„Se poate arunca o privire / în inima atomului – / dar taina poetului / nu se poate ghici / niciodată″- zice într-o poezie din prezentul volum Paul Romaniuc. Aṣa e… Ce-l „împinge″ pe scriitor să se aṣeze la masa de lucru, ce sentimente, ce intenţii, ce amintiri, ce închipuiri îi dau acea stare necesară pentru creaţie, nu putem ști.
Oricum ar fi, poezia (ṣi e valabil pentru orice fel de scriere) trebuie să „stârnească″ în cititor curiozitatea, să deschidă izvorul emoţiilor pe care doar un text, un fragment oricât de mic din întreaga lucrare îl poate face, astfel încat cititorul gata pregătit sufleteṣte să se apuce de lecturat.
Mie, curiozitatea ṣi dorinţa de a citi volumul de versuri al lui Pablo (îmi permit să-i spun ṣi aṣa, fiindcă se ṣtie că se semnează Paul, Pavlo, sau Pablo) mi-au fost activate de una din poeziile puse pe www.salutsighet.ro în prezentarea cărţii.
Poezia se numeṣte „Lacrima″.
„Păşesc încet… / Tac, / să nu vedeţi / cum plâng zăpezile / în mine!…”
O emoţie la fel de puternică am avut-o cu mulţi ani în urmă, provocată de o poezie haiku.
„Anul pe ducă / Mi-am ascuns părul cărunt / De tatăl meu…″
Revin la cartea de buzunar „Clepsidra″ a lui Paul Romaniuc ṣi remarc iar ṣi iar că „greutatea″ unei cărţi n-are nicio legătură cu numărul paginilor. Nu sunt adeptul ideii că se poate citi în public, în tren, în autobuz. Ba mai mult, sunt unii care citesc ṣi mergând pe stradă. Exagerare… Când citeṣti trebuie să stai acasă, sau cel puţin într-un loc liniṣtit, fără deranjamente sonore. „Clepsidra″, o carte în format mic, trebuie să stea în bibliotecă, așteptând-și cititorul.
Pablo Romaniuc are sentimente, are nostalgii, e cuprins de acea taină a poetului pe care n-o vom ghici niciodată, precum spune chiar autorul.
Poetul stă „pe prispa însorită a soarelui portocaliu- / roṣiatic al toamnei″, încercând să prindă „o umbră a unui nor din orizontul îngândurat al cerului”.
Priveṣte „cu o uṣoară nostalgie spre pragul casei […] să pot intra în culcuṣul meu tomnatic”.
Se trezeṣte din visare ṣi o ia „la vale, spre satul cuprins de uitare″.
Se bucură de clipa pe care i-o oferă întâmplarea. Vine cu interesante inovaţii poetice, în idei, în cuvinte.
„…-mă salută/ două fetiţe cu cosiţele aurii, de parcă toate / razele soarelui s-ar fi strâns acolo, ducând în /spate geamantanele pline cu amintirile verii.″
Sau, în altă poezie am găsit acest minunat vers: „Pe drum trecu o sanie cu copii ţinând / cerul pe umeri.″
Poetul îṣi cântă iubirea: „…tu stai / tăcută pe prispa anotimpului, / mângâind cerul cu lacrima ochilor tăi azurii, / oprind primul fulg imens, ce se rostogolea de-a / dura prin norii cuprinṣi de somnul înaltului / gând.″
Pe aceeaṣi temă, ceva de mare sensibilitate: „Brazii, luându-se de mână, / au ieṣit din mine ṣi-ţi fredonau iubirea… / Ploua…″ ṣi explicaţiile autorului, în aceeaṣi notă poetică de intensă vibraţie sufletească: „fragment din poezia „Ploaia de mai″, scrisă „pentru cineva care a uitat un strop de ploaie pe pervazuʼ lacrimii mele″.
Pavlo schimbă uṣor registrul ṣi trece de la muzică (pe care ṣtim c-o stăpâneṣte bine) la credinţă, în superbe versuri: „Flautul ṣi oboiul orchestrei umbrelor / anotimpurilor legănau Cuvântul. / Se acorda lumea. Era Crăciunul.″
„Se acorda lumea″… Ce frumos spus ṣi cât de intensă-i trăirea autorului !…
Autorul e un semen de-al nostru care se îndoieṣte de buna rânduire a politicii europene:
„Costume, ceṣti, hoteluri, conferinţe, / Iar noi umblăm sarmale ciugulind, / Pe la Bruxelles se schimbă referinţe, / Şi iarna-n gând o simţi tiptil venind″.
De unde-i vine inspiratia, de unde ṣuvoiul de cuvinte pe care-l stăpâneṣte ṣi-l aṣterne în porţii numai de el ṣtiute în poezie? Un posibil răspuns tot Paul Romaniuc ni-l poate da: „…am ieṣit din Itaca Cuvântului la pervazul castelului / meu: unicul, gânditor, tumultuos de tăcut″.
Sau, în altă poezie: „…alaltăieri, pe la amiaza / apusului de lună, i-am încântat cu privirea / sensul naṣterii ideii″.
Un fragment dintr-o poezie face legătura cu un simbol naţional ucrainean, pe care-l ṣtiu acum – dintr-un cântec mobilizator – ṣi românii, oripilaţi de calea aleasă pentru rezolvarea problemelor dintre două ţări. Mă refer la floarea călina roṣie ṣi la un minunat cântec.
„În ochi îmi stă pitit / gândul la tine / (ca o rădăcină de călină / cuprinsă de sudoarea fierbinte / a pământului…)″.
Sigur, Paul Romaniuc are o colecţie bogată de amintiri. De altfel se spune că nu există oameni bătrâni, doar unii care au mai multe amintiri… Poetului, îi „Cade o ploaie atât de măruntă! // cade direct în palma de aur / a amintirilor″.
Iar inspiraţia nu-l părăsește niciun moment…
„O pasăre-mi aduse / un grăunte strălucitor / vorbitor cred / că inima-mi începu / să se zbată / ba în mine / ba în grăunte / palma-mi începu / să înverzească / pescăruṣii să se ascundă / sub umbra lacrimei / câmpiei fără margini″.
Poetul, apăsat de colecţia de amintiri din ce în ce mai consistentă, se gândeṣte ṣi la momentul când… va trebui să se ascundă: „E lung pământul / Şi e plat, // Rotundu-i lat ?…/ Latul e rotund ?… / Că vine moartea… / Unde să mă ascund ?″
Nicăieri… E un joc pe care-l joacă fiecare când îi vine rândul. Scriu aici ultima strofă a poeziei „De-a v-aţi ascuns″ a lui Tudor Arghezi: „Puii mei, bobocii mei, copiii mei! / Aṣa este jocul. / Îl joci în doi, în trei, / Îl joci în câte câţi vrei. / Arde-l-ar focul″.
Ne supunem legilor firii… Nu există un loc unde să ne ascundem. Întrebarea, reformulată altfel, este: Ce rămâne după noi ? Iar aceasta are, în cazul lui Pablo Romaniuc, răspunsul asigurat: scrierea!
Horia Picu
Adaugă comentariu