soția sa i-a fost mereu alături, netezindu-i calea prin organizarea unor activități sociale, după cum era moda timpului.
Cei doi au avut împreună 7 copii. Fiind o ființă foarte ordonată, Gabriela a păstrat cu multă atenție rochia sa de mireasă, iar urmașii ei, când au predat-o muzeului, era încă în ambalajul original. Rochia este din mătase organică (naturală) și are la piept broderie cu fir metalic (aurit), iar conform inscripției de pe ambalaj a fost executată în Salonul Alter și Kiss, cel mai elegant salon de modă din Pesta”. (Traducerea în limba română, Mihai Kökenyesdi)

Dar povestea este interesantă și prin ceea ce a urmat, și completăm noi: una dintre fetele noii familii, pe nume Karola, probabil cea mai mare, venind pe la bunicii din Sighet, s-a cunoscut cu Florentin,  fiul cel mare al lui Petru Mihalyi, fratele mai mare al lui Ioan Mihalyi de Apșa. De data aceasta Hieronimy Károly, deja minstru al Ungariei, a fost cel greu de convins, să-și dea fiica unui tânăr avocat de la Sighet, chiar dacă era fiul cunoscutului deputat român, cu moșie la Sarasău. După câțiva ani însă a cedat și Karola și-a urmat soțul la Sighet și a rămas aici pentru totdeauna, lângă soțul Florent și cele două fete ale lor.

Și povestea rochiei de mireasă de la muzeul budapestan ar putea continua pe încă multe pagini, cu detalii despre activitatea plină de dăruire a lui Florent Mihalyi, decanul Baroului avocaților timp de 25 de ani și un devotat sprjinitor al școlii și al Bisericii Greco-Catolice, căreia i-a lăsat prin testament propria casă. Și tot el a fost cel mai important susținător al publicației religioase „Dumineca” și președinte al Asociațiunii pentru Cultura Poporului Român din Maramureș, din anul 1919 până în 1948, la desființarea acesteia.

Dar ar putea continua și cu detalii bogate despre cei cu care a început povestea:

Várady Gabor, o ilustră figură a nobilimii maghiare din Maramureș, unul din capii revoluției de la 1848, fost comandant al armatei comitatului, Unitatea militară nr. 105, (de sub comanda generalului Bem), condamnat la moarte de către tribunalul militar de la Arad, nevoit să se ascundă sub numele Gábor Borbely, în Bavaria, până în 1860, apoi grațiat, a fost judecător și procuror în Sighet și deputat în parlamentul de la Pesta în câteva legislaturi, dar și ziarist, întemeietor al primelor publicații maghiare din Maramureș și autorul  volumului de poezii „Frunze căzătoare”, de oarecare succes în vreme, care își doarme somnul de veci în cimitirul reformat al orașului, arareori mai amintindu-și cineva de el.

La rândul său, ginerele Hieronimy Károly, care își revendica rădăcini strămoșești italiene, după ce și-a luat tânăra soție sigheteancă și s-a stabilit la Budapesta, a fos unul din politicienii de marcă ai Ungariei și ministru în câteva guverne, dar a fost ministrul internelor care a emis ordinul prin care Partidul Național Român a fost interzis, și a rămas cu această anatemă, deși hotărârea respectivă a aparținut guvernului, iar Teodor Mihali a mărturisit că, după aplicarea respectivului ordin, Hieronimy a venit la el la Dej și a încercat să ducă tratative pentru ameliorarea situației.

Și iată cum istoria, chiar și respectând adevărul documentelor, poate deveni o poveste interesantă, din care putem învăța mereu despre toleranță și bună înțelegere, bazate pe respect și încredere.

PS.: Ne dorim, ca cei interesați de astfel de subiecte, să vină cu observații și completări, discuțiile pe teme istorice devenind astfel și mai de folos cititorului.

Ioan Ardeleanu-Pruncu

E întuneric. Cerul e de un plumburiu sumbru, iar tu te uiți dornic pe geam la acel turn de comunicații îndepărtat, așteptând o schimbare, o șansă, o rază de lumină. Dar aceasta nu vine. Tăcere.

Dar, apoi, într-un loc neașteptat, într-un moment banal, apare acea lumină din capătul tunelului, șuierând în ce vuiește spre tine, iar tu stai pe marginea unui hău… Asta e șansa, ori te arunci și riști, ori te dai înapoi și pierzi poate singura șansă care ți-a venit în cale.

A fost noiembrie, o zi ploiasă și mohorâtă. Cursul de pedagogie, oarecum inutil și plicticos, s-a scurs greu. Ieșind pe holul bibliotecii universității, mă salută o colegă, care nu știam că avea să îmi devină cel mai tare partener de călătorie. Pornim o conversație casual, ca ea mai apoi să îmi vândă un pont.
„Uite, nu vrei să vii la AIST (American International School  of Transylvania)? Caută voluntari și tu cum vorbești engleza așa bine sunt sigură că te vor lua”.
Stau pe gânduri… N-am cazare în Baia Mare.
„Îți dau ei cazare, dar va trebui să stai cu 6-7 oameni în apartament”.

Decizii, gânduri, anxietate. Nu am mai fost într-o situație de genul să stau într-o casă cu persoane din alte culturi atât de diferite. Dar știam că asta era acea undă de lumină pe care am așteptat-o luni de zile în care speranța se stergea pe zi ce trecea.

Deci, după câteva momente am decis. Am să sar în acel hău, în necunoscut, lăsându-mi zona de confort în urmă. Și am sărit.

Prima dată când coordonatorul a deschis ușa office-ului unde lucrau voluntarii, m-am trezit cu o imagine pestriță în față: oameni diferiți, fiecare cu un aer cultural propriu. Am avut emoții până mi-am făcut introducerea, apoi ziua de lucru fiind gata la ora 12, am plecat împreună la o cafea. Uau! Fiecare avea o viziune diferită despre lume, un bagaj cultural bogat și fiecare avea studii superioare. Și totuși, erau voluntari aici pentru a aduce un nou iz în educația din școli prin activități interactive create de ei.

În prima săptămână mă trezeam la cinci dimineața ca să prind autobuzul până se rezolvau niște chestiuni birocratice ca să pot să mă mut cu voluntarii. Dar a meritat. În fiecare zi făceam ceva cu voluntarii după orele de lucru.

Apoi a urmat adevăratul salt. Aveam să mă mut în apartament. Cu bagajele după mine, simțeam că aveam din nou emoții fiindcă apartamentul era al unei alte organizații de voluntari, iar pe aceștia nu îi cunoscusem încă. Acum îmi aduc aminte de acele emoții cu un anume amuzament. Turcii și italienii din apartament aveau să îmi devină familie. Nu am văzut astfel de ospitalitate încă.

În seara în care am ajuns la apartament cu unul dintre voluntarii pe care îi știam, țin minte liniștea de dinainte ca mai apoi, umili și zâmbitori, locatarii să iasă din camere și nici nu m-am învârtit de două ori că m-au servit cu ceai, mi-au făcut patul ca pentru musafiri, iar apoi am vorbit un pic înainte ca să ne apucăm să ne jucăm un joc care s-a lăsat cu multe râsete și voie bună până târziu.
În seara aia, când m-am pus în patul făcut de Ayse, o fată mărinimoasă și super de treabă, am știut că am ajuns acasă. Iar restul e istorie.

Am țesut o prietenie uimitoare și am trăit multe amintiri împreună, chiar și după ce mi-am terminat stagiul de voluntar, ei tot m-au primit la ei, fie pentru cină, seară de jocuri sau pur și simplu pentru că nu aveam unde sta.

Iar lecțiile învățate din acest salt sunt fără număr. Este un privilegiu să faci cunoștiință cu alte culturi prin intermediul voluntariatului. Întâlnești oameni ca și tine, dar un pic mai diferiți, un pic mai înțelepți, un pic mai buni… oameni de aur care îți crează o altă perspectivă asupra felului în care funcționează lumea, deci asupra felului cum funcționează oamenii.

O altă lecție pe care am învățat-o este aceea că mereu există posibilități, variante, alternative chiar și când speranța rămâne mută. Chiar și în cele mai negre momente un semnal poate străbate hotarele zonei tale de confort, chemându-te să cucerești noi orizonturi.

Până nu demult, nu știam că voluntariatul este o zonă așa de vastă de dezvoltare. Nu doar prin munca pe care o depui, dar mai ales prin oamenii pe care poți să-i întâlnești. Iar acum, fiindcă am avut curajul să fac acel salt, să locuiesc cu străini din alte culturi, acum e timpul pentru un salt și mai mare fiindcă odiseea continuă, iar acum urmează să navighez oceane mai întinse. Oceane nordice… Mai mult pe tema asta în următorul articol. Vă spun doar că tărâmul spre care voi ridica pânzele în câteva zile este un tărâm întunecat, ploios, dar unde oamenii au învățat să alunge întunericul de afară prin căldura comunității strânse din interior… o cultură a berii și a educației de primă clasă. Acum vă las pe voi să ghiciți până data viitoare.

Deci, nu vă fie frică, dar mai mult de atât, nu lăsați speranța să moară, fiindcă există un ocean de oportunități care așteaptă să fie trăite alături de oameni de neuitat. În articol puteți să vedeți câteva clipe din odiseea de până acum. Iar în aceste poze o să vedeți camaraderia care se naște și face punte între culturi atunci câmd omul pune la o parte xenophobia, falsitatea și invidia. Suntem mai buni de atât.

Evelin Batizi

O întrunire la Biblioteca municipală Sighet, dedicată memoriei lui Alexandru Ivasiuc, anul 1983.

În poză apar (rândul principal, de la stânga la dreapta): Ioan Ardeleanu (Mecena), Alexandru Dohi, Marin Slujeru,  Viorel Igna, Nicolae Rădoi,  Miron Popovici. În stânga imaginii (parțial vizibil), Vasile Balea.

Salut, Sighet!

Nota redacției: fotografie din arhiva Muzeului Maramureșan Sighet.

Sunt tineri, sunt frumoși și, nu în ultimul rând, sunt talentați, harnici și serioși, dedicați trup și suflet artei interpretative pianistice. Piesele abordate în Gala de marți, 30 iulie 2024, atestă prin alegerile făcute – nu ușoare trebuie să recunosc – calitatea actului interpretativ, maturitatea cu care se apleacă asupra partiturilor, orele de pregătire. Atestă în egală măsură și actul pedagogic de care au avut și au parte. Și mai atestă încă ceva, la fel de important, susținerea pe care o au din partea părinților, eforturi ale căror roade se văd cu fiecare prezență scenică a lor. Și cei 11 aleși pentru masterclass-ul sighetean au deja o activitate susținută (recitaluri, concerte, dirijat cor și orchestră, corepetiție).

Lor li s-au adăugat două propuneri ale Școlii Gimnaziale cu Program Suplimentar de Muzică și Arte plastice din Sighet – Sara Mihali, Mălina Vida – care trebuie urmărite și încurajate în pasiunea lor pentru studiul pianului. Evoluția lor depinde de ele, de profesoarele lor, de părinți. Eu unul cred în ele!

Revin la masteranzii prezenți la Sighet prin lucrările interpretate:

Daniel Dumitrașcu (Ploiești, a început studiul pianului la 6 ani, debut cu orchestră la 16 ani, student la Universitatea Națională de Muzică București – Facultatea de interpretare muzicală, clasa prof. dr. Viniciu Moroianu) – „Sonata nr. 4”, partea 1, de Sergei Prokofiev;

Cornelia Felber (Germania, studiază pianul de la 15 ani, studii și licență cu prof. univ dr. Aurelia Vișovan la Universitatea de Muzică din Nürenberg – Germania, în prezent studiază la Universitatea din Mannheim) – „Intermezzo”, de Johannes Brahms;

Teodor Drăgulănescu (Iași, student la Academia Națională de Muzică „Gheorghe Dima” Cluj – Napoca) – „Impromptus op. 142, nr. 1”, de Franz Schubert;

Elise Hills (Regatul Unit al Marii Britanii, a început studiul pianului la 6 ani, autodidactă până la 17 ani, studentă la Trinity Laban Conservatoire London) – „Bolero op.19”, de Frédéric Chopin;

Adelina Stremțan (studentă la Academia Națională de Muzică „Gheorghe Dima” Cluj – Napoca) – „Sonata „Pastoral”  nr. 15”, partea 1, de Ludwig van Beethoven;

Luchia Koval (Ucraina – Kiev, a început studiul pianului de la 6 ani, studentă la Universitatea de Muzică și Arte din Viena – Austria) – „Sonatina”, p 1-2, de Maurice Ravel;

Bianca Stănescu (a început studiul pianului la vârsta de 5 ani, primul recital și primul concert cu orchestră la 11 ani, studentă master la Academia Națională de Muzică „Gheorghe Dima” Cluj – Napoca) – „Studiu op. 42, nr. 2”, de Alexandr Scriabin;

Iarina Mărgărit (studii de licență la Academia Națională de Muzică „Gheorghe Dima” Cluj – Napoca, studii master la Universitatea de Muzică Nűrenberg clasa prof. univ dr. Aurelia Vișovan, în prezent studii de Master Vokalkorrepetition tot la Universitatea de Muzică Nűrenberg)– „Ani de pelerinaj – Clopotele Genevei”, de Franz Liszt;

Ara Pintican (Baia Mare, studentă la Academia Națională de Muzică „Gheorghe Dima” Cluj – Napoca) – „Passacaglia”, de Sigismund Toduță;

Pietro Iacopini (Italia – Florența, începe studiul pianului la 10 ani, la 15 ani este admis la Conservatorul din Florența, continuă ulterior la Trinity Laban Conservatoire London) – „Balada nr. 3”, de Frédéric Chopin;

Jiaming Yao (China/ Germania, s-a născut în China, a început studiul pianului la Beijing, studii nivel licență la Conservatorul Regal de la Bruxelles, studii master cu prof. univ dr. Aurelia Vișovan la Universitatea de Muzică din Nürenberg – Germania) – „Fantezie în Si minor”, de Alexandr Scriabin;

Sara Mihali (Sighet, Școala Gimnazială cu Program Suplimentar de Muzică și Arte Plastice, prof. Marina Miron) – „Mic preludiu”, de Johann Sebastian Bach;

Mălina Vida (Sighet, Școala Gimnazială cu Program Suplimentar de Muzică și Arte Plastice, prof. Iosif Cinthya) – „Dansul vulpilor”, de Leo Weiner.

Se cuvine să le mulțumim, în finalul rândurilor de față, celor doi artizani ai reușitei SIMS (Sighet International Music Summer), Aurelia VIȘOVAN (inițiatoarea cursului masterclass) și Can ÇAKMUR.
Cu speranța și dorința mărturisită de a ne revedea cu cei doi artiști și în 2025, următoarea ediție fiind discutată/ agreată la gala laureaților.

Demostene ȘOFRON
(jurnalist, Cluj-Napoca)

Foto: Ion Mariș