O întâlnire de suflet între istorie, memorie și oamenii care, ieri și astăzi, au avut aceeași misiune: apărarea frontierei României. La sediul Inspectoratului Teritorial al Poliției de Frontieră Sighetu Marmației a avut loc, ieri, o întâlnire cu o puternică încărcătură emoțională și simbolică: academicianul, profesorul universitar și istoricul Ioan-Aurel Pop, fost președinte al Academiei Române, a revenit în locul în care, în urmă cu 51 de ani, a purtat uniforma de militar al Armei Grăniceri.

Întâlnirea cu chestorul de poliție Coman Florin, șeful Inspectoratului Teritorial al Poliției de Frontieră Sighetu Marmației, a fost mai mult decât o simplă vizită. A fost o întoarcere în timp, o reîntâlnire cu o parte importantă din tinerețea celui care avea să devină una dintre personalitățile marcante ale culturii și istoriografiei românești. Alături de aceștia s-a aflat comisarul-șef de poliție Ioan Oniga, adjunct al șefului inspectoratului pe linia logistică, care a participat la acest moment deosebit, încărcat de istorie, emoție și respect pentru oamenii care, de-a lungul timpului, au slujit la frontiera României.

În anul 1975, după admiterea la Facultatea de Istorie din cadrul Universității „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca, tânărul Ioan-Aurel Pop a fost încorporat la Arma Grăniceri, unitatea din Sighetu Marmației. Pentru el, acea perioadă a însemnat luni de instrucție, efort, disciplină și misiuni la frontiera de nord a României. Mai mult, domnia sa își amintea cu precizie de misiunile de pază și supraveghere a frontierei, inclusiv de perioada petrecută la Pichetul Stânișorul, (în zona de competență a Sectorului Poliției de Frontieră Vișeu de Sus), unde a efectuat misiuni de aproximativ 13 kilometri.

Miercuri, 02 septembrie 2026, după 51 de ani, aceste amintiri au prins din nou viață la Sighetu Marmației.

În cadrul întâlnirii, poveștile despre anii tinereții, despre camarazii de arme, despre viața de grănicer și despre Maramureșul de atunci s-au împletit cu realitatea prezentului și cu misiunea actuală a Poliției de Frontieră Române. A fost o întâlnire în care timpul parcă s-a așezat pentru câteva clipe între două lumi: cea a tânărului care, în urmă cu mai bine de jumătate de secol, păzea frontiera României și cea a istoricului care, de-a lungul unei cariere impresionante, a cercetat și a explicat generațiilor de români istoria acestei țări. În urmă cu ani, întrebat despre mesajul pe care îl are pentru cei care lucrează în Poliția de Frontieră Română, academicianul Ioan-Aurel Pop le transmitea oamenilor frontierei să aibă „cât mai puține evenimente de frontieră”, subliniind că aceștia sunt oameni ai datoriei, iar datoria lor este aceea de a apăra siguranța românilor.

Același respect pentru oamenii care poartă uniforma și pentru misiunea lor s-a simțit și în cadrul întâlnirii de la ITPF Sighetu Marmației.

La finalul vizitei, chestorul de poliție Coman Florin, șeful ITPF Sighetu Marmației, i-a oferit academicianului Ioan-Aurel Pop un dar simbolic: un tablou reprezentând semnul heraldic al Poliției de Frontieră Române, realizat artizanal, într-o manieră specială, ca semn de prețuire și recunoștință.
Momentul în care academicianul a primit tabloul și l-a strâns la piept a fost unul dintre acele gesturi simple care spun mai mult decât o mie de cuvinte. Pentru noi, acel gest a însemnat enorm. A fost, poate, felul în care prezentul a răspuns trecutului. Un simbol al unei legături care nu s-a pierdut în timp. Un gest de recunoștință pentru omul care, înainte de a deveni profesor, rector, academician și președinte al Academiei Române, a fost unul dintre tinerii care au purtat uniforma de grănicer și au stat la straja hotarului.

După 51 de ani, s-a întors la Sighetu Marmației.

Nu doar într-un loc. Ci într-o parte din propria sa istorie. Iar pentru noi, cei de astăzi, întâlnirea cu academicianul Ioan-Aurel Pop a fost o lecție despre memorie, despre datorie și despre faptul că, indiferent câți ani trec, există locuri și oameni care rămân pentru totdeauna în suflet.
Oamenii se schimbă. Vremurile se schimbă. Dar memoria celor care au stat la straja țării rămâne.

Inspectoratul Teritorial al Poliției de Frontieră Sighetu Marmației îi mulțumește academicianului Ioan-Aurel Pop pentru revenirea la Sighetu Marmației și pentru emoția, poveștile și amintirile împărtășite.
A fost o întâlnire pe care o vom păstra, la rândul nostru, în sufletele noastre.
Pentru că uneori, istoria nu se citește în cărți.
Uneori, istoria se întoarce acasă.

Comisar de poliție Iulia STAN
Purtător de cuvânt – Inspectoratul Terotorial al Poliției de Frontieră Sighetu Marmației

În completarea atmosferei Centenarului nașterii lui Aurel Vișovan (împlinit recent, la 4 iunie 2026) oferim cititorilor acest text sugestiv și impresionant, scris de Ioan Dunca (la scurtă vreme după trecerea lui Aurel Vișovan în veșnicie, în anul 2002) și publicat de Fundația Academia Civică în antologia de texte intitulată  „Memoria Închisorii Sighet”, ediția a doua, revizuită și adăugită,  îngrijită de Romulus Rusan.

Se face mare caz astăzi de lipsa de „modele” resimțită de tinerii Patriei noastre, explicându-se astfel dezorientarea și dezordinea morală în care se zbat.
Orizontul se caută, ordinea se formează.

Dacă e vorba de modele, noi am avut unul cum altul nu-mi imaginez.  Nu era singular, au fost și alții în vremea adolescenței noastre, trezită în foc, perioada ocupației maghiare (1940-1944), războiul, lupta inegală pentru salvarea Maramureșului de anexarea la Uniunea Sovietică (1945) urmată de mâzga comunismului zis biruitor. În astfel de vremuri apar modele, dar ce fac ele dacă nu-i cine să le urmeze?

În criza de profesori de după război, aceștia au fost supliniți de tineri absolvenți de liceu, de teologie, studenți „particulari”…  înlocuind aceștia cu real succes lipsa titularilor. Se muncea mult pe vremea aceea și era o extraordinară străduință de a umple golurile lăsate de… istorie.

Așa a apărut la Liceul „Dragoș-Vodă” din Sighet tânărul absolvent al Colegiului „Diaconovici Loga” din Timișoara, Aurel Vișovan. Preda ca suplinitor chimia, fizica și limba italiană și studia la Facultatea de Drept din Cluj ca „particular” (fără frecvență). Părea mai degrabă un elev din anii terminali decât un profesor. Cu toate acestea s-a impus repede prin seriozitate și muncă temeinică. Înalt și vertical, frumusețe bărbătească, aspră până îl cunoșteai, totdeauna pregătit la ore, sever și drept, admirat și – ca profesor – temut.

Ne întrebam, cum poate munci atâta ? Știam că e student strălucit, cu toată situația ingrată de „particular”. A mai refăcut, el știe cum, laboratorul de fizică și chimie ca și ce mai rămăsese din colecțiiile naturale devastate de mutările de colo-colo care nu se mai terminau pentru a face loc spitalelor militare sovietice. Când totuși mutările au încetat, printr-o muncă enormă și cu efortul susținut și de corpul profesoral și de elevi, s-a  reclădit din dezastru ce s-a mai putut, urnindu-se din nou școala.

A urmat instaurarea comunismului și reacția noastră. Mă număr printre aceia care au fost acceptați să-l urmeze pe Aurel Vișovan și m-am simțit întotdeauna onorat de aceasta. Era într-adevăr un model de urmat și a fi acceptat în preajma lui, o onoare.

Prima arestare în 1948. Nu intru în amănunte, au fost scrise de alții. Celula ne-a legat și mai mult, ne-am cunoscut și mai bine, și chiar dacă domn’ profesor (cum continuam să i ne adresăm) regreta că ne-a vârât în belea și și-a asumat întreaga responsabilitate la Tribunal, noi nu am regretat.

Regretul a fost în toamna anului 1949 când ne-am despărțit la Jilava și știam că va trece mult până îl vom revedea, având o condamnare de 10 ani temniță grea. Dar nu știam că la Pitești, unde urma să meargă el, va intra în oroarea dezlănțuită acolo din prima clipă. A parcurs totul de la capăt la capăt. Cum a supraviețuit?

Nu bănuiam atunci că ne vom regăsi după 10 ani tot în fața unui Tribunal Militar, judecați și condamnați, tot cu el acuzat principal, deși în intervalul de 10 ani nu ne revăzusem.

Din feciorul falnic, impunător, rămăsese o umbră. Bolnav, descărnat, abia ținându-se pe picioare, cere din nou instanței să-l considere pe el unicul responsabil. Responsabil? De ce? Grupul nou format era în majoritate din vechiul nostru grup de acum 10 ani, dar mai erau și alții adăugați după criterii doar de Securitate știute pentru a alcătui o falsă organizație antistatală, după nevoile momentului. Iar umbra celui care fusese domn’ profesor Vișovan încerca să atragă toată nenorocirea pe capul lui. El care suportase singur chinuri mai mult decât toți la un loc!

Am schimbat puține cuvinte atunci. Bucuria revederii era umbrită de starea lui, disperată din punctul meu (nu numai al meu ) de vedere. Aveam să stăm următorii ani în temnița din Satu Mare, în prima perioadă Aurel fiind separat de noi, ceilalți maramureșeni.

O iarnă întreagă, deosebit de friguroasă, a fost izolat într-o celulă cu un turnător, având caverna de la plămâni deschisă (avea mai multe, dar asta era cea mai mare) fără niciun medicament. În celula aceea cu regim special se introducea căldura excesiv, alternând cu stoparea căldurii la fel de excesiv. Probabil se presupunea că în felul acesta va muri în mod „natural” fără să le mai dea dureri de cap.

Primăvara i s-a făcut o radiografie cu rezultat stupefiant – caverna era închisă și calcifiată!  Ce să mai înțeleagă sărmanii criminali oficiali? Că banditul e tot bandit, dă planurile peste cap așa, de afurisit ce e! Lasă că-l aranjăm noi altfel!

Așa a apărut în celula noastră supraaglomerată. Zece sau unsprezece într-o celulă calculată în vremea chezarocrăiei (a Imperiului austro-ungar ) la maxim trei inși.  E drept, calculul se referea la hoți, ceea ce era altceva. În fine, eram aici aproape toți din grupul nostru. Pentru Aurel era clar:
–M-au adus aici ca să vă îmbolnăvesc și pe voi. Eu știu că până în prezent nu am fost niciodată „pozitiv”. Dar cine știe… mi-e teamă pentru voi!

Era scandalos! Omul acesta nu se gândește niciodată la sine?

Nu!  Aurel, cum începuserăm cu greu să i ne adresăm la cererea lui, nu se gândea niciodată la sine. Se îngrijea în felul lui, cunoscându-și boala pe de rost, dar cu grija noastră spre a nu fi el cauza – chiar indirectă – unei eventuale contaminări în grup.

Situația nu era roză nici pentru alții. Costică Radu era cu nervii la pământ după tratamentul brutal suportat la Ministerul de Interne, Fănică Deac era chinuit de pietre la rinichi, suportate în stilul lui, fără să crâcnească fără un oftat măcar, exasperându-l pe Nistor Man care afirma cu convingere că tipul (adică Fănică) era pur și simplu inuman! Ceilalți la fel, poate nu bolnavi sau mai puțin grav dar slăbiți și lihniți de foame. Dar toate păreau mărunte față de starea jalnică a lui Aurel.

Ce era de făcut? Medicamente primea, dar nu ce-i era necesar. Nu se știe de ce, exact acestea erau lipsă în farmacia pușcăriei! A profitat o dată de bogatele-i cunoștințe de chimie cerând două soiuri de pastile, care sfărâmate și amestecate într-un banal flaconaș de medicamente au dus la un rezultat absolut incredibil. Pe traiectul între nas și trahee a făcut o ulcerație despre care presupunea Aurel – și bine a presupus – că ar fi de natură TBC. Motiv serios de alarmare, din care a rezultat combinația reușită, alcătuită de Aurel. Am fost pe post de infirmieră și am suferit văzând lacrimile de durere scurse din ochii lui Aurel când, strângând din dinți, turnam combinația pe nările larg deschise spre tortură. De câteva ori pe zi!  Dacă eu sufeream, pur sentimental, ce o fi îndurat Aurel? Nu știu. Știu că treptat durerile au scăzut până la dispariția totală. Posibil că ulcerația s-a închis în urma tratamentului auto-prescris.

Dar a mai fost și un alt fel de tratament și anume buna dispoziție pe care ne-am străduit și am reușit să o creem redevenind niște adolescenți, cam întârziați ce-i drept, și generând o voie bună ca în vremea adevăratei adolescențe. Ne-am ocupat timpul și l-am implicat fără rușine și pe Aurel, apucându-ne pentru început de italiană, alții de matematică și tot ce ne mai dădea prin cap că ar trebui să știm și nu știam. Ori așa ceva găsești mereu și aveam și dascălii la îndemână. Treaba asta și afecțiunea noastră absolut sinceră și fără rezerve l-a  înviorat pe Aurel nesperat de mult. Desigur, resortul principal a fost moralul și morala lui. Dar ne place să credem că am ajutat puțin și noi.

Dar când a trebuit să ne despărțim din nou am fost din nou îngrijorați: oare-l vom revedea cândva ?

L-am revăzut. După ce și-a făcut restul „stagiului” la Aiud, unde a fost instalat direct in Zarcă. Și unde a supraviețuit din nou. Cum? Presupun că rugându- se. Întreaga lui viață a fost rugăciune. În gând și faptă. În dăruire totală pentru ceilalți. Niciodată nimic pentru el.

Peste ani, mulți ani, mi-a împrumutat o carte despre Pitești (Dumitru Bordeianu, Mărturisiri din mlaștina disperării) și grija lui era cum să șteargă de acolo sublinierea „Aurel Vișovan, eroul de la Pitești” … dacă nu știu eu cumva ceva, o soluție… ca să șteargă sublinierea de care se jena. Am râs din toată inima, acesta era Aurel și sub acest aspect era indubitabil fără speranță de schimbare…

Amănunte despre el însuși, în cartea de memorii pe care cu greu a fost determinat să o dicteze. Puține. Nu i-a plăcut să vorbească despre sine. Dar generos peste măsură cu alții, toți mai buni în opinia sa decât el. S-a căsătorit cu o fată pe măsura lui, dar viața nu l-a cruțat. A avut dureri de toate felurile, mai ales pierderea unui copil. A rămas cu unul care i-a dăruit pe cât era în viață încă cinci nepoți, al șaselea pe drum. O casă plină de copii și de hărmălaia lor veselă. În toată viața lui, roasă de închisori, de boli, de chinuri atroce și uneori de calomnii și învinuiri nedrepte, pe care nu se ostenea să le combată, a avut totuși marea bucurie, inegalabilă, a unei familii numeroase și devotate.

Mulțumesc pe această cale soției sale Aurelia, în numele tuturor celor care l-am iubit nelimitat pe Aurel, pentru ceea ce a știut să-i ofere.

====

– Tot mor, de atâția ani…

Cuvintele acestea le-am auzit, mai mult șoptite, ultima oară când l-am văzut în viață. Cumplit de adevărate. Murea mereu și revenea miraculos. De atâtea ori ne-am despărțit fără iluzia revederii și totuși ne revedeam. În ciuda a ceea ce era evident am avut și de data asta vaga iluzie că va depăși din nou pragul, că va păcăli moartea.

Dar de data asta nu a mai fost să fie. Era 7 august 2002…

Nu-mi vine să folosesc cuvântul moarte când e vorba de Aurel.

Lui i se potrivește mai degrabă următorul fragment dintr-o rugăciune alcătuită de Padre Pio:
„Rămâi cu mine Doamne, și ajută-mă ca și eu să rămân mereu cu Tine pentru ca să trăiești doar Tu în mine, iar eu să dispar în Tine și să mă consum, mic bob de tămâie în văpaia iubirii Tale infinite. Amin.”

Ioan Dunca
Memoria Închisorii Sighet, Fundația Academia Civică, 2003.

GRACE and GLORY este un proiect inițiat în anul 2022, al cărui scop este să aducă în atenția publicului Arta manuală. Trăind într-o eră numită și era vitezei, o eră prea digitalizată de altfel, am considerat important să ne centrăm din nou atenția spre nevoile cele mai valoroase ale copilului și anume descoperirea acestei lumi prin arta manuală. Atunci când copilul își folosește mânuțele în a crea un lucru, nu numai că îi dezvoltă creativitatea, îi dezvoltă și percepția asupra mediului înconjurător în care se află. Mai mult de atât, motricitatea fină este dezvoltată, iar copilul crește sănătos, eliminând stresul cotidian, prin simplul act de a crea cu mânuțele sale.

Atelierul nostru este situat în Sighet, strada Mihai Eminescu nr. 12 unde se inițiau nenumărate generații de copii în diferite activități manuale și ludo-educative. Binecunoscuta „Casa pionierilor” ne găzduiește astăzi pe noi ca să putem forma noi generații în locul unde minunatele ateliere de creație manuală, sport și dansuri populare se desfășurau în urmă cu mai bine de 30 de ani. Acum, răsună liniștea în această clădire istorică unde noi încă mai auzim râsetele copiilor în pereții acestei clădiri. Atelierele noastre de astăzi readuc zâmbetul pe buzele copiilor și adulților care vin să descopere arta vieții, cum îi spunem noi.

Grace and Glory oferă spațiu sighetenilor care mai doresc și mai caută activități cu relevanță pentru copiii lor. Pe lângă atelierele de broderie manuală desfășurăm și ateliere de artă origami (arta de a crea forme din hârtie prin împăturire), renumita artă japoneză care era accesibila doar nobililor Japoniei, ateliere de creație pe diferite suporturi, unde îmbinăm broderia manuală cu pictura și ateliere de scris recreativ. Aici puteți găsi o mică expozite de tablouri și cadouri brodate manual de inițiatoarea acestui proiect, Mihaela N. Rusalim.

„Creativitatea este la fel de importantă în educație ca și alfabetizarea și ar trebui să o tratăm având același statut.” (Sir Ken Robinson, expert în educație)

Copiii noștri au nevoie astăzi mai mult ca oricând de medii de lucru care le dezvoltă creativitatea și stima de sine. Activitățile noastre manuale îi transpun într-o stare de liniște și îmbunătățesc bunăstarea lor emoțională.
Ne-am instalat activitatea la Sighetu Marmației de aproximativ un an, proiectul fiind inițiat pe meleaguri pariziene, iar feedback-urile participanților noștri sunt mereu pozitive.
„Când vin aici, mă simt atât de bine, parcă uit de orice grijă” Acesta este unul dintre feedback-urile pe care le avem în urma atelierelor nostre de broderie. La atelierele noastre au participat și adulți care s-au bucurat alături de copiii lor de momente de creativitate și bunăstare emoțională. Lucrul manual este o activitate valoroasă care trebuie prioritizată și readusă în cotidianul nostru. Este o terapie individuală am putea spune, pe care strămoșii noștri maramureșeni au accesat-o (neștiind atunci de rezultatul studiilor științifice). Această artă încă este pusă în valoare în zona rurală a Maramureșului chiar dacă mult mai puțin.
Viitorul copiilor se definește în viață reală, iar noi credem că îl putem crea cu mâinile. Când facem lucruri cu mâinile noastre nu doar ne dezvoltăm frumos, ci învățăm să apreciem că viața se trăiește simplu și în ritm ușor. Copilul nu se grăbește să se ridice pe picioare să înceapă să umble. El își pregătește și consolidează forța, ca mai apoi să pășească cu încredere în viață. La fel este și cu Arta manuală. Nu vedem tabloul complet de la început, decât în imaginația noastră, dar îl vedem devenind complet de-a lungul timpului. La final, micul sau marele artist descoperă că… ceea ce e făcut cu mâinile omului e „bine facut” și dăinuie în timp. Vedem cum creăm arta cu mâinile noastre și cum se conturează atât de frumos. Frumosul se regăsește în lucrurile mărunte și e pretutindeni, doar că trebuie să îndrăznim să îl vedem.
Va așteptăm să îl regăsiți în atelierul nostru, dumneavoastră cu cei mici, și să ne întoarcem din nou atenția spre Arta Vieții.

Suntem recunoscători că putem să oferim un spațiu de creativitate copiilor din Sighetu Marmatiei și vă așteptăm și pe dumneavoastră cei care încă nu ne-ați trecut pragul.

Mihaela N. RUSALIM

Foto: I. Mariș

Scriam, în prima parte a articolului, că, de la prima atestare documentară, orașul nostru împlinește anul acesta o frumoasă vârstă. Până la identificarea în arhive a unui nou document datat mai devreme de 1326, noi ne continuăm periplul prin Sighet și prin programul aniversărilor. Și, din aproape în aproape, am ajuns la Popa Lupu, care are o stradă, devenită cartier în orașul nostru, încă din perioada interbelică (i s-a preconizat și un bust, n-a fost să fie!). Și, în mod surprinzător, la ceas aniversar, în articolul Sighet 680, îl întâlnim: „… la 1717 în Sighetul Marmației își fac apariția tătarii care jefuiesc bogățiile sighetenilor ascunse în biserica reformată. Știm cu toții că vor fi înfrânți la Strâmtura pe Valea Izei și nimiciți la Borșa prin acțiunea plină de vitejie și inteligență a preotului Lupu Timiș.” Este un argument solid pentru a pune ordine-n lucruri și pentru a elucida tema ultimei invazii tătare din Maramureș, ridicând, în același timp, încă două întrebări: Care este numele preotului greco-catolic Popa Lupu și despre care Strâmtura e vorba? Pentru început, se impune o analiză retrospectivă a literaturii de specialitate dedicate acestei teme. Alessiu Anderco, în articolul Victori’a Romaniloru la Borsia, din ziarul Familia (1870), susținea că: Preotulu d’atunci alu Borsiéi, Lupu Sandru, din o vechia familia nobila romanésca, adună intregu satu’u Borsiéi la svatu, pentru a cercâ medilóce de scapare contr’a furiei tatare, iar despre locul bătăliei: Map’a catastrala, in folio, făcută in 1786, i sub intieleptulu Iosifu imperatu,inca amintesce gréznic’a cădere a tatariloru, insemnandu Strimtur’a Borsiéi cu o. cruce si dóue sabie incruci- siate. Aci e scrisu: „17,000 Tartaren sind bier im Jalire 1717 geschlagen.“ (17,000 de tatari fure omoriti aci.). Pe harta iosefină sunt trecuți doar 15.000 de tătari (foto 1).

Varády Gabor, la 1901, relata cu lux de amănunte desfășurarea bătăliei și toate inițiativele comemorative propuse în secolul al XIX-lea pentru ridicarea unui monument la Borșa (1867, 1896). Alexandru Filipașcu, în articolul Eroul Popa Lupu din Borșa – 225 de ani de la nimicirea tătarilor, din ziarul Țara (1942), susține că Popa Lupu este descendentul unei străvechi familii româneşti, nobile şi preoţeşti, tatăl său fiind preotul Grigore Sándor, care, într-un document din 1677, figurează drept unul dintre cei mai de seamă proprietari. Originea familiei o găsește la Sandrim, aflat, într-un document din 1385, în posesiunea Borșei. Pentru a se deosebi de numeroasele lor rude, descendenţii lui Sandrin au adoptat cu timpul numele familiar Sándor, alias Saudrin de Borşa: în 1752 membrii familiei Şandor de Borsa şi-au dovedit cu prisosinţă, în fața comisiei inchizitoriale a Comitatului, descendența lor directă din Sandrin al lui Hotico, recunoscându-li-se oficial nobiliatul donator din anul 1456.

În cel mai consistent articol din perioada postbelică, Vasile Schrek, consultând Protocoalele Adunărilor generale ale anului 1717, prezintă contextul, măsurile de apărare luate de către autoritățile comitatului și cronologia evenimentelor, îmbunătățită ulterior de către Andrei Pogăciaș și Teofil Ivanciuc: la 30 august tătarii sunt învinși la Hust (de aici, o parte s-au întors prin Oaș, Baia Mare, Cavnic, reintrând în Maramureș dinspre Gutâi, și la Vad fac joncțiunea tătarii veniți pe Tisa); 1 septembrie: tătarii sunt învinși la Remeți, jefuiesc și incendiază biserica reformată din Sighet; 2 septembrie: tătarii sunt prinși în ambuscada de la Bârsana – Piatra Țiganilor/Mormântul Țiganilor (Czigányok sirhalma la Várady), în marș forțat înaintează prin Dragomirești, Rozavlea, Cuhea, Săliște, Săcel, și își stabilesc tabăra la Moisei; 3 septembrie: după ce tătarii incendiază biserica din deal a Borșei, își stabilesc tabăra în strâmtoarea Cheia, denumită de atunci Strâmtura Tătarilor, de pe Valea Vișeului, și nu a Cislei; 4 septembrie 1717: fostul căpitan din armata lui Francisc Rákóczi II, Popa Lupu (Șandrin/Șandru/Șandor), conform lui A. Pogăciaș, chiar fost haiduc de-al lui Pintea Viteazul, îi învinge pe tătari rostogolind copaci tăiați din timp pe jumătate și bolovani de pe vârfurile munților; au reușit să scape din capcană 4.000 de tătari, dar o alunecare de teren în Jgheabul Tătarilor de pe muntele Știol a mai cauzat moartea a jumătate dintre ei. Au fost eliberați 7.085 de robi creștini, din care 1.454 erau din Ugocea, iar restul din Sătmar și Valea Someșului; 5 septembrie: ajung la Borșa trupele comandate de Francisc Deak și garnizoana din Oradea comandate de colonelul Pivoda. Care este finalul? 8.000 de tătari capturați, o bogată pradă de război, să amintim doar de cai (se vindeau cu 5-6 florini bucata). Victoria aduce mai multe diplome de înnobilare: cazul haiducului Toader Crăciun, titlul de baron vicecomitelui Vasile Stoica și pe cel de protopop lui popa Lupu Șandru. Numele lui se găsește, de altfel, pe o Cazanie a lui Varlaam, dăruită de el bisericii din Borșa anului 1717. Iar în turnul-clopotniță sunt ridicate cele două clopote jefuite de tătari din biserica comunei Suciu de pe Valea Lăpușului. Fiul său l-a urmat în preoție, fiind înregistrat în procesul verbal al inchiziției nobiliare din 1752, alături de rudele lui din familia Șandor, alias Sandrin de Borșa. Nu știm exact de când locul bătăliei se numește Preluca Tătarilor (cea mai veche menționare a acestei denumiri apare în 1912 în Gazeta Transilvaniei), dar pe Harta Iosefină a Comitatului Maramureș mai era încă înscrisă Strâmtura (foto 1) și nicidecum localitatea Strâmtura de Valea Izei, deoarece aceasta se numea Szurdok (foto 2).

Incursiuni tătare au mai fost în istorie la Sighet (anii 1594/1595, 1629, 1658, 1661), dar numai această ultimă campanie a tătarilor din Crimeea, chemați de turci în războiul lor cu austriecii, a beneficiat de monumente comemorative: unul la Cavnic (Piatra Scrisă) și unul în Preluca Tătarilor din pasul Prislop (foto  3). După Primul Război Mondial, Generația Unirii cinstește memoria eroului Popa Lupu, acordându-i numele unei străzi din Sighet (fostă Hajnal utca), actualmente un respectabil cartier, și proiectează ridicarea unui bust în capitala Maramureșului Istoric. Proiect care, din păcate, nu s-a mai realizat. Să fie oare acesta momentul providențial în care să reluăm acest proiect, acum, când celebrăm cu mândrie șapte secole de existență atestată documentar a orașului nostru drag?

foto 1 – localizarea Strâmturii pe Harta Iosefină  și a înscrisului 15.000 de tătari (1785)
foto 2 – localizarea Szurdok (1901)
foto 3 – localizarea Stramtura Preluka (1901)

Bibliografie selectivă:

Várady Gábor, A borsai tatárverés emléke, în Máramarosi Emlékkönyv, M.-Szigeten, 1901.
Vasile Schrek, Năvălirea tătarilor în Maramureș  și înfrângerea lor la Borșa în 1717, Marmația, 3, 1977.
Mihai Dăncuș, Sighetul Marmației 680. Cât îi Maramureșuʹ, nu-i oraș ca Sighetuʹ, 2006.
Teofil Ivanciuc, Sighetul Maramureșului. Patrimoniu și Turism, Editura Valea Verde, 2012.
Andrei Pogăciaș, Diversiunea transilvăneană din 1717 – frontul secundar otoman și ultima campanie tătară la vest de Carpați, Revista Arhivelor, LXXXII, 2016.
Ilie Gherheș, Invazia tătarilor în Sătmar și Maramureș (1717) – legendă versus adevăr istoric, Gazeta de Maramureș, iunie 2023.

Marius Voinaghi & Alin Pralea

Sighet Run 2025 este primul eveniment organizat în perioada recentă care readuce în atenția publicului vechile serpentine ale dealului Solovan.

Pentru că lucrez la o monografie a parcului Grădina Morii, profit de această ocazie pentru a împărtăși câteva date despre construirea și evoluția serpentinelor.

Construcția unui pod peste Iza, la Grădina Morii, precum și amenajarea unui traseu turistic cu un punct de belvedere pe dealul Solovan au constituit o veche dorință a locuitorilor Sighetului și a proprietarilor acestui parc.

Aceste proiecte s-au aflat printre planurile lui Müller Albert, proprietarul parcului între anii 1889 și 1895, iar Societatea pe acțiuni Malomkert, proprietara parcului între 1895 și 1907, a încercat, fără succes, în anul 1896, să construiască podul printr-o colectă publică.

Podul a fost construit abia în anul 1906, prin colaborarea Primăriei orașului Sighet, a Direcției Silvice Maramureș și a armatei. Cheltuielile au fost acoperite prin exploatarea pădurii orașului, armata a detașat pentru lucrări douăzeci de soldați, coordonarea tehnică a fost asigurată de István Bakó, consilier tehnic, iar proiectul a fost supervizat de Karácsonyi Sándor, maistru forestier (erdőmester). Lucrările s-au finalizat în luna octombrie. Odată cu finalizarea podului, au început lucrările de construcție a serpentinelor, desfășurate sub conducerea aceluiași Karácsonyi Sándor, iar acestea au fost inaugurate în luna mai a anului următor, 1907.

În anul 1914, la Sighet s-a constituit filiala Maramureș a Asociației Turistice Maghiare (Magyar Turista Egyesület). Printre obiectivele anunțate în ședința constitutivă, un loc important l-a ocupat amenajarea serpentinelor din punct de vedere turistic și construirea unui turn de belvedere la capătul acestora. Proiectul a fost aprobat în ședința Consiliului Local din 18 iunie 1914, dar izbucnirea Primului Război Mondial a zădărnicit aceste planuri.

Serpentinele au fost utilizabile în primii ani după război. Au fost reparate în 1922, iar ultima menționare a lor în stare bună o găsim în 1924. Mult-doritul turn de belvedere a fost construit abia în anul 1935 prin strădaniile Societății Carpatine Ardelene (Erdélyi Kárpáti Egyesület) și ale viceprimarului Tiberiu Szollosy din aceea vreme. În acel moment însă, serpentinele erau prăbușite în mai multe locuri, astfel că cei care au dorit să participe la inaugurarea din 23 iunie 1935 au fost nevoiți să urce pe o rută ocolitoare. Vizitatorii puteau urca în turn plătind o taxă de doi lei și erau rugați să-și înscrie numele în cartea de oaspeți, aflată la paznicul turnului.

În 1942, în contextul construcției Hotelului Sport (astăzi Grădina Morii), drumul serpentinelor și turnul de belvedere au intrat din nou în atenția publică. De construcția și administrarea celor două obiective s-a ocupat Societatea Carpatină Maghiară (Magyar Kárpát Egyesület), cu sprijin financiar din partea Primăriei Sighet și a Comitatului Maramureș. Noul turn a fost inaugurat la data de 18 august 1943. Pe lângă turnul de belvedere a fost construit un refugiu montan, prevăzut cu 18 locuri de cazare și un mic restaurant, unde turiștii puteau să servească gustări reci și băuturi răcoritoare (inclusiv alcoolice). Complexul a primit numele Zrínyi Ilona. La refacerea și întreținerea drumului serpentinelor a contribuit în mare măsură armata maghiară, care folosea turnul ca post de observație antiaeriană.

În acest moment al cercetărilor, nu știm ce soartă a avut complexul Zrínyi. Având în vedere caracterul său militar, bănuim că a fost distrus în perioada imediat următoare sau poate mai târziu …

În perioada postbelică serpentinele au fost refăcute de mai multe ori prin muncă patriotică. Potrivit ziarului Pentru Socialism, în anul 1958 a fost deschis un șantier al tineretului pentru refacerea serpentinelor. Lucrările au continuat în 1959 și au fost finalizate în vara anului 1961. În anul 1973, tinerii de la școlile și întreprinderile din oraș au îndreptat și lărgit 120.000 m² de drum de serpentină.

Vechile serpentine, „care încolăcesc până la vârf trupul bătrânului străjer”, cum frumos le descria Ioan Ardeleanu-Pruncu în 1973, în ziarul „Pentru Socialism”, așteaptă de multă vreme o nouă reabilitare.

Alin Spiridon PRALEA
muzeograf

Le povestea tuturor prietenilor despre acele locuri. Unde cerul e cel mai albastru, oglindit în IEZERUL de sub Vîrful PIETROSUL. Locuri de poveste, unde iarba e mai verde ca oriunde. Și unde, privind munții, poți gusta libertatea SPIRITULUI care animă locurile.

Se mai poate, DEOCAMDATĂ…

Toți îl ascultau, gîndindu-se intens la cele povestite. Ca la o MECCA din România. Unde orice român ar trebui să ajungă măcar o dată-n viață așa cum orice musulman trebuie să ajungă la Mecca…

„Batăr o dată-n viață…”
Doar așa poți înțelege magia care se ascunde în acele locuri.

Dacă putea, îi lua cu el și le arăta ce nu mai văzuseră. După care ei abia așteptau să treacă anul pentru a merge acolo împreună la vreun festival de literatură. Cum să uite cum fuseseră primiți, tratați și respectați de oamenii locului? Apoi povesteau, la rîndul lor, altora. Așa reușise, fără efort, să-i facă discipoli. Ca un misionar!…

Ieșise acum din Mînăstirea BÂRSANA unde-și dusese prietenii. Parcă se îndrepta de spate, plecînd. „Mi-or fi rămas acolo păcatele?”, gîndi el, cu speranță. Se simțea mai ușor acum. Parcă i se luase de pe umeri o greutate purtată prea multă vreme. „Ce păcat că nu conduce altul!… Aș privi stîncile de pe stînga drumului, aplecate deasupra șoselei. Oare de aici mi-o fi adus fetița aia două flori de colț, acum mai bine de 40 de ani? Sau bulbucii? Cînd mergea să pască  oile pe deal. De aceea-i zice STRÂMTURA („Strâmtură”, cum zic oamenii de pe-aici) că vezi cum e strînsă IZA între versanți. Apoi se lărgește valea de cum ieși către Rozavlea”.

Prin minte-i trecu povestea cu „podu’ miresii”, auzită cu vreo 45 de ani înainte în stație, așteptînd „rata”… Acum privea tufele de lîngă rîu. Era plin de „poluare” la vreo doi metri deasupra nivelului apei: tulei de porumb, resturi de folii de plastic și cîte altele. Privindu-l pe omul care se apropiase îl întrebă: „Uncheșù’, de ce aruncă lumea toate gunoaiele în IZA cea atît de frumoasă? Nu-i păcat?…”

„Nu aruncă oamenii, domnùle. Vin cu puhoaiele de pe unde se află. Cînd se umflă valea de ploi, de nu se mai poate, apa urcă pe mal, cărînd cu ea totul. Cînd se mai potolește, rămîn resturile sus, pe crengi, că nu-i cine le mîna la vale. N-ai văzut dumetale, domnùle, că așa-i și-n viață? Cînd se schimbă „vremurile”, cum se schimbă vremea cînd vin ploile, GUNOIUL e primul care iese la suprafață. Așa-i și la noi: au ieșit GUNOAIELE, domnùle, agățîndu-se ca scaiul de ce apucă. N-ai cum scăpa de ele. Numa’ să radem totul, clădind apoi cum se cere. Da’ nu-i cine face asta. Ne-am înglodat pîn’ la gît în gunoaie că ne-am obișnuit cu asta de nici nu mai băgăm de seamă. Vai de biata țară!…”

Și-a luat rămas bun, plecînd în biata sa. Eu am urcat în mașină. Îmi pierise cheful de stînci sau de Iza cea frumos curgătoare. Priveam țintă înainte, negîndindu-mă la nimic. Îmi trecuse pofta de torente. Care să măture din viață ce nu trebuie. De teamă ca nu cumva, după ce trec, să lase în urmă „gunoaiele timpurilor noi”…

Unele de care noi nu știm nimic încă…

Nicolae Rădoi

Mulţumesc doamnei care mi-a trimis invitaţia – prin facebook – de a citi Proiectul de buget local pentru anul în curs. L-am citit şi… am scris despre el. Ce-am găsit se poate citi mai departe.

La ANEXA NR. 3 Lista obiectivelor de investiții finanțate din bugetul local aferentă anului 2025, la poz. 7, „Lucrări de contorizare individuală a apei potabile imobilul situat la adresa str. Cuza Vodă nr. 8 (10 apartamente)”, scrie 26 mii suma alocată şi 70 mii Cap. bug.
– Dacă ar veni un reprezentant al Vital S. A. şi ar citi apometrele din apartamente sau case, aşa cum se făcea mai demult, Primăria ar face o importantă economie de bani. Am mai discutat asta şi mi s-a spus că nu se poate, legea nu permite, etc. Atunci schimbaţi legea! Sau cei de la Bucureşti nu vă bagă în seamă?

La poz. 19: „Management energetic și actualizarea anuală a Programului de Îmbunătățire a Eficienței Energetice în municipiul Sighetu Marmației”
– Putem şti în ce constă Programul, în afară de învelirea unor blocuri?

La poz. 20: „Modernizarea și eficientizarea sistemului de iluminat public II în municipiul Sighetu Marmației”
– Sper că sistemul de iluminat public II să fie mai strălucitor decât sistemul nr. I, care-i cam chior.
– Până atunci, în ce constă eficientizarea asta a iluminatului public? Are Primăria proiecte de alimentare becuri cu panouri fotovoltaice? Ştie Primăria că în ţara asta sunt oraşe cu stâlpi care au, fiecare in parte, cate un mini panou din ăsta?

La poz. 21: „Elaborare Plan Urbanistic Zonal – zona Fuchs (inclusiv avize)”:
– Când v-aţi apucat cu mare tam-tam de cartierul Fuchs, n-aţi făcut şi P.U.Z.? Sau nu ştiaţi ce-o să iasă?

La poz. 22: „Proiect: Construirea de insule ecologice digitalizate în Municipiul Sighetu Marmației – PNRR”:
– Vorbe, vorbe… Vorbim despre gunoi degeaba. Dar ne plac cuvintele pompoase. Digitalizăm, facem insule ecologice. În acest timp, tot centrul oraşului, cu Pietonală cu tot, e plin de gume de mestecat. Nu se poate face nimic, nimic, nimic? Oraşul arată scârbos şi Primăria face insule ecologice. Mamma mia!
– Aceeaşi întrebare şi pentru poz. 23. Aici apar insulele subterane. Uau! Tare de tot!

La poz. 26 „Reabilitare străzi de interes local în Municipiul Sighetu Marmației, județul Maramureș – finanțare multianuală program Anghel Saligny”:
– Care străzi? Câte? Două, că-i mai mult decât una, sau… zece? Sau… mai vedem noi, dacă ajung banii?

La poz. 27. Începem să ne săturăm de studiul de fezabilitate pentru ocolirea centrului oraşului. Mai departe puteţi merge?

La poz. 28 zice-se că se va consolida mobilitatea urbană. Adică… ce?

La poziţiile 30-36 apar tot felul de planuri. Precis că vor fi frumos colorate, scrise cu litere mari. Trăind în epoca pdf şi a altor formate digitale, va lipsi coperta din piele şi şnurul galben-auriu ca semn de carte. Dar realizarea pe teren când va fi? Să nu ne grăbim, nu-i aşa?

La poz. 36: „Documentații și avize aferente obiectivului de investiții ,,Construirea unei unități de producere a energiei electrice din surse regenerabile în vederea compensării consumului propriu din municipiul Sighetu Marmației, jud. Maramureș”.
– Cam care ar fi sursa de producere a energiei electrice ?

Poz. 37 lămureşte problema, dar ridică alta. Concret. Scrie aşa: „Elaborare Studiu de soluție (SS), analiza de sistem și obținere ATR pentru racordare la rețeaua electrică de distribuție a parcului fotovoltaic pentru proiectul ,,Construirea unei unități de producere a energiei electrice din surse regenerabile în vederea compensării consumului propriu din municipiul Sighetu Marmației, jud. Maramureș”.
– Deci se face parc fotovoltaic (problema e lămurită, aşadar!), apoi se elaborează un Studiu despre cum să ajungă firele cu curent electric la reţeaua electrică a oraşului. Nu se putea face un singur proiect din poz. 36 şi poz. 37?

La ANEXA NR.4, poz. 4, scrie: „Achiziție și montare cișmea stradală la Muzeul Satului”.
– Asta cu cişmeaua e de câţiva ani! Tot o puneţi pe listă, dar cişmeaua nu apare! Există nişte limite!…

La ANEXA NR.5: „Lista obiectivelor de investiții finanțate din alte surse aferentă anului 2025”.
– De la poz. 9 la poz. 14 apar tot felul de planuri, la care stăm întotdeauna bine. Avem creioane colorate. La realizare mai avem de aşteptat…

La ANEXA NR.6: „Lucrări de reparații și întreținere aferente anului 2025”.
– La poz. 2 scrie: „Materiale (flori, arbori, îngrășământ ș.a) și alte servicii de întreținere zone verzi”.
– Am tot scris (rectific: am tooot scris) că zona de la Pompieri la Carrefour ar putea arăta altfel. Un trotuar din asfalt (dacă se poate gata cu gume de mestecat în el, ca să nu se mai ostenească unii, alţii cu „împodobirea”), nişte pământ pus până la borduri, nişte flori, un gard viu… O fi prea mult, prea greu?

La poz. 5, „Iluminat public”, nu ştiam că luminile alea chioare aşa se pot numi…

La poz. 22 zice că se vor repara străzi. Mi-aduc aminte că anul trecut într-o prezentare Power Point la Primărie apărea şi strada Ignişului, stadă centrală din oraş. Invit reprezentanţii Primăriei la o plimbare pe acea stradă. Cine vine cu mine?

La poz. 27 mă interesează ce lucrări de siguranţa circulaţiei se vor face? Că de semafoare nu cred să fie vorba!

La poz. 38: „Lucrări vopsit acoperiș Cinematograf Mara și Muzeul M”. Acum v-aţi gândit să vopsiţi acoperişul cinematografului şi al „Muzeului M”? Mă uit pe Anexa 6 şi văd că s-ar fi putut scrie „Muzeul Maramureşean”, dar aţi prescurtat inadmisibil.
La ANEXA nr.8 „Situaţia numărului de personal permanent şi temporar precum şi fondul salariilor de bază” scrie că:
– Aparatul de specialitate al primarului are 98 de membri, care primesc, toţi, pe anul în curs, 11.960.670 lei. Adică 10.000 de lei pe lună fiecare. Nu-i rău…
– La Clubul Sportiv Municipal se câştigă în medie 3.240 lei. Asta nu-i bine…
– La Urbana se câştigă în medie cam 6.700 lei. Nu-i rău…
– La Centrul (lipseşte „l” din Anexă!) Cultural se câştigă apropape 6.800 lei.
– La SPCLEP se câştigă în medie 8.850 lei le lună. E bine!
– La Poliţia locală media e de 9.290 lei. Super!
– La Asistenţă socială 4.400 lei este media salarială.
– La Spital se câştigă aproximariv 8.600 lei.

Deocamdată, atât. Lipseşte grija pentru nesigurele zile care vor veni, nu văd măsuri concrete pentru… Dar de ce să dau eu soluţii, de ce să dea cetăţenii oraşului soluţii, când unii care fac parte dintr-un Aparat chiar ar putea-o face?

În loc de final: am pus la articol o poză cu nişte creioane colorate. Poate că dacă s-ar achiziţiona, ar fi utile la planurile din Anexa 5.

Horia PICU

În fotografie (din anul 1970) sunt câțiva profesori alături de directorul de atunci al Școlii Populare de Artă din Sighet: Noémi Darvay, Ghizela Gonțoiu (născută Nemeth), Ludovic Bruckstein (directorul Școlii Populare de Artă), sotia d-lui Bruckstein (Csöpi), Elisabeta (Bobuș) Stupar (căsătorită Sîngeorzan), Karolina Abordan (născută Albu) și David Liberman (actualul președinte al Comunității Evreiești din Sighet).

Fotografia este din arhiva familiei Sângeorzan.

Salut, Sighet!

În Cimitirul Săracilor din Sighet (îngrijit și amenajat cu o simbolistică specială de către echipa Muzeului Memorial) există un monument aparte, care ar putea fi numit „Crucea Albă” (după culoarea părții superioare) sau „Crucea celor fără mormânt” (după specificul celor cărora le este dedicat monumentul) și a fost realizat cu peste două decenii în urmă de către foștii detinuți politici din Maramureșul istoric, la ora aceea președinte de filială fiind Ioan Ilban (1930-2021), președinte de onoare Aurel Vișovan (1926-2002).

Monumentul este dedicat maramureșenilor din rezistența anticomunistă uciși în lupte, lagăre și închisori și care au fost aruncați din ordinul Securității în gropi comune sau locuri ascunse fără posibilitate de identificare până în prezent și care, pe lângă suferința și moartea îngrozitoare, nu au avut parte de rugăciune, cruce și lumânare la căpătâi și nici măcar de o inscripție care să le menționeze numele.

Osemintele lor continuă să zacă necunoscute în diverse colțuri ale țării, puncte fierbinți pe harta României însângerate – Aiud, Gherla, Oradea, Cluj, Tg. Ocna, Brașov, Botoșani… și desigur, Sighet. Crucea albă restituie cu demnitate, memoriei maramureșene și naționale numele acestor eroi martiri, alături de anul decesului și localitatea de origine.

Cel mai cunoscut nume de pe monument este evident studentul Vasile Popșa din Sighet, liderul partizanilor din zona Ieud – Dragomirești (1948-1949) cea mai numeroasă grupare armată anticomunistă din Maramureș, un tânăr de o profunzime sufletească și o noblețe de caracter impresionantă, supranumit pe bună dreptate „eroul Maramureșului”. După mărturiile neoficiale care au parvenit la ora aceea familiei, trupul său a fost aruncat de Securitate chiar într-o groapă de la Cimitirul Săracilor, undeva aproape de intrare. Deci în cazul lui cel puțin, Crucea albă îi ține loc de mormânt.

Dar și biografiile celorlalți conțin fapte eroice și jertfe emoționante, care merită interesul și recunoștința românilor de azi și de mâine. Fiecare nume de pe cruce ne cheamă, ne vorbește…
În fața lui Dumnezeu, a neamului și a istoriei, martirii Maramureșului răspund: Prezent!

Foto & text: preot prof. Marius Vișovan

Azi ne îndreptăm atenția spre o clădire din centrul vechi al Sighetului de care ne amintim „dulce” cu toții.

În perioada interbelică, dar și după cel de-al Doilea Război Mondial, până în jurul anului 1989, la parterul clădirii funcționa o foarte apreciată cofetărie. O perioadă, cofetăria s-a numit Kovacs Laszlo, iar ulterior, în perioada comunistă, până prin anii ’90, cofetăria s-a numit Liliacul.

Azi, locația se numește tot Liliacul, dar nu mai oferă… delicioasele cremeșuri și înghețata Fram :). Cât despre locuitorii Sighetului din zilele noastre ei sunt extrem de ocupați. Nu prea au timp de privit „forfota” orașului de la balcon….

Sunt binevenite completările cititorilor la această fotografie.

NR: Fotografie (stânga) din colecția privată a scriitorului sighetean Gabriel Boros (Germania).

Salut, Sighet!

O zonă a Sighetului foarte cunoscută și agreată de către iubitorii orașului nostru. Pe la mijlocul secolului XX și până prin anii ’80, acolo se putea mânca cea mai bună înghețată de la „Turcu”.

În imagine (posibil anii ’40), în stânga fotografiei, se poate observa o mulțime de cetățeni care, probabil, așteptau vreun mijloc de transport în comun sau… era o întrunire civică :)…?

Sunt binevenite completările cititorilor la această fotografie.

NR: Fotografie din colecția privată a scriitorului sighetean Gabriel Boros (Germania).

Salut, Sighet!

Piața centrală din Sighetul Marmației în perioada interbelică cu Statuia Fecioarei Maria în plan apropiat, văzută dintr-o altă perspectivă. Detalii despre Statuia Feciorei Maria găsiți aici.

Sunt binevenite completările cititorilor la această fotografie.

NR: Fotografie din colecția privată a scriitorului sighetean Gabriel Boros (Germania).

Salut, Sighet!

În secolul al XVIII-lea, pentru a-i feri de epidemia de ciumă, sighetenii au apelat la ajutorul Fecioarei Maria. Astfel, cu suportul financiar al directorului Rudnyánszki Farkas şi al enoriaşilor romano – catolici, în anul 1776, în piaţa centrală este înălţată statuia Preacuratei Fecioare Maria.

În imagine se poate observa obeliscul octogonal deasupra căruia, plutind pe nori, se afla figura Fecioarei Maria cu coroană. De remarcat de asemenea şi micul gard de fier forjat care împrejmuieşte statuia. În cele patru colţuri, pe piedestaluri de piatră erau montate lampadare din fontă. Cu ocazia sărbătorilor, lumânările adăpostite de aceste lampadare degajau lumină şi căldură. Pentru sigheteni, monumentul era „Státua” sau „Statuia”.

După tragica moarte a reginei Elisabeta, la 1898, în cinstea mult iubitei şi îndrăgite regine, sighetenii au hotărât ca piaţa din centrul oraşului să-i poarte numele, dorind ca amintirea ei să rămână şi în conştiinţa generaţiilor viitoare.

(Text Pal Robert Zolopcsuk, din volumul „Sighetul Marmației”, Editura Valea Verde, 2012)

Sunt binevenite completările cititorilor la această fotografie.

Fotografie din colecția privată a scriitorului sighetean Gabriel Boros (Germania). 

Salut, Sighet!

N. r.: În urmă cu un an, a fost inițiată la Sighet o petiție prin care se solicita reamplasarea statuii Fecioarei Maria în centrul municipiului. Rezultatul… îl așteptăm!