N-aș fi crezut niciodată ca, după 60 de ani, să retrăiesc același coșmar care mi-a bîntuit copilăria ani la rînd. Atunci era coșmarul războiului trecut, iar acum a celui prezent în toată lumea.
Copil fiind, posibilitățile de orice fel erau precare; fără curent, fără televizor, fără telefon. Singurul telefon era cel de la poșta din sat, unde erai anunțat că ai o convorbire la ce oră și în ce zi. Așteptam vești cu atîta înfrigurare, acel telefon era cam singura noastră conexiune cu alte lumi… Zilele treceau, dar serile, mai ales cele de iarnă, trebuiau umplute cu ceva. La țară, cel puțin, se organizau șezători, bineînțeles acolo unde exista cîte o lampă mare și petrol în ea, iar gazda avea provizii de lemne pentru a oferi condiții musafirilor. Mîinile harnice deabia atunci prindeau un pic de odihnă de la muncile cîmpului și se „delectau” cu alte îndeletniciri mai ușoare și creative. Se torcea, se puneau „teri” (războaie) se coseau cămăși, se făcea „ciur” (dantelă), bărbații încrustau fuse, fluiere, tilinci, cu care întrețineau mai apoi atmosfera. Noi, copiii, prin paturi, pe după perne, trăgeam cu ochiul și cu urechea la adunarea din casă, care trebuie să recunosc, la noi era deja o obișnuință. Printre sfîrîiturile de fuse, vocile molcome depănînd amintir sau „grozuri” din război mi-au rămas întipărite în minte, mă captivau și mă făceau curioasă nevoie mare. Ce desene animate pe aceea vreme, filme adevărate se derulau din gură în gură! Eu le vizualizam cu atîta implicare, mai ales cele legate de război, că nu puteam să adorm, aveam coșmaruri și nu de puține ori, mama era nevoită să mă trezească la realitate. Pe atunci nu era anunțul „interzis copiilor sub 12 ani”. Urmarea a fost că am rămas cu o sechelă, și anume nu era nimeni în stare să mă dezbrace de culcare de spaima începerii vreunui război! Cum să fug dezbrăcată? Tîrziu, în noapte, cînd mama considera că deja sunt adormită, mă dezbrăca.
… Sunt deja matură, dar sentimentul acela de nesiguranță se pare că nu a trecut. Lumea a avansat, dar din păcate în rău, a acumulat niște tare nevindecate, ținute în stare latentă și care încep să apară la suprafață asemeni unor izbucuri. Se cotropesc state pe state peste noapte, fără măcar un preaviz. Se iau copii de lîngă mame și-i duc ostatici, se răpesc tinere de lîngă iubiții lor, se măcelăresc frați între ei. Și toate acestea într-o frenezie de oameni bolnavi, fără nici o regulă de civilizație sau de război, doar pentru a-și satisface pofta de sînge și răzbunare. Întrebarea este: Cui folosește? Cine determină asemenea monstruozități și care e satisfacția? Degenerăm ca specie, ura e singurul catalizator în acest marș către autodistrugere? Să fie niște cicluri pe care omenirea trebuie să le parcurgă iar și iar? Dar de ce doar în rău? De ce nu vedem valuri de efuziune, între oameni, îmbrățișări colective, doar țăcănit de arme și strigăte de luptă?
Oare cine stă în spatele acestor orori și trage foloase și ne suflă în ceafă? Să fie doar vîntul?
Ileana PISUC
Sursa foto: Internet
Adaugă comentariu