Unul dintre ultimii supraviețuitori ai „lotului Vișovan”, domnul Ioan Dunca din Vișeu de Sus (actualmente în vârstă de 93 de ani) este autorul unei impresionante și deosebit de documentate lucrări memorialistice, intitulate „Aur și noroi”, care cuprinde experiența autorului în cei 11 ani de pușcărie comunistă. Un episod foarte emoționant s-a petrecut în ziua de Crăciun a anului 1952.
Eram în ziua de Crăciun a anului 1952 în colonia de muncă forțată Coasta Galeș de pe Canalul Dunăre – Marea Neagră, alături de alți maramureșeni condamnați de regimul comunist și de mulți oameni din toate colțurile țării, de toate vârstele și profesiile… În ziua aceea, nu știu nici cine, nici de unde, a făcut rost de o vioară. Cineva, o dosise cumva. Când am văzut-o, ochii noștri s-au supradimensionat. Posibil că, atunci când „brigada orchestră” din Poarta Albă a fost desființată, instrumentele au fost depuse la magazie în bagajele posesorilor, iar la plecarea în altă colonie au fost restituite, dar vioara cu pricina nu a mai fost depusă la magazia noului domiciliu. Cum prin Coasta Galeș nu s-au făcut percheziții din cauza programului supraîncărcat, a rămas așa.
Aveam printre noi un violonist profesionist, un bucureștean pe nume Ion Niculescu. Când a văzut vioara, Ion s-a albit la față (cât mai încăpea din nuanța aceea pe fața oricăruia dintre noi!) și a luat-o în mână, uitându-se la ea ca la o comoară pierdută și subit regăsită. Se uita la scripcă de parcă în viața lui nu văzuse așa ceva. Fața frumoasă a lui Ion era crispată. De emoție. Eram lângă el.
–Nelule, o să mai pot cânta? Și mi-a arătat mâinile.
Erau ca ale noastre, ale fiecăruia dintre noi, opincă. Talpă groasă, bătătorită și adesea însângerată pe la articulațiile degetelor. Când desfăceai degetele înțepenite, dimineața, când se dădea deșteptarea, la încheieturi apărea adesea sânge. Faptul nu mai mira pe nimeni, era parte din firescul cotidian. Din acel firesc. Dar pentru Ion, care „afară” renunțase la tot, dedicându-se exclusiv viorii, acel firesc de care vorbeam, constituia un risc grav, de aceea întrebarea.
–Ai să poți Ioane și încă cum!!! Habar nu am de unde mi-a venit optimismul acela…
Unde nu a început Ion să-și scoată țoalele, una câte una și să le arunce pe prici, fără nici o grijă pentru o eventuală ordine, până ce a rămas în pulover, sau în ceea ce a mai rămas dintr-un fost pulover.
–Ce faci băiete? Pe frigul acesta?…
–Nici o grijă! Mă încălzesc eu! Pentru început lăsați-mă să cânt ce-mi doresc eu. Apoi o voi face pe gustul tuturor. Bine?
–Bine! Și-a acordat instrumentul după ureche – de unde diapazon? – l-a așezat la locul lui, a închis ochii și a început.
Liniștea s-a instalat instantaneu, perfectă, totală. Ce a scos Ion din instrumentul acela de calitate medie – după opinia celor ce se pricepeau la așa ceva – nu se poate descrie. Eram cutremurați, zguduiți, înfiorați până în temeliile sufletelor noastre, în exces sensibilizate. Credeam că ne-am asprit în anii duri care trecuseră peste noi și prin care trecuserăm – eram în al treilea an pe Canal, al cincilea de închisoare și peste mai puțin de două luni urma să împlinesc 21 de ani – , eram aspriți fără îndoială, dar sufletele erau sensibilizate în compensație. Spre stupoarea noastră de zgribuliți, am observat cum fruntea lui Ion s-a acoperit cu boabe limpezi de sudoare, fața a recuperat – de unde? – o culoare aproape normală. Prietenul nostru era transfigurat. Iar noi… noi eram prin alte spații, duși undeva… departe… departe…
Cât a durat?… Timpul era suspendat. A venit și momentul în care Ion a început să intre în gusturile noastre. Am avut favorul să înceapă cu mine, fără să mă întrebe ce-mi poftește inima, căci știa, doream „Ave Maria” de Schubert. Apoi alții și alții și toți împreună, am beneficiat din plin de harul lui Ion, care se pare că uitase cu totul de palmele sale bătucite, de degetele sale desțepenite la „deșteptare”, fiecare cu ajutorul celeilalte mâini. Nu mai era nimic din toate acestea. Mai târziu, când vraja s-a destrămat, mi-a spus, minunându-se foarte, că are impresia că niciodată nu a cântat atât de frumos! Tot ce se poate!
Au auzit cei de la poartă sau un suflet „milostiv” a dat informația cui nu trebuie? Nu știu. Știu că au venit niște gardieni, au confiscat instrumentul buclucaș devenit corp delict și duși au fost. Ciudat mi se pare faptul că nu s-a luat nici o măsură disciplinară, ba chiar s-a obținut ca instrumentul incriminat să fie depus în bagajul proprietarului de drept. Aproape un miracol.
Dar, fiind Crăciunul, de ce nu?
Din volumul „Aur și noroi”, autor Ioan Dunca, Editura Metafora, Constanța 2004
Adaugă comentariu