E întuneric. Cerul e de un plumburiu sumbru, iar tu te uiți dornic pe geam la acel turn de comunicații îndepărtat, așteptând o schimbare, o șansă, o rază de lumină. Dar aceasta nu vine. Tăcere.
Dar, apoi, într-un loc neașteptat, într-un moment banal, apare acea lumină din capătul tunelului, șuierând în ce vuiește spre tine, iar tu stai pe marginea unui hău… Asta e șansa, ori te arunci și riști, ori te dai înapoi și pierzi poate singura șansă care ți-a venit în cale.
A fost noiembrie, o zi ploiasă și mohorâtă. Cursul de pedagogie, oarecum inutil și plicticos, s-a scurs greu. Ieșind pe holul bibliotecii universității, mă salută o colegă, care nu știam că avea să îmi devină cel mai tare partener de călătorie. Pornim o conversație casual, ca ea mai apoi să îmi vândă un pont.
„Uite, nu vrei să vii la AIST (American International School of Transylvania)? Caută voluntari și tu cum vorbești engleza așa bine sunt sigură că te vor lua”.
Stau pe gânduri… N-am cazare în Baia Mare.
„Îți dau ei cazare, dar va trebui să stai cu 6-7 oameni în apartament”.
Decizii, gânduri, anxietate. Nu am mai fost într-o situație de genul să stau într-o casă cu persoane din alte culturi atât de diferite. Dar știam că asta era acea undă de lumină pe care am așteptat-o luni de zile în care speranța se stergea pe zi ce trecea.
Deci, după câteva momente am decis. Am să sar în acel hău, în necunoscut, lăsându-mi zona de confort în urmă. Și am sărit.
Prima dată când coordonatorul a deschis ușa office-ului unde lucrau voluntarii, m-am trezit cu o imagine pestriță în față: oameni diferiți, fiecare cu un aer cultural propriu. Am avut emoții până mi-am făcut introducerea, apoi ziua de lucru fiind gata la ora 12, am plecat împreună la o cafea. Uau! Fiecare avea o viziune diferită despre lume, un bagaj cultural bogat și fiecare avea studii superioare. Și totuși, erau voluntari aici pentru a aduce un nou iz în educația din școli prin activități interactive create de ei.
În prima săptămână mă trezeam la cinci dimineața ca să prind autobuzul până se rezolvau niște chestiuni birocratice ca să pot să mă mut cu voluntarii. Dar a meritat. În fiecare zi făceam ceva cu voluntarii după orele de lucru.
Apoi a urmat adevăratul salt. Aveam să mă mut în apartament. Cu bagajele după mine, simțeam că aveam din nou emoții fiindcă apartamentul era al unei alte organizații de voluntari, iar pe aceștia nu îi cunoscusem încă. Acum îmi aduc aminte de acele emoții cu un anume amuzament. Turcii și italienii din apartament aveau să îmi devină familie. Nu am văzut astfel de ospitalitate încă.
În seara în care am ajuns la apartament cu unul dintre voluntarii pe care îi știam, țin minte liniștea de dinainte ca mai apoi, umili și zâmbitori, locatarii să iasă din camere și nici nu m-am învârtit de două ori că m-au servit cu ceai, mi-au făcut patul ca pentru musafiri, iar apoi am vorbit un pic înainte ca să ne apucăm să ne jucăm un joc care s-a lăsat cu multe râsete și voie bună până târziu.
În seara aia, când m-am pus în patul făcut de Ayse, o fată mărinimoasă și super de treabă, am știut că am ajuns acasă. Iar restul e istorie.
Am țesut o prietenie uimitoare și am trăit multe amintiri împreună, chiar și după ce mi-am terminat stagiul de voluntar, ei tot m-au primit la ei, fie pentru cină, seară de jocuri sau pur și simplu pentru că nu aveam unde sta.
Iar lecțiile învățate din acest salt sunt fără număr. Este un privilegiu să faci cunoștiință cu alte culturi prin intermediul voluntariatului. Întâlnești oameni ca și tine, dar un pic mai diferiți, un pic mai înțelepți, un pic mai buni… oameni de aur care îți crează o altă perspectivă asupra felului în care funcționează lumea, deci asupra felului cum funcționează oamenii.
O altă lecție pe care am învățat-o este aceea că mereu există posibilități, variante, alternative chiar și când speranța rămâne mută. Chiar și în cele mai negre momente un semnal poate străbate hotarele zonei tale de confort, chemându-te să cucerești noi orizonturi.
Până nu demult, nu știam că voluntariatul este o zonă așa de vastă de dezvoltare. Nu doar prin munca pe care o depui, dar mai ales prin oamenii pe care poți să-i întâlnești. Iar acum, fiindcă am avut curajul să fac acel salt, să locuiesc cu străini din alte culturi, acum e timpul pentru un salt și mai mare fiindcă odiseea continuă, iar acum urmează să navighez oceane mai întinse. Oceane nordice… Mai mult pe tema asta în următorul articol. Vă spun doar că tărâmul spre care voi ridica pânzele în câteva zile este un tărâm întunecat, ploios, dar unde oamenii au învățat să alunge întunericul de afară prin căldura comunității strânse din interior… o cultură a berii și a educației de primă clasă. Acum vă las pe voi să ghiciți până data viitoare.
Deci, nu vă fie frică, dar mai mult de atât, nu lăsați speranța să moară, fiindcă există un ocean de oportunități care așteaptă să fie trăite alături de oameni de neuitat. În articol puteți să vedeți câteva clipe din odiseea de până acum. Iar în aceste poze o să vedeți camaraderia care se naște și face punte între culturi atunci câmd omul pune la o parte xenophobia, falsitatea și invidia. Suntem mai buni de atât.
Evelin Batizi
Adaugă comentariu