2022.07.07. 0ra 19:00. Sighetu Marmației. Memorialul. Ultima reprezentație. Și atunci oamenii au devenit păsări.
Tineri, foarte tineri atât actorii cât și majoritatea spectatorilor. Au auzit despre comunism din poveștile părinților și bunicilor. La Memorial au avut ocazia să experimenteze un alt mod de a vizita muzeul. Au întâlnit alte chipuri tinere în imaginile de pe pereți, ale celor care și-au lăsat tinerețea în închisoare, în pământ, în libertate…
Celulele închisorii au prins viață, au devenit scenă și au lăsat să răzbată durerea, suferința, teroarea semănate de torționari – păsări de pradă – urmărindu-și victima prin toate cotloanele sufletului, dezumanizând, spălând creiere, pervertind, umilind, ucigând – devenind dependenți de ură, în numele unei noi ere. Fragmente din viețile în detenție, făcându-te martor la suferință, la durere, la moarte, la eliberare. Publicul devenind actor, alături de actorii adevărați – ,,Viața a pierdut în fața morții, dar memoria câștigă în fața neantului”.
În tot spectacolul ești imersat în atmosfera apăsătoare din care vrei să scapi, să evadezi…. rațiunea îți repetă că e doar un spectacol, dar vezi suflete suferind lângă tine, se urlă, bâtele ți se agită în față, ți se repetă obsesiv că partidul e omniprezent, ți se oferă scăparea în schimbul asumării rolului de torționar… și simți cum te copleșește un val de frică amestecat cu amărăciune – realizezi că ești fragil, ești manipulabil… dincolo de toate stă ascunsă, în sufletul chircit ca un pumn, scânteia de speranță și credință. Ai fi ales chinul sau vina trădării, a renunțării la sine? Rămâi cu întrebarea…
Lanțurile pot fi legate de mâini și de picioare, dar sufletul zboară liber pentru a renaște, asemeni păsărilor Phoenix, în lumină, salvat de credință sau în credință. Moartea e văzută doar ca o izbăvire a trupului, care nu mai trebuie să suporte durerea, frica și prigoana – ,,Cine uită trecutul e condamnat să-l repete”. Imaginea Mariei murind fizic sau mai degrabă sufletul ei înălțându-se asemeni zborului păsărilor unind cerul și pămîntul se suprapune peste valsul care încerca să înece suferința, să o nege ca și cum ea nu ar fi existat niciodată. Iar în final pentru ca sufletul pasăre să se poată așeza cuminte deasupra lumii, în ritm de rugăciune, cei prezenți au pornit în procesiune să aprindă ritualic, solemn, lumânări în memoria tuturor celor care fac parte din cortegiul sacrificaților pentru care singura vină a fost că nu și-au abandonat sufletul, credința și idealurile.
Pentru că atmosfera creată te lasă fără cuvinte, la final aplauzele spectatorilor au fost modul de a mulțumi actorilor, regizorilor și tuturor celor implicați în desfășurarea acestui moment.
Oare întâmplător rândunelele și-au făcut cuib sub streașina Memorialului, pe pietonală?
Roxana Pontoș
Sa aplauzi privind pe fiecare actor in ochi, de aproape, atat de aproape incat le poti vedea lacrimile, si atunci iti dai seama ca pentru ei nu a fost doar un alt rol, si ca ceea la ce ai participat nu a fost doar o alta reprezentatie. Si ca ei nu au trebuit doar sa invete niste replici, ci sa treaca printr-un purgatoriu, sa-si imagineze trauma terorii ca si cum ar trece real prin aceasta. Si aunci nu poti sa nu ii iubesti si sa nu ii respecti pe tinerii acestia…si sa te bucuri ca acesti vectori ai memoriei ne fac viitorul sa fie mai curat.