Temnița nu stinge bucuria
Închisoarea Satu-Mare, 1961… Tinerii maramureșeni au primit sentințele… Majoritatea erau foști elevi ai Liceului „Dragoș-Vodă” din Sighet care mai fuseseră în detenție o perioadă, începând cu 1948… La rejudecarea procesului s-au mai redus condamnările, cuantumul pedepselor – aberante la procesul din 1959 – a devenit mai „rezonabil”, de la Aurel Vișovan care a primit „doar” 18 ani, alții 6 ani sau 4 ani… până la Ioan Motrea care a fost achitat (dar nu eliberat). Deja mult maturizați (nu doar de trecerea anilor dar mai ales de încercările suportate ) ei nu aveau naivitatea să creadă în mărinimia regimului. În sistemul comunist, orice condamnare se putea prelungi fără explicații sau se putea fabrica un nou proces total inventat (cum era și cel care tocmai se încheiase). Oameni profund credincioși, ei știau că – mai presus de orice – sunt în mâna lui Dumnezeu… Acum nu aveau de făcut decât să aștepte plecarea spre locurile de executare a pedepselor, așteptare care a durat câteva luni. O parte din ei au fost chiar colegi de celulă în această perioadă, ceea ce a generat un entuziasm debordant. Ioan Dunca relatează emoționant atmosfera acelor luni în cartea sa „Aur și noroi”.
Sighetenii din nou împreună
„După proces ne-au mutat în alte celule și ne-am pomenit împreună mai mulți dintre sigheteni: Costică Radu, Nistor Man, Fănică Deac, Ștefan Coman, Ionică Hotea, ultimii doi cu pedepse foarte mici, Ghiță Nan cu condamnare prea mare, Gicu Bulacu, Ghiță Andreica și eu. Ghiță Andreica nu era prea încântat de pedeapsa de șase ani egală cu a mea… și ne tachinam pe tema asta. El ne-a adresat tuturor fraza care l-a făcut celebru: De la capăt, copii!
Ne-am ocupat locurile în celulă după gradul de sănătate (iluzorie, de altfel…) desigur eu cocoțându-mă la „cucurigu”, la ultimul nivel. Nivelul 3 pentru mine nu era o problemă… totul era să ai aer destul. Celula fusese prevăzută (de regimul austro-ungar care construise închisoarea) pentru 3 persoane, noi eram deja 9 și vor mai veni… Atmosfera de bună dispoziție a reînviat în modul cel mai firesc, eram bucuroși că suntem împreună, restul nu mai conta… Subiecte grase și interminabile erau din belșug… cu argumente și contraargumente, despre proces, despre anchete, despre ce a mai făcut unul sau altul, despre plecarea unor ofițeri de Securitate în Israel (aflată prin indiscreția unui gardian ) și promovarea autohtonilor în funcțiile respective… și fiecare emitea nesfârșite ipoteze, unele de-a dreptul fanteziste dar asta crea o bună dispoziție reconfortantă. Fraternitatea și solidaritatea dintre noi, cultivate înca din liceu și consolidate în prima detenție se confirmau pe deplin. Elevii de la Liceul „Dragoș-Vodă” (acum cu 13 ani mai bătrâni) eram ca o adevărată familie.
Nu arătam a oameni disperați că își vor pierde, dacă nu viața, în tot cazul ce a mai rămas din tinerețe (în condiții pe care le știam deja foarte bine, majoritatea având deja cel puțin 5 ani de pușcărie la activ) ci ca un grup de prieteni fericiți că se întâlnesc după o perioadă în care nu se văzuseră.
Vine Aurel Vișovan
La scurtă vreme însă a fost adus în celula noastră Aurel Vișovan, profesorul și șeful lotului nostru la prima arestare în 1948. Mulți dintre noi nu-l mai văzuseră din 1949 când am fost separați la Jilava, noi plecând spre Târgșor iar dânsul spre Pitești. Acum era grav bolnav de TBC, starea sănătății lui era aproape terminală… era de mirare că mai trăia. I-am aranjat imediat un pat la mijloc și lângă geam unde chiar și prin jaluzelele alea idioate tot mai primea ceva aer. Cu asta îl puteam ajuta…
Noi tot „domn’ profesor” îi spuneam… și a trebuit un timp consistent până ne-am obișnuit (la insistențele lui) să-i spunem simplu Aurel. Cu chiu cu vai ne- am obișnuit. Dar el era tot necăjit deoarece considera că a fost adus cu noi cu scopul precis de a ne transmite și nouă boala și nu se înșela. Securitatea era capabilă de o asemenea viclenie perversă. Toată iarna a fost ținut într-o celulă cu un turnător, om slab și nevolnic, instrument docil și speriat și el de posibilitatea de a lua boala. Lui Vișovan nu i s-a dat niciun medicament în acest interval de timp în afara regimului alimentar pentru TBC, mult mai consistent, dar care nu-i folosea la nimic, deoarece el pur și simplu nu putea să mănânce fiind epuizat. A profitat turnătorul și se îndopa din rația victimei pe care nici n-avea cum să o toarne… Ce să le spună securiștilor ? Că Vișovan e pe ducă? Asta știau și șefii și doar așteptau deznodământul.
În toamnă când i s-a făcut o radiografie de rutină i s-a mai depistat o cavernă (avea mai mult de 10… ) de mărimea unei nuci. Deci scopul asasinării pur și simplu a lui Aurel prin intermediul bolii netratate părea pe cale să fie atins. Numai că socotelile de acasă nu se potrivesc totdeauna cu cele din târg. Nici de data asta nu le-a reușit mârșăvia. Primăvara când au repetat controlul radiologic, blestemata cavernă se calcifiase, contrar tuturor presupunerilor considerate ca fiind normale. Aurel se încăpățâna să îi dezamăgească și să nu moară.
Puterea dragostei
Aurel era slab peste măsură dar viața în el pâlpâia totuși. Firav, dar pâlpâia. Cel mai tare îl supăra faptul că era convins (ca și noi de altfel) că a fost adus acolo cu noi ca să ne îmbolnăvească… Se consola totuși că după ultimele investigații care i se făcuseră nu era „pozitiv” deci în principiu nu transmitea boala. Astăzi mă întreb cum de noi nu ne-am alarmat pe tema asta. Eram atât de bucuroși că este cu noi că nu ne sinchiseam și am făcut spontan tot ce se putea face ca să nu se simtă vinovat de nimic căci el tot se considera factor moral al tinereții noastre petrecute în închisori, dar i-am scos astea din cap. Ba mai mult l-am înveselit cu aiurelile noastre care nu se deosebeau esențial de cele din ’48 -’49… eram sau redeveniserăm niște puști șturlubatici cum ar fi spus Creangă, puși pe pozne și glume, ignorând atât cât se putea realitatea. Țineam atât de mult la el… am fi făcut orice să-l ajutăm, să-i alinăm suferințele și el simțea asta. A spus mai târziu că dragostea noastră l-a salvat și cred că nu e departe de adevăr.
Aurel nu avea medicamente potrivite pentru stadiul în care ajunsese boala, dar le folosea pe cele existente – le sfărâma, le combina, le dizolva și obținea un fel de soluție cu care se trata (doar era profesor de chimie, nu ?). Țin minte că mie îmi revenea misiunea ingrată de a-i turna soluția pe nări ca să ajungă în trahee la locul ulcerației… durerile erau cumplite, îi țâșneau lacrimile, dar îmi spunea să nu mă opresc. Mă simțeam ca un călău, dar tratamentul improvizat i-a făcut bine, cel puțin pentru o vreme.
Forța rugăciunii
Aici trebuie să menționez un factor determinant în situația grea în care eram, noi în general și Aurel în special – Credința. Pe lângă Speranță și Iubire. Speranță în ajutorul Cerului și iubirea celui de alături, susținerea necondiționată a celui căzut în aceeași nenorocire cu tine.
Cred că în închisoare au fost puţini cei care nu s-au rugat… şi e foarte probabil că acele rugăciuni erau mai sincere decât cele făcute în libertate. Fiindcă aşa suntem noi, râmele terestre, când ne e bine uităm şi ne reamintim când dăm de belea… Ei bine, pentru Aurel Vișovan, rugăciunea era esenţa vieţii. Aurel se pierdea în rugăciune, se topea, dispărea într-o lume în care în afară de el, nimeni nu avea acces… Aurel nu era omul care să ceară ceva, el se dăruia total, fără rezerve…
Pentru mine, şi nu numai, Aurel reprezintă un miracol… după 16 ani de temniţă la Piteşti, Gherla, minele de plumb din Baia Sprie…, sfâşiat de boli, el refuza să moară… nu pentru că s-ar fi agăţat cu disperare de viaţă ci pentru că trebuia să-şi ducă crucea până la capăt…” (Ioan Dunca, „Aur și noroi”)
Minunatul domn și prieten Ioan Dunca trăiește la Vișeu de Sus, având venerabila vârstă de 94 de ani. Cu toate multele și gravele probleme de sănătate, același spirit lucid de martor autentic al istoriei frământate a Maramureșului și a țării, aceeași dragoste față de colegii de ideal și suferință plecați demult și totuși atât de prezenți… iar când vorbește despre Aurel (acel Aurel…), se simte emoția comuniunii peste timp și spațiu, dincolo de viață și moarte…
Preot prof. Marius Vișovan
Adaugă comentariu