Există sunete pe care le auzim și le uităm imediat. Zgomotul unei mașini, sirena unei ambulanțe, telefonul care ne întrerupe din ceea ce facem. Și există sunete care nu îmbătrânesc niciodată. Sunete care se așază undeva adânc în suflet și rămân acolo pentru totdeauna.
Pentru mine, unul dintre aceste sunete este glasul clopotelor.
Ori de câte ori mă întorc acasă, în Maramureș, și aud clopotul unei biserici, timpul pare că încetinește. Pentru câteva clipe nu mai sunt femeia matură, care trăiește de peste douăzeci de ani în Italia, nu mai sunt mama, bunica sau omul care aleargă între serviciu și grijile vieții. Devin din nou copilul care asculta în tăcere și încerca să înțeleagă lumea.
Poate de aceea am simțit nevoia să scriu acest articol.
Nu doar despre clopote.
Ci despre ceea ce ele au însemnat și încă înseamnă pentru oamenii din Maramureș.
Cu câțiva ani în urmă am ajuns în satul meu natal, Câmpulung la Tisa. Tata îmi povestise încă din copilărie că unul dintre strămoșii noștri dăruise bisericii reformate un clopot.
Ascultam povestea cu drag, dar și cu o oarecare neîncredere. În multe familii circulă istorii frumoase, iar timpul le înfrumusețează și mai mult.
Totuși, de data aceasta am vrut să aflu adevărul. Am cerut voie să urc în clopotniță.
Scările de lemn erau înguste și vechi. Fiecare treaptă scârțâia ușor sub pașii mei. Cu cât urcam mai sus, cu atât liniștea devenea mai adâncă.
Și apoi l-am văzut. Un clopot impunător, turnat din bronz, purtând urmele aproape unui secol de istorie. M-am apropiat și am început să citesc inscripțiile. Printre ele apărea clar un nume: Csurka József. Am rămas câteva clipe fără cuvinte. Nu era doar o poveste spusă de tata. Era acolo, gravată în metal.
Un om care trăise cu multe generații înaintea mea lăsase un semn care continua să existe. Nu am simțit mândrie. Am simțit responsabilitate.
În trecut, a dărui un clopot unei biserici nu era un gest de prestigiu făcut pentru a fi admirat. Era o formă de recunoștință față de comunitate și față de Dumnezeu. Familiile care aveau posibilitatea contribuiau la ridicarea unei biserici, la construirea unei școli sau la turnarea unui clopot, știind că darul lor va sluji și generațiilor care vor veni.
Poate că adevărata avere nu era cea pe care o lăsai copiilor tăi ci aceea pe care o lăsai oamenilor.
Am privit mult timp acel clopot. M-am gândit că omul al cărui nume era scris acolo nu și-ar fi putut imagina niciodată că o strănepoată de-a lui va urca, aproape o sută de ani mai târziu, în aceeași clopotniță și îi va citi numele.
Atunci am înțeles că istoria nu trăiește doar în manuale. Ea trăiește în pietrele caselor vechi, în fotografiile îngălbenite, în biserici și în clopote. Și mai ales în oamenii care aleg să nu uite.
Sighetu Marmației și satele din jur au fost întotdeauna legate de biserică.
Istoricii spun că Sighetul este atestat documentar din secolul al XIV-lea, iar în anul 1352 a devenit oraș liber regal și centrul administrativ al Maramureșului medieval. De-a lungul secolelor aici au conviețuit români, maghiari, ruteni, ucraineni, evrei și alte comunități, fiecare aducând propriile tradiții, limba și credința lor. Acest amestec de culturi a făcut ca Sighetul să fie un oraș aparte.
Ortodoxia, greco-catolicismul, reformati, romano-catolicismul și iudaismul au coexistat aici vreme de secole, iar fiecare comunitate și-a ridicat propriile lăcașuri de cult.
Fiecare biserică și-a avut și clopotele ei. Unele mari. Altele mici. Dar toate aveau aceeași misiune. Să cheme oamenii împreună.
Într-o vreme în care nu existau telefoane, radio sau internet, clopotul era glasul comunității.
El anunța începutul slujbei. El vestea sărbătoarea. El chema oamenii la rugăciune. Și tot el îi însoțea atunci când cineva pleca pentru totdeauna dintre ei.
De multe ori mă întreb dacă noi, cei de astăzi, mai știm să ascultăm. Auzim. Dar ascultăm?
Poate că tocmai aici începe povestea adevărată a clopotelor. Pentru că ele nu vorbesc prin cuvinte. Ele vorbesc prin suflet.
Există o expresie care spune că fiecare generație pierde câte ceva din înțelepciunea celei dinainte. Privind în urmă, cred că una dintre aceste pierderi este tocmai capacitatea de a asculta.
Nu doar de a auzi. De a asculta cu adevărat.
Eu am avut norocul să cresc alături de bunica mea.
Nu avea studii înalte și nici nu citise cărți despre istorie sau muzică. Dar avea o înțelepciune pe care astăzi o întâlnești din ce în ce mai rar. Era o femeie care știa să citească semnele naturii. Privea cerul și spunea dacă vine ploaia. Simțea schimbarea vremii după mirosul vântului. Știa când păsările își schimbau zborul și ce înseamnă fiecare anotimp. Și, mai ales, știa să înțeleagă glasul clopotelor.
Îmi amintesc că eram copil și mă jucam prin curte. Dintr-o dată începea să bată clopotul bisericii.
Eu nici măcar nu ridicam privirea. Pentru mine era doar un sunet.
În schimb, bunica se oprea din lucru. Asculta câteva secunde fără să spună nimic.
Apoi rostea încet:
– A murit cineva…
Altădată îmi spunea:
– Astăzi este nuntă.
Sau:
– Cheamă lumea la liturghie.
Iar uneori, când clopotul bătea repede și apăsat, îmi spunea:
– S-a întâmplat ceva. Este alarmă.
Ani de zile am crezut că ghicește. Abia mult mai târziu am înțeles că nu era vorba despre noroc. Era un limbaj pe care generația ei îl învățase firesc. Nu era nevoie de explicații. Toată lumea îl cunoștea.
În Maramureș, ca în multe alte regiuni ale Europei, fiecare fel de bătaie a clopotului avea un înțeles precis. Ritmul, numărul de bătăi și felul în care erau trase unul sau mai multe clopote transmiteau un mesaj comunității. Nu era o întâmplare, ci o tradiție păstrată de sute de ani și transmisă din generație în generație.
Când era sărbătoare, clopotele răsunau larg și solemn, chemând oamenii la biserică.
La o nuntă, sunetul era mai luminos și mai viu, vestind bucuria unei noi familii.
La înmormântări, bătaia devenea rară și gravă. În multe sate se putea recunoaște chiar dacă persoana decedată era bărbat, femeie sau copil, după felul în care era tras clopotul.
Iar când satul era amenințat de un incendiu sau de o altă primejdie, clopotul bătea cu repeziciune și neliniște, chemând oamenii să lase totul și să sară în ajutor.
Astăzi avem telefoane mobile. Mesaje. Sirene. Aplicații.
Dar atunci… Clopotul era telefonul satului. Era radioul. Era ziarul. Era vocea comunității.
Istoricii spun că primele clopote au apărut în bisericile creștine occidentale în primele secole ale Evului Mediu, iar mai târziu tradiția s-a răspândit în întreaga Europă. În spațiul românesc și în Maramureș, ele au devenit parte din identitatea satelor și a orașelor. Turnarea unui clopot era un eveniment important, iar oamenii contribuiau cu bani sau materiale pentru ca întreaga comunitate să poată avea acest glas al bisericii.
Un clopot nu era cumpărat pentru câțiva ani. Era făcut pentru generații.
Poate tocmai de aceea multe dintre clopotele vechi poartă numele celor care le-au dăruit, ale preoților din acea vreme sau anul în care au fost turnate.
Nu pentru a fi lăudați. Ci pentru ca urmașii să știe cine a pus o cărămidă la temelia comunității.
Așa am înțeles și eu altfel numele pe care l-am citit pe clopotul din Câmpulung la Tisa.
Nu era o simplă inscripție. Era o lecție.
Noi trăim poate șaptezeci sau optzeci de ani. Un clopot poate trăi două sute. Sau trei sute.
El rămâne acolo când noi nu mai suntem. Și continuă să vorbească în locul nostru.
Mă întreb uneori ce s-ar întâmpla dacă, într-o dimineață, toate clopotele din Sighet ar amuți.
Probabil orașul ar continua să trăiască. Mașinile ar merge mai departe. Magazinele s-ar deschide.
Copiii ar merge la școală.
Dar ar lipsi ceva. Nu zgomotul. Ci sufletul.
Pentru că un oraș nu este făcut doar din clădiri. Este făcut din sunetele care îl definesc.
Iar unul dintre cele mai vechi și mai frumoase sunete ale Sighetului este glasul clopotelor.
Dacă am privi Sighetu Marmației de sus, poate primul lucru care ne-ar atrage atenția nu ar fi clădirile, ci turnurile.
Ele se ridică deasupra caselor ca niște repere ale timpului. Unele sunt zvelte și elegante, altele masive și sobre. Fiecare aparține unei alte tradiții religioase, dar toate au ceva în comun: ascund în ele clopote care au însoțit viața orașului vreme de generații.
Sighetu Marmației nu este doar unul dintre cele mai vechi orașe ale Maramureșului. Este și un loc unde istoria s-a scris prin întâlnirea mai multor popoare și confesiuni.
Prima atestare documentară a localității datează din anul 1326, iar în 1352 regele Ludovic I al Ungariei i-a acordat statutul de oraș liber regal. Din acel moment, Sighetul a devenit centrul administrativ și economic al Maramureșului istoric, rol pe care l-a păstrat timp de secole. (Sursa: Wikipedia – Sighetu Marmației; Enciclopedia României.)
Orașul s-a dezvoltat la răscruce de drumuri comerciale și culturale. Pe străzile sale se auzeau româna, maghiara, idișul, germana și ucraineana. Comunitățile trăiau unele lângă altele, fiecare cu bisericile, școlile și tradițiile sale.
Iar deasupra tuturor se auzeau clopotele.
Biserica Reformată a avut un rol important în viața Maramureșului încă din secolul al XVI-lea, odată cu răspândirea Reformei. În multe sate și orașe, inclusiv la Câmpulung la Tisa, clopotele bisericii marcau începutul și sfârșitul fiecărei zile.
Pentru mine, această biserică are și o semnificație personală.
În clopotnița ei am găsit numele unuia dintre strămoșii mei, Csurka József, gravat pe un clopot turnat în anul 1929. L-am văzut cu ochii mei, iar fotografia acelui moment o păstrez ca pe o dovadă că uneori poveștile pe care ni le spun părinții și bunicii sunt adevărate.
Nu scriu acest lucru din dorința de a vorbi despre familia mea. Dimpotrivă. Îl scriu pentru că mi-am dat seama că istoria unei comunități este alcătuită din mii de astfel de gesturi.
În trecut, familiile care aveau posibilitatea contribuiau la ridicarea unei biserici, la construirea unei școli sau la turnarea unui clopot. Era o formă de responsabilitate față de locul în care trăiau.
Astăzi am numi-o implicare civică.
Atunci se numea pur și simplu respect față de comunitate.
La câteva străzi distanță se înalță Biserica „Adormirea Maicii Domnului”, construită între anii 1890 și 1892, inițial pentru comunitatea greco-catolică. Este unul dintre monumentele reprezentative ale orașului și continuă să fie un simbol al credinței pentru mulți sigheteni. (Sursa: Wikipedia – Biserica Adormirea Maicii Domnului, Sighetu Marmației.)
Nu departe se află biserica romano-catolică, iar în apropiere se găsesc lăcașurile ortodoxe și cele ale comunității ucrainene. Fiecare are propriile clopote. Fiecare are propriul timbru.
Dacă închizi ochii și asculți cu atenție, vei observa că niciun clopot nu seamănă perfect cu altul.
Așa cum nici oamenii nu seamănă între ei.
Puțini știu că turnarea unui clopot era un proces extrem de complicat.
Bronzul era obținut prin amestecul cuprului cu staniu, iar proporțiile trebuiau respectate cu mare precizie. Dacă aliajul nu era potrivit, clopotul nu avea rezistență sau nu producea sunetul dorit.
După turnare, fiecare clopot era acordat cu grijă. Nu era suficient să fie mare. Trebuia să cânte frumos.
În tradiția europeană, un clopot era considerat aproape o ființă simbolică. Primea un nume, era binecuvântat înainte de a fi urcat în turn și devenea, într-un fel, glasul bisericii.
Poate tocmai de aceea oamenii îl priveau cu atât de mult respect.
Nu era doar metal. Era voce.
Privind fotografia clopotului din Câmpulung la Tisa, m-am întrebat de câte ori a răsunat el din 1929 până astăzi.
De câte ori a chemat oamenii la rugăciune?
De câte ori a vestit Paștele și Crăciunul?
De câte ori a însoțit o înmormântare?
De câte ori a anunțat bucuria unei nunți?
Nimeni nu poate răspunde.
Dar un lucru este sigur.
A continuat să slujească oamenii, indiferent cine s-a aflat la cârma lumii, indiferent câte granițe s-au schimbat și indiferent câte generații au trecut. Și poate tocmai aceasta este lecția pe care ne-o oferă clopotele. Ele nu aleg pe cine cheamă. Sună pentru toți.
Există un lucru pe care îl înțeleg cu adevărat doar cei care au plecat de acasă. Dorul nu are întotdeauna chip. Uneori are un miros. Mirosul fânului proaspăt cosit. Mirosul cozonacului scos din cuptor. Mirosul unei dimineți răcoroase de primăvară în Maramureș.
Alteori însă dorul are un sunet. Iar pentru mine, acel sunet este bătaia clopotelor.
Trăiesc în Italia de mai bine de douăzeci de ani. Am construit aici o viață, o familie și o profesie. Italia mi-a oferit multe și îi sunt recunoscătoare. Dar există ceva ce nu poate înlocui niciun loc din lume: sentimentul că te întorci acasă.
De fiecare dată când ajung în Maramureș și aud clopotele unei biserici, parcă timpul se oprește pentru câteva clipe. Închid ochii și, fără să vreau, mă întorc în copilărie. Nu mai văd asfaltul și mașinile.
Văd ulița satului. Văd casa bunicilor. Văd oamenii care se salutau pe nume și își deschideau porțile unii altora.
Atunci înțeleg că dorul nu este doar dor de un loc. Este dor de omul care ai fost când trăiai acolo.
În ultimii treizeci de ani, mii de oameni din Maramureș au plecat în Italia, Spania, Germania, Franța sau Marea Britanie. Au plecat pentru o viață mai bună, pentru copiii lor, pentru părinții rămași acasă sau pur și simplu pentru că nu aveau altă șansă.
Unii s-au întors. Alții au rămas definitiv în străinătate.
Dar cred că fiecare dintre ei poartă în suflet un sunet pe care nu l-a uitat niciodată. Sunetul clopotelor de acasă. Este un lucru pe care nu îl poți explica. Îl simți.
În Italia aud și astăzi clopotele bisericilor. Sunt frumoase, solemne și fac parte din viața orașelor italiene.
Și totuși…
Nu sunt clopotele copilăriei mele.Nu pentru că ar suna diferit. Ci pentru că nu poartă amintirile mele.
Cred că fiecare dintre noi are un loc în care sufletul recunoaște imediat că este acasă.
Pentru unii este o casă. Pentru alții o pădure. Pentru alții o uliță.
Pentru mine este sunetul clopotelor din Maramureș. Ele nu îmi spun doar că începe liturghia. Îmi spun că încă aparțin acestui pământ. Îmi spun că rădăcinile nu dispar atunci când pleci. Ele merg cu tine.
Poate că aceasta este cea mai mare lecție pe care am primit-o de la bunica.
Ea nu mi-a lăsat averi. Nu mi-a lăsat bijuterii. Mi-a lăsat ceva mult mai valoros. Capacitatea de a asculta.
Într-o lume în care toți vorbim, ea m-a învățat că înainte de a vorbi trebuie să asculți.
Să asculți oamenii. Să asculți natura. Să asculți tăcerea.
Și, uneori… Să asculți clopotele.
Astăzi îmi dau seama că nu încerca doar să mă învețe diferența dintre bătaia unui clopot de nuntă și cea a unui clopot de înmormântare. Încerca să mă învețe ceva mult mai profund. Să fiu atentă la viață. Pentru că viața vorbește în multe feluri. Trebuie doar să avem răbdarea să o ascultăm.
Mă întreb uneori ce vom lăsa noi în urmă. Noi, generația care trăiește între două lumi. Între țara în care ne-am născut și țara în care muncim. Între trecut și viitor. Între dor și speranță.
Poate că nu vom dărui un clopot unei biserici, așa cum au făcut înaintașii noștri.
Dar putem lăsa altceva. O faptă bună. O carte. Un copil crescut cu iubire. Un pom plantat. Un gest de omenie.
Pentru că, la urma urmei, nu contează cât de mare este moștenirea. Contează dacă ea continuă să facă bine și după ce noi nu vom mai fi. Iar aceasta este lecția pe care am înțeles-o privind numele strămoșului meu gravat pe un clopot.
Nu bronzul este important. Ci iubirea pentru comunitatea care l-a făcut posibil.
Pentru cel bogat și pentru cel sărac. Pentru copilul care vine la botez și pentru bătrânul care este condus pe ultimul drum.
În fața glasului lor, oamenii au fost întotdeauna egali. Poate că acesta este unul dintre cele mai frumoase lucruri pe care ni le lasă istoria. Nu doar monumente. Ci exemple.
Exemple de oameni care au construit nu pentru ei înșiși, ci pentru cei care aveau să vină după ei.
Iar atunci când un clopot bate astăzi peste Sighet sau peste satele Maramureșului, el nu vorbește doar despre prezent.
El poartă în fiecare vibrație ecoul tuturor celor care l-au făcut posibil.
Adriana Csurka
Frumos si emotionant articol. Legat de acest subiect, ca suntem marcati de sunetul clopotelor cu care am trait, mi-am amintit de ce spunea Ilie Lazar, detinut politic, adus prin anii 1950 la inchisoarea din Sighet, dar fara sa stie ca au fost adusi in acest oras, din duba nu se vedea,le-a spus dupa cateva zile celorlalti detinuti: Sigur suntem la Sighet, cunosc sunetul clopotului bisericii catolice!