E o săptămînă de la terminarea FESTIVALULUI NAȚIONAL DE SATIRĂ ȘI UMOR „ZÎMBETE ÎN PRIER” – Ediția a XXIII-a – desfășurat la VIȘEU DE SUS – MARAMUREȘ – în data de 29 aprilie 2025.
O detașare temporală e mereu necesară. Pentru obiectivitate.
Cîștigătorii premiilor sosesc sîmbătă. Se cazează la Pensiunea „Potcovaru”, bucuroși de întîlnire. Masa de seară începe cu supa de cîrnați făcuți în casă, după o rețetă veche de 150 de ani; o moștenire de familie. E reconfortantă și gustoasă. Horinca, licoarea tradițională, obținută prin dublă distilare etilică, stimulează „apetitul”…
Duminică dimineața la ora 10 ne prezentăm la Casa de Cultură. Sînt vreo cincizeci de invitați. Din toată țara. Oficialii, Vasile Coman și Marius Andreica – primar și vice-primar – și Ileana Horj, director al Casei de Cultură – adresează urări de bun venit participanților. Totul cu sobrietate și măsură, cu bunul simț al locului. Sînt zeci de premianți la multiplele categorii ale concursului. Unii iau două, poate chiar trei premii. Fiecare primește o plasă cu bunătățile colacului peste PUPĂZA, cum se numește revista de satiră și umor care îi nominalizează pe laureați. Plus premiul în bani. Li se rambursează tuturor valoarea drumul „întors”… (Umblă cîinii cu „ciolaci” în coadă pe la VIȘEU!…)
„Au venit pe cheltuială proprie, dar le dau bani de drum ca să fiu sigur că pleacă!”, îmi declară profesorul Lucian PERȚA, prietenul meu de acum 50 de ani, cu hazul său inepuizabil, percutant, revigorant. Fiecare premiat primește, ca bonus, o „înțepătură” amicală. Ne amuzăm copios. Acest „magister” al umorului de calitate l-ar băga în ospiciu pe medicul psihiatru declarînd: „Doctore, sînt depresiv!…” E o atmosferă „de rîs”! (Căutînd sanctuar după alungarea din pădurea abuziv defrișată. Îl primește automat, ca azilant.)
După dejunul de la „Potcovaru”, ne așteaptă o surpriză: mergem la „borcut” (un loc în care iese apă minerală din pămînt. Se bea din cana încăpătoare, plină ochi cu vin! Toți (de)gustă după puteri…) Urcăm în două căruțe trase de niște armăsari de toată frumusețea. „Am dat 3500 de euro pe unul”, îmi mărturisește stăpînul, mîndru de ei.
Privesc telegarii cu ochii lor inteligenți, cu coama căzîndu-le pe frunte pînă la nări, oarecum șăgalnic. Îi mîngîi fericit. Le privesc copitele imense cum nu mi-a fost dat să văd. Potcoavele, croite special, au crampoane pe măsură. Nu-i văd împotmoliți undeva. Au tracțiune 4×4!… Stăm pe scînduri acoperite de scoarțe maramureșene.
Privesc proporționalitatea minunatelor făpturi și-mi imaginez cum o fi fost în 1241 cînd trei mii de călăreți tătari au atacat și ars orașul Orăștie. Grozavnică forță o fi fost acest tăvălug, copleșind pe oricine le-ar fi stat în cale! Mă strivește eleganța acestei creaturi, Calul. Armata lui Temugin avea 30 de mii de călăreți, fiecare cu cîte trei armăsari. Străbăteau sute de kilometri dormind în șa. „Mongolul se naște în șa, moare în șa!” Cînd cucereau popoare, îi adunau pe toți și alegeau cîțiva dintre propriii lor copii, strivindu-le capul pe niște pietre cu niște ciocane de lemn imense. (Cum a fost în Iugoslavia, acum cîteva decenii. Cum mai uită lumea!…) Mai e nevoie de vorbe? Învinșii cruțați erau fericiți să-l slujească pe Han!… Erau înglobați în armată. Revelația implicațiilor mă lasă mut.
„Oare nouă, oamenilor, de ce ne-a fost luată frumusețea Calului?”, mă întreb eu. „Ne-a fost dată cîndva. Dar ne-a fost luată pentru că n-o meritam”, îmi răspund.
Urcăm spre casa părinților Firuței, soția „starostelui” Lucian, o femeie tare inimoasă, contribuind discret la buna desfășurare a Festivalului. Sînt vreo trei kilometri pînă acolo. Mă lasă gură-cască investiția pentru modernizarea drumului. Va fi lățit la dublu. Pereții protectori îndiguind un rîu nărăvaș. Podul masiv. Primarul n-are timp de joacă! În livadă, o altă masă întinsă. Canistrele de vin alb și roșu indică trecerea discretă a lui Bachus. Nu ducem lipsă nici de horincă…
După o vreme, plecăm spre oraș. Trecem Vaserul, cu apa verzuliu-albăstruie, clară cum e cerul și rece ca gheața. „Ce fericiți trag căluții!”, zice vocea feminină din spatele meu. Rîsul meu interior, plus corecția: „Da’ cum de nechează ei aici, întocmai ca la venire? Să fie acesta locul nechezatului fericit?”, mă mai mir, părînd nevinovat. „Mai degrabă cred că a simțit feromonii unei iepșune cu care ar sta la taclale dacă n-ar avea de tras „fericit” (!) la căruță”, închei eu, tranșant.
(Nu e rău să avem cîte un cunoscător prin apropiere! Nu știi cînd ai nevoie de el…)
„Fericirea e legată de biciul care nu iartă. Nu trebuie folosit. Trebuie doar arătat. Cailor și oamenilor deopotrivă. După ce l-au „gustat”, îi strunești din hățuri…”, îmi mai trece prin minte.
Bucuros că i-am făcut dreptate prietenului meu necuvîntător, Căluțul, mă întristez fără motiv. „Să vezi că iar ne pune la masă!”, îmi zic eu, premonitoriu. Chiar asta se întîmplă. Mă limitez la supa de tăieței. Îl aud pe Lucian decretînd solemn: „Habemus papa!” (V-am spus ce hîtru este. Preotul, această omniprezență la orice eveniment, va binecuvînta totul, după obicei…) Nu lipsesc „piroștele”, niște sarmale cum doar în Maramureș poți mînca. („Bine era să iau la pachet!…”)
După micul-dejun de luni, pleacă toți, promițînd să vină la anul.
Dacă omul sfințește locul, vezi asta de cum intri pe poarta de lemn impunătoare, cu stîlpi zdraveni de stejar, purtînd pe ei simbolica frînghie a vieții, răsucită măiestrit din bardă. Soarele e stilizat în razele închise în cerc. Deasupra porții atîrnă cinci lanțuri groase, croite dintr-o singură bucată de lemn. „Ca să țină laolaltă bărbatul și femeia!…”, se zice. „Uneori sînt legate cu farmece!”, spun bătrînii, care au văzut multe în viața lor. „Destui au pățit-o!” (Lumea rîde, după cum îi e felul…)
Multe mii de euro stau în lemnul și mîna meșterului cioplitor de simboluri!…
(Rușinat, kitsch-ul fuge plîngînd. Cere azil „politically correct” (!) în palatele cu turnulețe de tablă, – „Fără număr, fără număr, …măr-…măr-…măr!” – spoite cu aur de la dugheană. Calp și el, asemenea „valorilor timpurilor noi”!…)
În curte așteaptă un ciubăr în care intră vreo două tone de „slatină”, apa sărată adusă de la Săcel. Se încălzește pentru tratamentul turiștilor. Afară, pe manechine, sînt expuse costume tradiționale. Procuțe, ștergători și preșuri țesute din lînă vopsită în culori vegetale ornează pereții sau sînt întinse pe jos.
„Găzdoaia”, doamna Silvia Grad, servește personal. „Ca să fie totul cum se cere!” (Nu-i zic „patroana”, că nu i se potrivește.) Nu cred să se mănînce mai bine și mai „ecologic” (!) în restaurantele „de fițe”. (Unde neamul prost aruncă banii.) Totul se produce aici: morcovi, cartofi, brînză, lapte, ouă și smîntîna groasă ca untul; cozonac, dulcețuri și „et caetera”… Salamul de vînat e de la carmangeria locală. Are gust deosebit. În prima seară ne cîntă o fetiță de 11 ani, Rebeca. A obținut 4 voturi la „Românii au talent”. În a doua, o formație din zonă. Toți sub 20 de ani. Muzică din Maramureș. Pliantele color informează turiștii despre obiectivele de vizitat și despre traseul de urmat. Aici „cura de slăbire”, pe care te-ai străduit s-o faci fără a reuși, își află sfîrșitul!… „Potcovaru” e și sponsor prin reduceri de prețuri la mîncare, plata artiștilor și jumătate din mersul la borcut.
Festivalul a fost o reușită absolută. Prin eforturile tuturor celor implicați, oameni inimoși ai locului: oficialități și sponsori, care au sprijinit generos acest eveniment de excepție.
„Fă Rai din ce ai!…”
Adică prin noi înșine!…
Nicolae RĂDOI
Adaugă comentariu