Recunosc, nu am fost de la început o iubitoare a artei cinematografice. De fapt, nici nu o numeam artă. Pentru mine, filmul era doar un mod de a ascunde elegant toate momentele în care n-aveai chef să faci nimic. Însă în 2019, ceva s-a schimbat. A fost îndeajuns un singur film realizat exemplar și un regizor care să mă învețe că viața rămâne acolo/ Între chin și amin. Și iată-mă cinci ani mai târziu așteptând cu sufletul la gură premiera lungmetrajului Enescu- jupuit de viu în regia lui Toma Enache.
Ajung în sală. Un murmur continuu ascunde curiozități, aprecieri, nerăbdare și, dintr-odată – întuneric… Pot să iau pulsul celor prezenți și parcă toată lumea așteaptă ca filmul să debuteze cu un Enescu în floarea vârstei, adorat și apreciat, pe o scenă unde aplauzele sunt interminabile. Și, neașteptat, protagonistul e surprins la bătrânețe, jupuit de boală, gârbovit parcă de povara unei vieți în care drama a venit și n-a mai plecat niciodată. Ținuta e a unui om de o modestie rară, prestanța și gesturile trădează bunătate, iar semnătura ascunde în ea esența existenței. Enescu e viață și artă, fără bariere, fără întreruperi, fără diferențe. Poți să separi aceste două elemente esențiale ale existenței lui? Poate doar atunci când îl vei putea despărți pe Micul Prinț de floarea sa. Și astfel îmi trece un gând prin minte: dacă Enescu chiar e prezentat ca un Mic Prinț al nostru, Maruca Cantacuzino – floarea lui capricioasă – iar vizitarea altor planete reprezintă scrierea operei Oedip care l-a purtat prin toate stările?
Filmul continuă și, obișnuiți cu povești ce ne țin în suspans, ne așteptăm să vedem elementul declanșator al copilăriei care l-a făcut să iubească muzica, trăirile de la Viena departe de casă sau cum s-a scris lucrarea pe care o știm cu toții, Rapsodia română. Dar regizorul Toma Enache are o altă idee, parcă urmând sfatul lui Constantin Noica Oameni, nu lucruri, nu peisaje. Doar oameni. Iar pe oameni îi cunoști cel mai bine privindu-i. Astfel, filmul ne face să-i privim pe George Enescu a cărui naștere prevestea un destin de poveste, pe Maruca Cantacuzino îndrăgostită de domnul Enescu, dar fără vreo dorință în tinerețe de a deveni ea însăși doamna Enescu sau de a coborî pe scara socială pentru el, pe Nae Ionescu pentru care iubirea e doar moneda de schimb pentru a intra în lumea bună, pe Mihail G. Cantacuzino nu în rolul de prinț, ci de tată și soț, pe discipolul Yehudi, pe tatăl și lecția de viață oferită, pe diferiți profesori, unii care îl formează, iar alții care doar îl informează, pe criticii vremii sau persoane de la palat, a căror nume nu se prezintă în film tocmai pentru a ilustra ideea că viața lui Enescu a fost plină de oameni care au trecut fără să își pună amprenta asupra devenirii lui.
Povestea are în centru trei elemente principale: George Enescu, Maruca Cantacuzino și scrierea operei Oedip – nu a lucrării sau a simfoniei, ci a operei, așa cum i-a promis Marucăi prima dată când a întâlnit-o. Realizarea unei astfel de capodopere cere timp, relația de iubire cere timp, Maruca cere și ea timp, fiind într-o căsătorie sortită eșecului, dar cu doi copilași, deplasările la Paris, Viena sau spre saloanele reginei cer timp. Și în toată această alergare continuă, Enescu, jucat de actorul Mircea Dragoman, pare că știe de fiecare dată ce are de făcut, oferind timpul necesar tuturor. În contrast, o observăm pe Maruca, jucată de Theodora Sandu, o excentrică a vremurilor, o femeie lângă care nu era ușor să trăiești împăcat, cu dese episoade de depresie, gelozie și uneori rușinată de diferența dintre ea și omul imposibil de bun care-i era alături. Trăind o iubire puternică, o poveste întinsă pe mai multe decenii, i-a fost muză și inspirație, dar părea că nu se ridică la nivelul iubirii lui. Filmul urmărește diferitele momente ale relației lor care era în cea mai mare parte tensionată, nu pasionată. El – un artist, un om de geniu, cu un talent susținut de foarte multă muncă, văzând nu doar viața românească, ci și în afara ei de la o vârstă foarte fragedă. Ea – obișnuită cu balurile, seratele, plimbările, știind că era o femeie frumoasă, lipsită parcă de sentiment și ghidată de instinct, suferind din pricina alegerilor greșite și ajungând să își facă rău singură. Spre bătrânețe, ajung, în sfârșit, să se căsătorească. Filmul surprinde povestea lor, iar indiciile subtile insinuează dorința ei de a fi prima în viața lui Enescu, chiar mai presus de muzică. Astfel regizorul pregătește una dintre întrebările cele mai dure pentru compozitor Pynx, eu sau muzica? prin momente în care coloana sonoră extraordinară se aude mai intens decât vocile protagoniștilor. Costumele alese cu atât de multă grijă nu doar că oferă filmului o notă istorică, ci accentuează diferențele sociale, iar cadrele de epocă permit publicului să trăiască măcar pentru câteva clipe într-o țară a cărei conducere era monarhia. Scenele se derulează cu viteză, unele fără un final prezentat tocmai pentru a îndemna privitorul la cercetare. Momentele în care Enescu încântă oaspeții de la palat sunt atent urmate de cadre ale lumii din afara palatului care își continuă existența, fără a realiza că cel mai mare compozitor român e atât de aproape. Replicile, frânturi din jurnalul Marucăi, scrisori sau gânduri din despre George Enescu, prezintă o lume în care cuvintele contau atât de mult și erau alese cu o atentă grijă pentru a exprima exact trăirile. Scrierea operei Oedip se integrează perfect printre momentele tensionate dintre cei doi, printre realizările și concertele lui George Enescu de la Paris, Londra sau Viena, ajungând până la finalizarea ei. La fel ca în Micul Prinț, finalul filmului nu ne dezvăluie ce s-a întâmplat cu floarea. Însă Enescu – un prinț al cărui titlu poate fi atribuit nu datorită sângelui albastru, al unei inimi albastre – se retrage încet, în liniște, așa cum a venit pe lume, lăsând în urmă o viață și o operă ce vor dăinui peste veacuri.
Ce e în fond Enescu – jupuit de viu? O stare, nu doar un film. Nu trece după 120 minute. Nu trece nici când ajungi acasă. Te urmărește și nu te lasă să dormi o noapte întreagă. Te face să cauți informații, să te documentezi nu doar despre Enescu, ci despre toți oamenii vremii. Te încurajează să afli de ce a ales regizorul doar anumite momente dintr-o viață atât de plină, de ce unor scene nu li se prezintă finalul, de ce nu pasiunea din privirea actorilor care îi joacă pe Enescu și Maruca atinge inimi, ci, mai degrabă, momentele în care ei erau singuri, dar parcă legați unul de altul. Și cercetezi, și cercetezi și pe măsură ce cercetezi mai mult, realizezi că filmul a transmis exact ce trebuia și că regizorul n-a greșit cu nimic. Nu poți să înțelegi trecerea unui om prin timp în două ore la fel cum nu poți să te aștepți ca replicile pe care le auzi să fie asemenea vocabularului tău de azi. Nu vezi momentele care i-au marcat primii ani din viață, dar îl observi pe copilul Jurjac a cărui valori se nasc datorită pământului și credinței peste tot: în fiecare pas al lui Enescu cel tânăr, în modul în care se raportează la discipolul său Yehudi, până și în maniera diferită în care ține în mână paharul atunci când e alături de burghezie. Imposibila bunătate pe care o avea nu iese direct în evidență, ci indirect. Pentru că, după ce îl studiezi, vei afla că și-a dus viața în tăcere, nu cu o întreagă orchestră după el atunci când făcea un act de omenie. Și astfel, cum să nu te impresioneze în film scenele în care pleca cu sufletul făcut bucăți în loc să rănească prin vorbe, în care iubirea era atât de gravată în inimă încât nu conta pasiunea care a trecut din cauza timpului sau a tuturor impedimentelor care au încercat-o, ci jurământul pe care-l făcuse: să nu plece niciodată? Cum altfel poți descrie un om dacă nu bun atunci când își oferă vioara – singurul prieten credincios care i-a rămas – discipolului său, deoarece a înțeles că pe veci cea care rămâne e arta, nu artistul? Ce ai crede despre un om care, deși a fost apreciat de prea puține ori, nu renunță la Dumnezeu și la muzică, luând de fiecare dată cu el vioara, bagheta și călătorind întotdeauna doar cu trenul la clasa a II-a?
Cu o pasiune pentru adevăr, Toma Enache nu prezintă doar calitățile lui Enescu, ci și defectele sale, căderile, pentru a-l cunoaște întru totul. Totuși, cum transmite filmul că a fost un geniu? Pentru că nu a căutat un limbaj nou, ci și-a construit propriul său limbaj, fără să renunțe până nu a pus și cea mai de sus notă a operei sale. Iar, după o viață trăită printre saloanele reginei, moare, așa cum ne-am aștepta să li se întâmple marilor genii, solitar, alături de câinele lui și de singura care i-a fost alături necondiționat: muzica.
M-am întrebat adesea ce oferă autenticitate unui film și am găsit răspunsul: chiar autenticitatea regizorului. Fără a adăuga vreun element care n-a existat și în cel mai original mod (poate chiar de neînțeles la prima vizionare), Toma Enache a reușit să-l redea nu atât pe compozitorul Enescu, cât pe omul Enescu-jupuit de viu; jupuit de viață, de dragoste, de bunătate… de muzică. A prezentat un om pentru oameni. Pe George Enescu cel autentic, ancorat în muncă, iritat uneori de toate moravurile vremii, iar alteori îmbrățișându-le. Un Enescu care sigur s-ar fi prezentat astfel: om, compozitor, iubitor fără să fie iubit de fiecare dată, toate în egală măsură. Enescu a cărui emoție și inspirație nu reies din comportamentul de zi cu zi, ci din bogata operă. Enescu ce a scris muzică, nu despre muzică; muzică despre viața lui ce poate fi ușor comparată cu o dramă lirică. Un Enescu ce a trăit printre atâtea personalități, dar niciuna atât de dragă precum Maruca încât să apară în film. Un Enescu ce și-a slujit țara oriunde a mers cu vioara, pana și bagheta.
Voi, cei care priviți filmul, judecați-l abia după ce l-ați înțeles foarte bine, așa cum ați făcut-o prima oară când ați citit Micul Prinț! S-ar putea să fie cea mai importantă lecție de istorie la 70 de ani de la moartea marelui compozitor: o operă bună se aude și de pe lumea cealaltă, dar o viață trebuie atent studiată! Vizionând, priviți intenția din spatele ideii, analizați detaliile care construiesc filmul așa cum nu am văzut într-un alt lungmetraj, apreciați genericul care este realizat asemenea unui rezumat al poveștii, încercați să înțelegi de ce la unele cadre se schimbă brusc ideea, pentru câteva secunde închideți ochii și ascultați doar coloana sonoră și, mai presus de orice, luați din film lecția supremă: avem atâta bunătate cât să ne ajungă o viață; trebuie doar să fim dispuși să o oferim!
Toma Enache, chapeau bas! Ține linia dreaptă!
Gbriela Mich
Sursă foto: Laila Onu
Adaugă comentariu