Marți, 17 iunie 2025, Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței și-a onorat cu succes titlul de simbol al memoriei și al istoriei, al dezbaterilor de idei, de purtător de mesaj al valorilor perene. Sala de conferințe a Memorialului a fost gazda, pentru a câta oară?, a unei sesiuni de comunicări științifice de o largă respirație, o veritabilă istorie a credinței și identității, cu titlul generic de Vicariatul Ortodox Ucrainean – 35 de ani de la reînființare, eveniment moderat magistral de către pr. consilier Marius N. Lauruc.
În deschidere, P.S. Varlaam Ploieșteanul, episcop vicar-patriarhal, a vorbit despre unitatea creștinilor și unitatea de credință, a marcat semnificația anului 2025, de la Conciliul de la Niceea încoace, autocefalia Bisericii Române sau sfințirea din toamnă a mozaicului Catedralei Neamului. Domnul Ciprian Vasile Olinici, Secretar de Stat pentru Culte, a punctat în discursul său, cum valorile testamentare, precum limba, memoria și credința, pot păstra vie identitatea unui popor, tot atâtea căi și mijloace regăsite în istoria Vicariatului Ortodox Ucrainean din România. Excelența Sa, Domnul Ihor Prokopchuk, Ambasadorul Ucrainei în România, a insistat pe contactele strânse dintre cele două națiuni, română și ucraineană, de-a lungul istoriilor lor cultural-religioase, pe modelul oferit de Biserica Ortodoxă Română în obținerea Autocefaliei Bisericii Ucrainene (2019).
Vasile Moldovan, Primarul municipiului Sighetu Marmației, a transmis un mesaj de felicitare, în acest moment important, comunității ucrainene, cu rol esențial în mozaicul etnic al orașului, după care au urmat șapte comunicări științifice, respectându-se ordinea cronologică a conținutului tematic. Domnul Teofil Ivanciuc, în Două vechi biserici de lemn ale ucrainenilor maramureșeni, a trecut în revistă istoricul cercetărilor, a inventariat bisericile existente, câte au mai rămas în urma disparițiilor bisericilor de lemn între anii 1950 – 1967, de pe Valea Ruscovei, și a prezentat cele două biserici de lemn demolate și identificate recent de către Domnia Sa: cea de la Rona de Sus (demolată în jurul anului 1890), respectiv cea de la Crăciunești (demolată în anul 1955). În fapt, destinul acestora: cea de la Rona, transformată în șură și o parte la Muzeul Maramureșan (cu lemn de 300 de ani, tăiat la 1699), și cea de la Crăciunești, in situ altarul și fundația, iar lemnăria în casă tradițională, azi tencuită. Oare se mai poate restaura așa cum se păstrează în fotografia din anul 1913? Pr. drd. Gheorghe Cinar a încântat audiența selectă cu prezentarea Cărți de cult cu însemnătate istorică din parohiile ortodoxe ucrainene maramureșene, de la Poienile de sub Munte, Repedea, Crasna Vișeului, Rona de Sus și Sighet. Din arhivele parohiilor au fost prezentate Trioduri de secole XVII – XVIII, tipărite la Lvov, sau câte un Octoih, Ceaslov, Apostol, Liturghier mai deosebit, din bogata zestre arhivistică, cu tot cu numele donatorilor și cu poreclele lor. Una dintre cele mai fascinante biserici de zid din Maramureș, Biserica „Adormirea Maicii Domnului” din Câmpulung la Tisa, ne-a fost adusă spre cunoaștere la 225 de ani de zidire, de către pr. Gheorghe Chascear. Este suficient să amintesc aici faptul că iconostasul, icoana Nașterii Domnului și cea a Adormirii Maicii Domnului au fost pictate de către Antin Pylykhovskyi. Lucrarea pr. consilier Marius N. Lauruc, Ucrainenii ortodocși din România în perioada comunistă, a fost structurată pe două paliere distincte: perioada 1949 – 1952 când, potrivit Deciziei 34695 a Ministerului Cultelor, Vicariatul avea 31 de parohii (15 în Maramureș, 5 în Bucovina, 7 în Satu Mare și 4 în Banat), respectiv 1952 – 1990, când, odată cu desființarea Vicariatului, au fost „inventariate” bunurile bisericești, iar unii preoți au fost urmăriți de Securitate, interogați, închiși pe motiv c-ar fi uneltit împotriva țării sau considerați naționaliști sau iredentiști. Oarecum firesc, pr. Vicar Nicolae Lauruc a trecut în revistă cele mai importante momente prin care a trecut Vicariatul Ortodox Ucrainean din România în ultimii 35 de ani de la reînființare, fiind urmat în luările de cuvânt de pr. Protopop Petru Rosoca, care a creionat un scurt istoric al Protopopiatului Ortodox Ucrainean Lugoj.
„Într-o lume tot mai secularizată și dezorientată moral, în care tinerii credincioși au nevoie de repere clare, autentice și veșnice, educația religioasă devine o necesitate pentru formarea unei identități creștine puternice”, am selectat din prezentarea Pr. Protopop Petru Rahovan Importanța educației religioase în viața tinerilor creștini din cadrul Vicariatului Ortodox Ucrainean.
La finalul întâlnirii, Părintele Marius N. Lauruc a avut amabilitatea să răspundă la câteva întrebări pentru cititorii Revistei online „Salut, Sighet!”, și nu numai, pentru a ne putea bucura împreună:
Marius Voinaghi (M.V.): Cum a evoluat identitatea religioasă și culturală a comunității ortodoxe ucrainene din România în ultimii 35 de ani?
Marius N. Lauruc (M.N.L.): De la Revoluție și până astăzi, au avut loc câteva schimbări în cadrul populației ucrainene din România. Însă acestea oglindesc schimbările pe plan demografic și religios la nivelul întregii țări. În primul rând, observăm o scădere demografică, însă aceasta este proporțională cu scăderea întregii populații a țării. Mai apoi, pe plan religios, conform datelor obținute prin recensămintele realizate, se poate constata o relativă diversificare a opțiunilor confesionale în rândul populației ucrainene, deși cea mai mare parte e reprezentată de către creștinii ortodocși. Pe plan cultural avem de-a face, mai ales în ultimul deceniu și jumătate, cu o creștere a numărului organizațiilor constituite de către etnici ucraineni în vederea conservării identității etnice. Lucrul acesta este îmbucurător, deoarece demonstrează o creștere a ponderii persoanelor care doresc să se implice în viața comunității ucrainene și să devină factori decizionali în procesul de conservare a identității etnice.
M.V.: Ce provocări majore a întâmpinat Vicariatul Ortodox Ucrainean în menținerea și promovarea tradițiilor religioase și limbii ucrainene în contextul românesc contemporan?
M.N.L.: Până acum câțiva ani, cei care nu aveau contact direct cu membrii comunității ucrainene din România, aveau dificultăți în a diferenția moștenirea culturală ucraineană de cea rusă, respectiv, poporul ucrainean de cel rus. Această confuzie, cu care aveam de-a face des, a dispărut odată cu războiul din Ucraina. Însă, cele mai mari provocări în acest sens au venit odată cu debutul agresiunii ruse în Ucraina. Vedem războiul informațional ca o realitate cotidiană. Dezinformarea diseminată cu scopul de a manipula și dezbina nu avea cum să ocolească Vicariatul Ortodox Ucrainean, cea mai mare instituție a ucrainenilor din România, cea mai mare comunitate a noastră, cu peste 30.000 de membri. Pentru noi este clar că simpla existență a unei comunități ucrainene de o aemenea amploare îi deranjează pe dușmanii istorici ai ucrainenilor, pentru că are cuvântul cel mai greu de spus în efortul de conservare a identității etnolingvistice. Însă, asemenea fraților noștri din Ucraina, noi luptăm pe „baricade” și nu ne vom da învinși.
M.V.: Există inițiative concrete de colaborare între Vicariatul Ortodox Ucrainean și alte structuri religioase sau culturale din România și Ucraina pentru sprijinirea comunității ucrainene din diaspora?
M.N.L.: În ultimii 35 de ani, Vicariatul a colaborat cu diverse instituții bisericești din Ucraina și Polonia. Mulți din preoții noștri sunt școliți în Ucraina. Din păcate, după începtul războiului din Ucraina, odată cu escaladarea tensiunilor religioase din Ucraina, am fost nevoiți să suspendăm orice legături cu Biserica Ortodoxă Ucraineană, până la limpezirea situației. Sperăm ca acest lucru să se întâmple cât mai curând. În schimb, ne bucurăm de o relație foarte apropiată cu Ambasada Ucrainei în România. Meritul îi revine, în mare parte și Excelenței Sale, Dlui. Ihor Prokopchuk, care manifestă un interes real față de etnicii ucraineni din România; vizitează des comunitățile ucrainene din țară pentru a afla provocările cu care se confruntă și pentru a identifica posibile soluții. În toamna anului trecut, Ambasada Ucrainei, în colaborare cu Vicariatul și câteva organizații ale ucrainenilor din România (Asociația Ruscovan din Cluj Napoca, Asociația pentru Educație și Cultură „Lesia Ukrainca”, din Sighet, Asociația Dobrotoliubie Sighet) a organizat expoziția de fotografii „Cultură versus război”, în centrul Sighetului, pentru a sensibiliza oamenii cu privire la ororile războiului care se duce dincolo de Tisa.
M.V.: În ce măsură a contribuit Vicariatului Ortodox Ucrainean nu doar la păstrarea identității religioase, ci și la reziliența culturală și civică a comunității ucrainene din România în fața presiunilor istorice și contemporane?
M.N.L.: Ca și în cazul oricărei minorități etnice, cel mai mare pericol îl reprezintă, pentru ucraineni, pierderea identității etnice și asimilarea. Cea mai importantă stavilă în acest sens o reprezintă identitatea lingvistică, pe care Vicariatul o cultivă cu sfințenie, folosind limba ucraineană în cult și în predică. De aceea, fără exagerare, Vicariatul este factor determinant în acest sens. Datele recensământului din 2021 relevă faptul că acolo unde Vicariatul are parohii (Maramureș, Timiș, Caraș-Severin), ponderea ucrainenilor care folosesc ucraineana ca limbă maternă este ridicată. În schimb, în zonele țării în care Vicariatul nu are parohii, ponderea este mult mai scăzută. De pildă, în jud. Suceava, din aproape 8000 de etnici ucraineni, doar puțin peste 5000 folosesc limba ucraineană, iar în jud. Tulcea, din 900 de ucraineni declarați, doar 300 folosesc limba ucraineană. Această tragedie evidențiază, odată în plus, rolul de coeziune și de conservare pe care Vicariatul Ortodox Ucrainean îl are în cadrul comunității noastre.
M.V.: În încheiere, ce proiecte de viitor vă așteaptă?
M.N.L.: În viitorul apropiat urmează premierea cîștigătorilor concursului „Istoria văzută prin ochii bunicilor”, desfășurat în premieră, la nivelul Vicariatului. Acest concurs va fi încununat prin publicarea tuturor lucrărilor într-un volum, o veritabilă colecție de istorie orală. Mai apoi – publicarea unui volum aniversar, despre Vicariat, în limba ucraineană.
Mă bucură enorm faptul că în ultimii patru ani a început să crească exponențial numărul activităților desfășurate în Vicariat, tocmai cu scopul de a oferi o vizibilitate crescută ucrainenilor din România, pentru a întări identitatea etnică, precum și faptul că începe să se coaguleze un grup de preoți și profesori pasionați de cercetarea istoriei noastre.
M.V.: Părinte, vă tare mulțumesc!
Marius Voinaghi
Foto: I. Mariș







Adaugă comentariu