În luna mai am fost în Spania, am vizitat Barcelona și printre alte multe obiective frumoase ne-am recules și în fața maiestuosului și impresionantului monument situat pe colina Montjuic, ridicat în cinstea sutelor de victime din oraș masacrate în 1936 de către autoritățile Frontului Popular (comuniști, socialiști, anarhiști, separatiști catalani). Victimele sunt preoți și călugărițe (unii deja canonizați de Biserica Catolică), intelectuali, militanți politici de dreapta, militari de carieră indezirabili, dar și persoane aflate doar la locul nepotrivit și arestate la grămadă… Monumentul este opera arhitecților catalani Manuel Baldrich, Joaquim de Ros i de Ramis, Josep Soteras și Manuel de Sola Morales, în colaborare cu scuptorii Miquel și Llucia Osle, de asemenea catalani (a se observa că nu toți catalanii sunt separatiști, dimpotrivă, curentul separatist este un derapaj relativ recent care a luat amploare după anul 2000 pe fondul unor mari slăbiciuni a autorităților centrale). După 1940 la acest monument se ținea anual o liturghie solemnă în memoria martirilor, până în 2015 când Primăria a interzis liturghia.
Ei bine, citesc pe internet, că pe 14 iunie, monumentul a fost … demolat !! Administrația Barcelonei (diverse combinații de stânga și extrema stângă) a promis solemn și s-a ținut de cuvânt, elementele sculpturale și arhitectonice au fost descompuse și evacuate, motivând că Legea Memoriei Democratice (opera actualului guvern predominant socialist) permite desființarea oricărui monument construit în timpul regimului generalului Francisco Franco (1939-1975). De altfel administrația locală declara cu mândrie că în cei 8 ani de guvernare a desființat 2000 (două mii !) de monumente, plăci memoriale, inscripții care aminteau de trecutul franquist (chiar dacă în unele cazuri persoanele sau evenimentele au fost anterioare regimului respectiv). Lucruri similare s-au întâmplat și se întâmplă în toată Spania, inclusiv morți deshumați și mutați pe motiv că sunt `prea onorați” în locul în care au fost înmormântați și că legea nu ar permite omagierea lor.
Nu vreau să intru aici în detaliile politicii interne din Spania, mai ales că duminică sunt alegeri parlamentare și în cazul probabil a unei înfrângeri a actualului guvern Sanchez (coaliție de socialiști, comuniști și separatiști) unele lucruri s-ar putea schimba, candidatul opoziției de centru-dreapta, Alberto Nunez Feijoo, declarând că va abroga mai multe legi introduse de socialiști inclusiv această Lege a Memoriei Democratice (chiar și denumirea sună ușor a Orwell).
Dar fenomene asemănătoare sunt în multe țări occidentale, așa-numita cancel-culture, inclusiv în țări cu tradiții democratice constante cărora nu li se poate reproșa un „trecut fascist” (real sau asimilat forțat de ideologii de stânga), cum ar fi chiar S.U.A. Întrebarea este simplă: demolăm trecutul cu orice preț ? Fiecare regim trebuie să distrugă simbolurile și realizările celui precedent, mergând pe ideea că orice operă de artă, orice monument sau document public, orice operă literară și orice informație cu caracter memorial sunt automat contaminate, compromise prin culoarea politică a regimului în timpul căruia au fost construite? Iar morții uciși de strămoșii politici ai celor aflați acum la putere nu mai au dreptul la pomenire ci doar la uitare (dacă nu la demonizare directă, de obicei prin minciună sau brutale scoateri din context). Deci în concluzie, fiecare regim trebuie să facă tabula rasa din cel precedent? Ne vom bate la infinit amplasând și demontând plăci memoriale (noi sighetenii știm despre ce vorbim…), desființând monumente, retrăgând nume de străzi, blamând constant oameni de cultură pe criterii exclusiv ideologice… până unde poate merge această isterie?
Comuniștii din România au avut un mare specialist la acest capitol, sinistrul Roller, care poate să dea lecții pe plan mondial cum se poate falsifica orice în istoria unui popor (inclusiv că nu am fi popor latin ci slav, eliberat de „frații” sovietici…). Un manual de literatura română pentru liceu din anii ’50 afirma categoric: „Rebreanu și Goga au fost fasciști, Eminescu reacționar…”, am citit cu ochii mei și am rămas blocat, probabil dacă întorceam pagina găseam ceva usturător și despre Arghezi și Blaga care erau eliminați din manual fiind prea „mistici” pentru gustul proletcultist (deși nu au făcut politică înainte), iar marile valori culturale din generația mai tânără erau în pușcării (Radu Gyr, Noica, Vulcănescu, V. Voiculescu, Doinaș, Steinhardt…) sau în exil (Eliade, Cioran, Ionesco, Aron Cotruș… ). În fine, se pare că Occidentul a ajuns în perioada proletcultistă, iar noi ne întoarcem la ea (legea 217 /2015 e un pas consistent în această direcție) după ce am respirat un pic de libertate după ’90…
Sau poate trebuie să ne obișnuim cu gândul că doar stânga (rareori moderată) are dreptul la memorie, doar stânga are monopolul suferinței, doar stânga are dreptul să dea lecții de moralitate? Și în ciuda celor 100 de milioane de victime ale comunismului, doctrina de stânga rămâne pe veci nobilă și imaculată? Cred că cititorul înțelege că prin prin „stânga” nu ne referim aici la mărirea salariilor și a pensiilor, la protecția socială pentru a echilibra inegalitățile economice (lucru de multe ori pe deplin justificat) ci la marea operă de spălare a creierului omenirii (și în primul rând al popoarelor creștine) inițiate de marxism și continuate azi cu mare succes de urmașii ideologici…
A propos, la Barcelona va fi desființată în curând și o statuie a lui Cristofor Columb! Hmmm… săracul de el, o fi făcut politică pe timpul lui Franco…?
Preot prof. Marius Vișovan
Adaugă comentariu