Detașați într-un ținut nou și mai ales atât de deosebit de cele cunoscute, era normal să-ți fie mereu ațâțată curiozitatea, spiritul de cunoaștere cât mai reală a locurilor în care ai fost trimis, în paralel cu activitatea de bază, didactică, ce-ți permitea aceste preocupări.
Am străbătut Coasta Atlanticului și Marele Sud Saharian, ne-am deplasat de mai multe ori spre centru, în diferite localități: Marrakech, Rabat, Casablanca, Ourzazate, Khouribga, Oujda, Taza, Ouezane ș. a. în vizite, excursii sau pentru a-i conduce la locul de muncă, toamna, pe conaționali, prieteni sau cunoscuți, trimiși pentru cooperare în Maroc.
În primăvara anului, în martie 1975, am avut o tentativă de a ne deplasa spre dunele de nisip de pe lângă Merzuga, dunele de aur de la l-erg Chebbi, împreună cu fam. Fănățeanu de la Fes. Acest oraș era spre Algeria, în Sud-Estul Marocului, tot un sud saharian, dar mai la Nord de acela pe care l-am vizitat. Ne-am deplasat spre ei, însă am fost blocați de ninsoare la numai 40 km de Meknes, în localitatea Azrou, unde zăpada s-a așternut pe sol într-un strat în care mașina își îngropă roțile până la butuc. Ne-am întors, neștiind nici care-i situația în zonele mult mai înalte ce urma să le străbatem. A doua tentativă am făcut-o la 1 mai, cu noi în mașină fiind și dl. inginer Manole Ioan, din Pitești. Am trecut de Fes și, împreună cu familia Fănățeanu, am ajuns prin Sefrou la „Col du Zad”, o zonă mai înaltă, unde ambele mașini s-au oprit, trecând printr-un gol de aer. Curând am repornit și am ajuns într-un oraș mare și frumos, de înălțime, Midelt, și mai departe prin Ksar- es-Souk, de unde începea o zonă împădurită și tot mai înaltă, un spațiu dominat de Moyen Atlas și Haut Atlas, Anti Atlas, munți înalți, depășind 4000 de m. Am trecut de un oued (ape fără pod peste ele, ocazionale, care în timp de secetă seacă total) cu apa de pe șosea destul de învolburată; a plouat mult, apa era mare și trecerea ne-a îngrijorat, dar am trecut cu bine, nu ne-am împotmolit. Ne îndreptam spre Erfoud- Rissani, drumul către Sahara. Ne aștepta însă un alt oued mult mai mare, cu apele crescute, care se tot umflau din cauza ploii și în care zăceau blocate câteva mașini ce s-au aventurat a-l trece, niște camioane mari acționând pentru a le scoate din ape.
Ne-am reîntors spre orașul de curând părăsit, dar n-am găsit locuri la nici un hotel, toate fiind ocupate de avangarda noastră, care a prevăzut urgia. Cerul arăta deosebit de amenințător, încărcat de nori adânci și negri, o ploaie densă, cu descărcări electrice cum n-am mai văzut. Părea că cerul greu se prăvale peste munți, peste păduri, drumuri și oameni, prinzând totul într-o imagine apocaliptică.
Nu ne rămânea decât drumul de întoarcere spre casă, zona fiind pentru mult timp inaccesibilă. A urmat o noapte întunecată, care parcă sfida cu întunecimile ei luminile orașului. După puțin timp, ploaia s-a transformat într-o ninsoare abundentă, cu fulgi enormi, de parcă ar fi fost frunze albe vânturate din pădurile din jur. Zăpada cădea neîncăpător pe parbriz, blocând ștergătoarele ce nu-i puteau face față; stratul de zăpadă din josul acestora se tot îngroșa și-l obliga pe dl. inginer Manole s-o dea jos cu mâna , făcând dese opriri pentru aceasta. Ne opream doar câte puțin, deoarece stratul de zăpadă creștea periculos, noi târându-ne după vreo două camioane mari care brăzdau zăpada, ne făceau pârtie și ne dădeau direcția, pe de laturi fiind prăpăstii. Ne-am chinuit enorm și cu mare efort, multe griji și risc am reușit să parcurgem același drum în retur, prin aceleași localități, ajungând tărziu, în ziua mare de unde am plecat, la Meknes. Au fost porțiuni de drum cu zone înalte și abis pe de laturi, în care parcurgeam doar câțiva km/ora, agățați de acele camioane, cu care am avut un extrem de mare noroc, vizibilitatea fiind și ea foarte redusă. Altfel rămâneam acolo în nămeții africani, cu cine știe ce finalitate. Drumul la intorcere l-am făcut în timp mai mult decât dublu.
Muntele înalt e cu aceleași fenomene și în Africa, e tot munte iar căldura sufocantă din Sahara nu poate opri nici pe acolo zăpada, frigul, înghețul din vecinătățile ei, de pe înălțimile munților și de pe delături. Am petrecut o noapte teribilă; să mori de frig, nu de căldură, în Africa!
Au fost două încercări dure și nu ne-am potolit, am urmat-o și pe a treia, cu o echipă mai completă, mai „amenințătoare” (familiile Fănățeanu, Vaida, Căpraru, Manole și noi, familia Bărcan) . În vacanța de iarnă (!), (ce contrast de vreme între anotimpuri, cu alte varietăți) am pornit iarăși spre aceeași Sahara neprimitoare, cu 5 mașini și am urmat cam același traseu, aceleași localități, trecând cu ușurință ouedul ce a mai rămas, atunci atât de învolburat. Ne-am îndreptat spre Rissani și Merzuga, unde am ajuns în ziua următoare, mai devreme, în plin deșert saharian.
În deplasarea noastră prin acele zone, unele aride și pline de uscăciune, la trecerea prin diferite localități, am văzut miei sacrificați, atârnând pentru partajarea lor după cum era obiceiul.
Cum este tradiția la musulmani, la fel și în Maroc, sunt două sărbători, printre cele mai importante: Ramadanul și El Al Adha. Despre prima probabil voi relata, dar în ce privește cea de a doua, numită și Sărbătoarea Mare sau Sărbătoarea Sacrificiului (a mutonului, a oii, a mielului), ea începe în data de 10 a celei de a 12-luni din calendarul Islamic (e variabila în timp), după pelerinajul de la Mecca (Hajj). Deci Sărbătoarea Mare e cu tăiatul mielului, semnificând evitarea sacrificării lui Ismail, fiul lui Avram, Allah oferindu-i pentru sacrificiu un miel. Religia spune că fiecare bărbat însurat trebuie să taie un miel, pe care să-l consume timp de o săptămână (și cu cei nevoiași). Se petrecea în familie, cu diverse preparate, într-o atmosferă festivă.
Spre înserare, înainte de a ajunge la ținta noastră, amintitele dune din zona orașului Merzuga, am întâlnit o stație geologică, administrată și folosită de geologi români, care făceau prospecțiuni prin împrejurimi.
Am înnoptat acolo, fiind bine primiți și tratați; a fost o noutate și mândrie reciprocă faptul că oameni, veniți din locuri atât de depărtate, se întâlnesc pe aici, în desfășurare de activități diverse, în aceste ținuturi atât de diferite de ale noastre, într-un fel unice, intersecția cu ei fiind o simplă întâmplare. Ambasadori în cunoașterea necunoscutului.
Aveau acolo condiții optime de cazare, lumină, aer condiționat, mobilier, alimente și totul ce asigura confortul necesar. România avea o larga rețea de geologi ce-și desfășura activitatea în Maroc, făcând prospecțiuni în diverse locuri, așa cum i-am cunoscut și prin Agadir, Rabat ș.a. În acel sfârșit de zi am avut bucuria de a vedea un peisaj cum n-am mai văzut și, în mod sigur, n-o să mai vedem, pentru că el se desfășoară în condiții deosebite într-un anume loc, într-o anumită ambianță de mediu și timp.
Soarele, spre apus, încadra orizontul înalt într-o lumină galben- roșiatică de mare claritate, reflectată și peste josurile sale, dincoace de linia orizontului. Spre Nord-Vest se vedeau contururile munților înalți și semeți, la poalele cărora se profilau pădurile masive de stejar, cedru și eucalypt, continuate cu culturile mai mici de măslini, portocali ș.a., printre care se strecura acea lumină splendidă în amurg de seară, spre platourile joase, scoțând la iveală, într-o imagine plăcută, pâlcuri de verdeață ce marcau prezența unor oaze, loc de popas pentru turiști, pentru cei ce trec prin jur. Un aer pur, înmiresmat și răcoros de seară, cu liniștea ce se așterne în noapte peste un ținut mirific, îmbrăcat în nuanțe de lumini multicolore ce numai un penel l-ar putea scoate din realitatea lui, l-ar putea reproduce.
Ne-am despărțit de conaționalii noștri, de gazdele noastre bune, pornind mai departe spre misterioasele dune. Pe măsură ce înaintam, mediul din jurul nostru se schimba mereu și în căldura ce se simțea tot mai mult, ni se înfățișa o vegetație tot mai firavă, mai puțină, locul acelor compacte și mari suprafețe arboricole fiind luat de plăpânde formații tot mai izolate, specii cu frunze mici și groase, pentru a putea păstra umiditatea și seva în raritatea ploilor și a zilelor fierbinți, încheindu-și prezența cu rare fire de iarbă, adânc înfipte în solul mai puțin uscat. Pietrișul de pe laturi devenea și el tot mai mărunt și rar, până ce dispărea.
Înainte de a ajunge la țintă, am trecut peste un întins platou selenar, cu o suprafață parcă de granit, determinat de Soarele arzător pe rocile de suprafață și, din loc în loc, niște pietroaie în repartiție arbitrară, mărturie de rezistență sau aflate pe acolo prin cine știe ce fenomene, ori căzute de sus !
Ne-am dispus mașinile frontal și am gonit cu mare viteză, că pe o șosea bine asfaltată. Eu am dat cu mașina peste o mică suprafață cu nisip, unde acea pojghiță dură a fost spartă, cine știe cum, ceea ce a determinat o rotire instantanee a mașinii, obligandu-mă la un slalom printre pietroaie și a fost bine că m-am redresat, că nu s-a întâmplat nimic rău, n-am știrbit niciun bolovan, sau cine știe ce se mai putea întâmpla.
În sfârșit, am ajuns la dunele atât de mult căutate, munți de nisip extrem, extrem de fin, opozanți parcă și sfidători munților celor mai mari, mai vechi și mai firești din Nord, Nord-Vest. Am început să alergăm la un loc cu copiii, să ne înpotmolim în acel sol nesigur și mișcător. O masă masivă de material fin și aurifer se înălța în valuri și rostogoliri tot mai sus și mai departe, spre Algeria. Am fost avertizați că prin nisip, pe sub acesta, sunt șerpi mici, foarte veninoși și de aceea am fost și cu prudență. Nu i-am întâlnit, nici macar șopârle, în schimb au apărut gângănii mici, inofensive, existând prin cine știe ce mod de a-și conserva viața în acele condiții. Copiii s-au distrat enorm, alergând fară spor prin multul nisip, fară a se putea prinde, ajunge, piciorușele lor tot afundându-se în el. Nu s-au bulgărit cu acesta și-l tot strecurau printre degete, în scurgerea lui prezentând reflexii aurii, în bătaia Soarelui.
Ieșeau din loc în loc fire de „iarbă”, destul de înalte, afundate mult spre sol, în adâncime, acolo unde pământul, nisipul, păstra puțină umezeală, de unde își luau cu greu seva. Trăgând de un astfel de fir, a opus multă rezistență; am săpat mult dar nu ajungeam la rădăcina lui și repetând operația, inflexibil, s-a rupt și probabil va crește din nou. S-ar putea ca rădăcina să pornească din sol și el tot ridicându-se să străbată straturile de nisip, până la o anumită înălțime; nu cred ca în vârful „muntelui” să mai fie. Ne-am umplut o sticlă cu nisip din acela fin, ale cărui boabe parcă nu aveau nici contur, erau așa de mici că nu le puteam nici delimita singure, ci doar în masă, o grupare mai mare.
Am spus că am dat peste o furtună de nisip la Marrakech sau, mai bine zis, a dat ea peste noi și au fost din acestea și pe la Meknes, departe de unde se dezvoltau, când mase mari de nisip, de cine știe de unde venite, erau ridicate de curenții de aer sus, în văzduh și purtate de curenți la mari depărtări. Intra pe sub uși, la etaj, se strecura pe sub ramele de la ferestre, socotite etanșe, intra în casă ca vântul cu subțietatea lui, atât era de fin.
Se găseau prin împrejurimi localități sau mici buticuri de pe lângă șosea, unde găseai sucuri, apă minerală, cafea ș.a.
Ne-am întors pe aceleași drumuri, fară popasuri, ajungând pe acasă, obosiți de drum, de neprevăzut, de suspans, dar mai ales de ceva frumos, măreț și necunoscut, ce am cunoscut și am pipăit, peste tot, încărcați de amintiri, cu o zestre mereu vie, așa cum se vede și din aceste amintiri tardive. Aceste relatări îmi permit să spun că am cunoscut Marocul, puțin, pe coasta atlantica de vest, în zona sahariană de Sud, Sud-Est, oarecum și central…
Prin vizite, excursii și alte deplasări am vizionat și multe orașe de pe coasta mediteraneana, deci Nordul Marocului, zona centrala, mai selectiv, fugar sau mai stabil, din mers sau cu popasuri, așa cum am să mai relatez.
Gheorghe BĂRCAN
fost elev al Liceului „Dragoș-Vodă”, Sighet
Minneapolis, Minnesota, USA, 8/01/2022
Neastâmparul cunoașterii, asa as intitula aceasta descriere a unei părți din Maroc, tara in care „temerarul” profesor si-a dat toata silința pentru a educa copiii marocani!
Nisipul atrage, mirajul intinderilor sahariene amageste călătorul, îl poftește la un voiaj liniștit si cand sa ajunga sa cunoasca ținutul mult dorit sa-l viziteze, meleagurile străine își arată adevărata față, scoțând pericolul înainte, avertizând că sunt greu de cucerit! Tenacitatea domnului Gheorghe Barcan, deja o cunoastem, ce-si pune in ambiție, nu se lasă până nu-si realizeaza dorința! A cunoaște noul, pentru domnul profesor era ceva obișnuit,cat mai mult si cat mai diversificat, care îl conducea la dezvoltarea cunoștințelor sale, despre locuri in care l-au purtat pașii. Romanul se bucura usor pentru orice, dar cand isi întâlnește un conational departe de casa, bucuria este enormă! Depărtarea de locurile natale, unește oamenii „pribegi”, ospitalitatea romanului nu se dezminte, isi primește confratele ca pe cineva drag si daca-l poate ajuta cu ceva, îl ajuta, asa este natia adevarata in care ne-am nascut!
Putem spune că domnul profesor este un cuceritor, a învins vitregiile naturii si a cucerit imensitatea de nisip, acel ocean auriu cu nisip fin si capcane la tot pasul pentru acei ce doresc sa-l cunoască! Sahara, prietenoasă și in acelasi timp ostilă, i-a oferit bucuria cunoașterii, noul trebuie cucerit si l-a cucerit cu greu, cu pericole, cu renunțări, ca in final sa ajunga acolo, unde si-a dorit! Frumoase meleaguri, sălbatice in sensul bun al cuvântului, motive de-a descrie frumusetea locurilor prin care a „hoinarit” neastamparul ducandu-l acolo pe unde nu s-a gandit, înainte de a merge in Maroc pentru câțiva ani de cooperare! Daca majoritatea românilor nu au ajuns pe acolo, macar au posibilitatea să afle din descriere, asa cum a văzut si simțit domnul profesor o tara sahariana! Acum stiu mai multe despre Maroc si asta datorita „neastamparului” dumneavoastră, domnule profesor, pentru care meritati toate felicitările! Sa auzim numai de bine, multa sanatate si putere de viata va doresc, cu drag, S.O.Luscalov, un prieten care va admira!
Va multumesc mult pentru exceptionalul comentariu facut ; mi-ai citit toate gandurile,de la proiect la realizarea lui, greutatila, pericolele, bucuriile, cunoasterea necunoscutului si satisfactiiloe reusitei pentru toti. A fost ceva magnific si intr-o viata de om nu te intalnestei mult cu ele. Doar daca esti prin apropiere. Pentruca, prin jurul acelor locuri desertice traiesc oameni, alte vietati, adaptate, arbusti si vegetatie tot mai degradata, care se incheie cu munti de nixsip, de dune, peste care doar vantturile si pustiul isi manifesta prezenta.
Parca tu ai scris articolul si eu l-am comentat !
Si articolul precedent ( asteptari in neasteptare) prezinta in acela locuri africane caractere atat de diferite, de la cele de pus in rama, sau altele duse pe cine stie unde.
Cu multumiri prietenesti si urarea numai ce ve bun si bine in viata, pentru tine si cei dragi. Gh. Barcan si Familia.
Am facut o mica eroare. Articolul amintit : Intre neasteptari si asteptare e pe Facebook-u familia si l-ai comentat. Cu multe scuze, Gh. Barcan.