Actualitate Cultură Illuminati

E ușor să dai uitării… (autor, Crina Andreca)

foto: Peter Lengyel
image_printPrinteaza
Crina Andreca

Undeva, pe o bancă dintr-un parc, stătea ea, bătrânica simpatică de pe strada vecină și hrănea porumbeii din firimiturile rămase din pâinea cumpărată pentru sărbători. Au venit copiii acasă și ea era tare bucuroasă, încât pregătise un adevărat festin, că doar au venit „puii mamei’’. Normal că nu putuseră să mănânce tot, așa că uite-o, stând pe băncuța de la malul râului care curgea pe lângă parc. Era cufundată în gânduri numai de ea știute – poate se gândea dacă au ajuns cu bine copiii acasă, dacă le-a plăcut masa pregătită de ea sau dacă vor mai avea la cine să vină la anul… cine știe? Zilele treceau cu repeziciune, firele albe se înmulțeau din ce în ce mai repede și nepoții creșteau. Rareori o mai sunau, dar nu se supăra; ei erau ocupați cu școala, aveau și ei viața lor, înțelegea asta. Ce bine ar fi fost dacă ar fi avut cu cine să își petreacă bătrânețile – soțul ei murise încă din tinerețe, în război, fiul său era director la o companie în unul din marile orașe ale țării, iar ea nu mai avea pe nimeni altcineva aproape. Toate zilele îi arătau la fel – își făcea plimbarea de dimineață prin parcul din apropierea casei, gătea câte ceva, se uita la telenovela de la ora 16, poate mai sta la o poveste cu vreo vecină, iar seara adormea în fața televizorului care, de o vreme, devenise plictisitor încât știa programul fiecărei emisiuni în parte.

În ciuda tuturor supărărilor ei, era o zi splendidă, cu un soare strălucitor care îi încălzea chipul brăzdat de riduri. Punga de firimituri se goli numaidecât și îndată se ridică și plecă spre casă. O dureau cam toate, dar nu se plânse niciodată în fața fiului… și așa avea el destule griji la serviciu. Trecând pe lângă locul de joacă, o întâlnise pe vecina care stătea la două case distanță de casa ei.
– Ce faci, vecino? Ai ieșit și tu puțin la aer?
– Da, uite, am ieșit puțin cu nepotul în parc că deja o ia razna de la atâta stat cu nasul în telefon, zise, arătând spre un copil zglobiu care se avânta spre tobogane.
– Ce mare a crescut de când nu l-am mai văzut prin curtea ta! Imediat e cât tine.
– Da, într-adevăr! spuse râzând vecina sa; de acum o să îl vezi și mai des pentru că fiul meu s-a mutat cu sediul companiei lui aici în oraș.

Chipul bătrânei se întunecase dar încercă să pară bucuroasă totuși, că nu era vina vecinei că nu avea nepoții aproape și nu se putea bucura de râsetele lor.
– Mă bucur mult pentru voi! Să ajungă acasă cu bine! O zi bună să ai în continuare! zise, după care, plecă abătută.
– Mulțumesc! La fel!

Se simțea mai singură ca oricând. I se părea că toate vecinele sale își petrec timpul cu nepoții, au cine să le scoată peri albi și nu ar fi supărat-o asta. Dar ea… ea nu are nimic. Avea doar o pisică ce îi mai ținea companie în unele zile dar era cam vagaboandă și era mai mult plecată decât acasă. Își mai pierdea din când în când vremea cu o vecină care stătea vis-a -vis, dar nu știe – poate din cauză că îmbătrânise sau poate pentru că vecina devenea din ce în ce mai cârcotașă pe zi ce trecea – ea nu mai avea răbdare să îi asculte toate balivernele, așa că se descotorosise de ea. Drumul i se păruse nesfârșit, cu toate că nu era prea lung și după câteva minute ajunse în sfârșit acasă. Casa era rece, așa cum se așteptase. Deja era obișnuită cu această atmosferă, era obișnuită doar cu propria-i persoană. Totuși, vestea primită de la vecina ei o făcea să se simta ca și cel mai uitat om dintre câți au existat. Se bucura pentru ea, dar ce n-ar fi dat să aibă și ea parte de o asemenea bucurie… sau măcar să o mai sune familia din când în când.

Scotoci printr-un sertar în căutarea unui album de fotografii pe care îl găsi în cele din urmă. Răsfoia albumul și privea pozele sale din tinerețe, alături de soțul și fiul său. Memoriile sale împăienjenite erau reîmprospătate de acele poze, care îi dădeau o stare de melancolie însă totodată îi aduceau zâmbetul pe buze. Pozele de la nuntă, cu fiul ei doar de câteva luni, cu prima zi de școală a acestuia – toate păreau așa de recente, de parcă se întâmplaseră ieri. Nu își putea explica când trecuse așa repede timpul. Timpul ăsta… oare unde se grăbea? Poate concura la maraton, cine era ea ca să îl judece? Lacrimi grele îi brăzdau obrazul măcinat de vreme și ofta, căci nu era cine să i le șteargă. Încă una și încă una până când, fără să-și da seama, umezise albumul de fotografii. Toate aceste retrăiri ale tinereții o epuizaseră complet, ca urmare se întise pe canapeaua din sufragerie și adormi cu albumul de fotografii în brațe și cu lacrimi încă umezindu-i fața, în ciuda eforturilor sale de a se liniști.

Era bolnavă de câteva luni – era obosită și încercată de viață. Nu dorea să spună nimănui de problemele sale, căci nu voia să devină o povară. Se puse liniștită să se odihnească pentru câteva ceasuri. Se trezi mai obosită. Ignorând acest aspect, se târî până la bucătărie ca un copil fără poftă de mâncare și ciuguli ceva, doar cât să prindă puțină putere, după care se tolăni în fața televozorului pentru a urmări telenovela de la ora 4.

Așa-și trecea viața… printre lacrimi, regrete, speranțe deșarte, dar masca toată această durere sub un chip zâmbitor.

Crina ANDRECA
clasa a IX-a E
Colegiul Național „Dragoș-Vodă”

foto: Peter Lengyel

oferta-wise

Adaugă comentariu

Click aici pentru a comenta

Adresa ta de email nu va fi publicată.

oferta-wise