Transmis’au cronicarii noștri, obicei din moși strămoși,
Ca la praznice de seamă, la cântatul de cocoși
Să se facă pomenirea, celor ce-au fost altă dată
Printr’o stihuire anume, zisă cronică ritmată –
Care-ades era stropită cu vin bun de viță veche,
Ce’ndemna pe bietul hronic, să le spună-ntr-o ureche
Și de-aceia peste veacuri, prin nori grei, prin zări cu ceață
Cronica de „Sfânt Vasile” s-a transmis mai șugubeață.
Tot acest-ar fi și rostul rândurilor de mal jos,
Ca să’nșiruie aicea, tot ce-a fost mai arătos,
Într’o formă cam poznașe și cu slove mai cu haz
În anul ce l’a dus Domnul, și-l putem îngropa azi.
Dar regret, de data aceasta, noi vom strica veselia
Și în strofe mai amare, vom releva sărăcia
Unui an hapsân, mișelnic, ce-a trecul prin astă lume
(An de crime și de jale, piară pe veci al tău nume!)
Fapte rele săvârșite, anul ce-i săpăm mormântul
Și-a cernit în semn de doliu, până la Ocean pământul.
[…]
Iar poporul pare vesel și-i prezent la sindrofie
Mai în fiecare seară. Cluburi multe, cărți de joc.
La „ruleta” pe la „toți” la „pocher” si la „noroc”
Toată lumea joacă într-una, joacă să se-mbogățească.
Și discută românimea, cum mai mult să se-mpărțească.
Doi cu doi nu-s laolaltă. Toți „deștepți” și toți se-njură.
Nu vezi patru de-o părere, parc’ar fi o făcătură!
Fiecare-i „cel mai nemeș”, mai deștept și mai român
Și mai bun ca să conducă. (Dar străinul e stăpân!)
[…] Și se ceartă ca țiganii care are mai mult drept
Ca să stăpânească orașul. Care este mai deștept.
Și în loc să stea cu toții braț la braț, umăr la umăr.
Ei se tot împart, românii, în „societăți” fără număr
Cu’n comitet fiecare, un program și-un prezident
Și discută cu ardoare „un subiect foarte ardent”,
Din care să fiți prea siguri, că nimic n-o să se vadă,
Decât peste vreo trei zile un nou motiv de gâlceavă.
Dacă vezi stând mai aproape trei persoane sau chiar două,
Să știi că ei pun la cale „o societate” nouă,
Unde vor vorbi de alții și vor pierde vremea’n vânt,
Numai din iubirea sfântă, de norod și de pământ.
Iar streinii vor rămâne, tot stăpâni pe-a ta avere
Maramureș, țară trista, țară plină de durere!
Încheind răvașul nostru, noi rugăm pe Domnul Sfânt,
Care e stăpân pe toate, peste ape și pământ:
Să nu uite că pe lume este si-acest colț de țară
Unde-i jale și durere și e foame legendară
Să nu uite și s’aducă – în anul care ne vine –
Pentru bietul Maramureș, cât se poate mai mult bine… […]
M. Mohor
(Graiul Maramureșului, Sighet, „Cronică”, nr. 71 – 72, 25 decembrie 1934)
Expresia „strainul e stapan” reflecta situatia trista a epocii, desi era Romania Mare, autoritatile erau teoretic romanesti, dar economia nu era in mana etnicilor romani si asta nu era doar o nefasta mostenire a epocii austro -ungare ci si lipsa de vointa si putinta a statului roman de a fi cu adevarat national, in sensul sprijinirii legale si legitime a elementului romanesc in toate sectoarele economice. Coruptia clasei politice era enorma, in special a Partidului Liberal iar camarila regelui Carol al doilea isi intindea tot mai mult tentaculele, pregatind dictatura din anii 1938-1940.
In 1934 inca functiona un simulacru de democratie…parlamentul avea compozitia viciata grav de alegerile clar nedemocratice din decembrie 1933.