Actualitate Cultură Illuminati

Despre mine după Auschwitz (Daiana Opriș)

image_printPrinteaza

Bună! Numele meu nu mai contează, pe-o foaie albă oricum rămân etern. Aş vrea sa-ţi spun ceva lucruri hazlii, să te-nveselesc, fiindcă ce urmează să-ţi descriu n-am s-o fac cu vorbe prea dulci. Cel mai bine e atunci când pleci la drum cu oameni voioşi. Noi, ăştia din Maramureş, avem tendinţa să râdem niţel, să „ne veselim” şi să trăim fiecare clipă de parcă ar fi ultima. Devin deja morbidă.

– Să completaţi vă rog un formular de trecut graniţa. Aici numele, aici data naşterii, câţi minori sunt cu dumneavoastră şi de restul ne ocupăm noi. Arătaţi-mi buletinele! Köszönöm!

Desigur, cu toţii avem o poveste. Povestea noastră a fost una simplă. Mergeam către Cracovia, ca după aceea, într-o zi de duminică, zi cu soare, să vizităm un loc parcă vegheat de rugăciune: Auschwitz – Birkenau. Pe momentele subiectului mi-e drag să povestesc, îmi oferă adesea un aer scriitoricesc. Dar când punctul culminant e peste tot, nu mă mai simt chiar aşa scriitoare, ci un om care a simţit că trăieşte.

Ceva despre evrei? Sunt oamenii lui Dumnezeu. Oameni plini de cultură, de obiceiuri, oameni darnici şi muncitori. Cina la comunitatea lor din Cracovia m-a învăţat ceva despre credinţă. Odată ce-o vei cunoaşte, te vei cunoaşte şi pe tine. Poate nu în totalitate, însă drumul cel bun va fi sub picioarele tale.

În apropierea unui loc atât de trist trăieşte oraşul Krakow, unul dintre cele mai vechi oraşe din Polonia. Într-adevăr, porţia de zâmbet ne-a dăruit-o fiind un oraş animat, plin de priviri înţelepte şi oameni care se-mbrăţişau la tot pasul.

În dimineaţa zilei de duminică, între limita dintre interior si exterior, între cald si frig, între bine şi rău, trebuia să fac alegerea. Am evadat tiptil în lumea mea şi-am furat un şerveţel pentru lacrimi. Ştiam bine că aveau să curgă.

Sentimentul mă invadase încă din apropiere, văzând pădurea sloi prin care acum ceva timp alergau înspăimântate câteva suflete. Copacii înalţi si râul murdar au preluat tristeţea lăsată ca amintire, un loc plin de poveste, în care nu ţi-ai dori să te pierzi vreodată.

Tragedia mi se părea ireversibilă, fără de leac. Clădiri reci, cărămidă, poze cu oameni nevinovaţi pe pereţi care parcă încă strigau după dreptate. Se simţea în aer o pasiune josnică, oricum, o pasiune de a face rău, o boală. Să te plimbi acum prin locuri în care atunci era privată libertatea? Un tratament.

Eu cred că sunt zile în care nu-ţi mai vine să vezi nici soarele, cred că sunt zile în care te ascunzi şi de lumina ta. Ei bine, din experienţa mea la Auschwitz am învăţat că atunci când îţi vine să te-ascunzi, atunci când vrei să te dai bătut, când ţi-e cel mai greu, atunci trebuie să răzbaţi.

Lumea nu s-a schimbat prea mult, păsările tot cântecul lor îl au, aşa că probabil cel mai important lucru pe care l-am învăţat e că cel mai bine-i să crezi în tine, să crezi că odată vei putea schimba ceva cu propriile mâini şi până atunci să te bucuri de tot ceea ce ai. În fond, suntem norocoşi.

Daiana Opriș
(clasa a XII-a B, C.N. „Dragoș Vodă”)

oferta-wise

Adaugă comentariu

Click aici pentru a comenta

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

oferta-wise