Actualitate Cultură

Există lumină și fără curent (autor, Ioana Trifoi)

foto: Ioana Trifoi
image_printPrinteaza
Ioana Trifoi

E o dimineață atât de perfectă, încât, dacă aș putea, aș pune-o în ramă, dar mi-e imposibil să surprind totul într-o imagine . Eu ascunsă sub cearceafurile moi în care ne iubeam cândva, ascultând concertul toamnei mult prea tinere ca să știe ce se întâmplă cu ea și cu aceste schimbări bruște, cafeaua aburind pe noptieră, cum aburesc băieții fetele în ziua de astăzi, așteptând să o sărut cu ale mele buze fragede și pline de savoare, de care s-ar îndrăgosti până și Mario Casas, geamul îmbrăcat în pelerină, mintea mea îmbrăcată de tine, iar tu hoinar prin acest mic și pustiu univers. Nimic mai frumos, am făcut deja poza și e salvată pe desktop-ul sufletului meu, aici nu se va învechi după 400 de like-uri, precum nici visele mele nu s-au învechit după atâtea coșmaruri.

Și, deși tabloul dimineții de duminică e mai mult ca perfectul, totuși lipsește ceva. Poate să fie zahărul din cafea, dar nu prea cred, el lipsește mereu, poate să fie perna care își cam face de cap și niciodată nu stă cum aș vrea eu, poate să fie mica febră musculară, care a atât de îndrăgostită de mine, încât nu își caută o altă casă, sau poate să fie febra dorului tău care mă arde precum soarele într-o zi dogoritoare de vară. Dar totuși e toamnă și e un frig suportabil, nu înțeleg de ce dorul e atât de înflăcărat și atât de dornic să mă facă scrum ? Mi-am promis să mai răresc din întrebările retorice, dar se pare că ele se îndeasă în mintea mea, de parcă e Black Friday la materie cenușie, un fel de ,,3 la preț de 1”. Mi-am promis să trăiesc durerile, fricile și dezamăgirile atât de frumos încât cei din jur să creadă că-mi trăiesc reușitele, că-mi vine să urlu de fericire și că inima vrea să-mi iasă din piept de atâta beatitudine. Și-am reușit. Mi-am promis să fiu diferită, și-am reușit să mă strecor printre Ying și Yang, parcă aș fi un ninja. Dar, totuși, printre atâtea promisiuni, mi-a scăpat ceva și, cum în viață mereu ne scapă câte ceva, întotdeauna esențialul, acuma știu ce-i lipsește acestei dimineți: promisiunea că n-am să-mi pierd niciodată propria lumină.

Nu mi-e frică să pierd, deoarece am pierdut atât de multe, încât știu să mă resemnez în fața eșecului de parcă ar fi o reușită, dar mi-e frică să mă pierd. Anii, tinerețea, iubirea, tristețea, faima, frumusețea și naivitatea unei adolescente crețe se sting treptat, mocnesc încet, apoi dispar ca și cum n-ar fi existat niciodată, însă lumina interioară rămâne, fiind singura pe care dacă o îngrijim și aici nu mă refer la produse cosmetice, ne va lumina până și cele mai întunecate cotloane ale sufletului. Nu e nevoie de lucruri scumpe pentru a ne ține lumina veșnic aprinsă, nici măcar nu e nevoie de bani pentru așa ceva, pentru că dacă am putea cumpăra această lumină ar fi mult prea simplu și am avea-o cu toții. În schimb, a mai rămas ceva în lumea aceasta care nu poate fi cumpărat cu bani și poate de aceea mulți nici măcar nu știu că există.

O carte, o cafea fierbinte în dimineața unei zile geroase de iarnă, o plimbare cu bicicleta la braț cu luna, o discuție în tren, o alergare în compania rouăi, o seară la teatru, o îmbrățișare scurtă, dar care să intre în eternitate, un foc de tabără și câteva semințe, un sărut furat în fața porții, o privire aruncată jucăuș într-o cafenea și o sclipire sinceră și neprihănită a ochilor sunt sursele cele mai simple pentru a hrăni lumina de la capătul tunelului, dar, cum bine știm, lucrurile cele mai simple sunt și cele al naibii de complicate, deoarece noi, oamenii, avem totul, însă ne complicăm atât de mult încât ajungem să nu avem nimic, nici măcar pe noi. Ajungem să dormim cu soarele în brațe și totuși să provocăm furtuni, ajungem să ne dorim avioane private și uităm cât de frumos este să mergi pe jos, ajungem să tânjim după marile iubiri, dar uităm să ne iubim, ajungem actori în filme în care nici măcar spectatori nu ar trebui să fim și, cel mai trist, ajungem să mimăm viața în loc să o trăim.

– Iubita, mai vrei să dormi?
– Nu. Aș vrea doar să pot visa cu ochii deschiși la nesfârșit.
– Te-ai putea obișnui cu asta?
– Desigur! Ar fi o viață trăită ca-n vis.
– Și atunci cu ce nu te-ai putea obișnui?
– Cu lumina de la capătul tunelului stinsă și cu dorul meu de tine.

Ioana TRIFOI
Facultatea de Educație Fizică și Sport, Cluj-Napoca

oferta-wise

Adaugă comentariu

Click aici pentru a comenta

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

oferta-wise