Aprilie. De-atâta mălin în floare, se-ndoaie gardurile. Dacă îl fotografiezi după ploi, te urmează în aparat la greu. Câte un cărăbuş ostenit traversează o zi întreagă trotuarul, până la zidul orb.
Iunie. O păsăruică se aşează pe gard, purtând roşul trandafirilor, al cireşelor.
O casă cu trandafiri drepţi. Mă opresc, dau onorul. În grădină, o doamnă în capot. Îndepărtându-mă, aud sunetul foarfecii.
La sera… Urcând treptele digului, în faţă cu priveliştea, un domn îşi ridică pălăria spre Solovan, spre Iza. Sunt martor.
Soarele înserării, briza de Iza. O domnişoară cu păr roşu pe dig, alta cu păr lung, auriu, la mal. Ci, nu-mi funcționează camera mobilului.
Dacă priveşti mai bine trandafirul, ochiul se tot deschide, și el.
Soare blând, sexagenari pe corzo: „Nu te superi dacă-ţi spun ceva? …Mai drept puţin!” „Da’ tu, te superi? Mai repede puţin!”
După ploaie. Lustre albe prin castani. După garduri, bujori cu frunze groase, saturaţi de umezeală, întunecaţi. Un foarfece de trandafiri undeva… N-ajung eu la „Piccadilly Rose” aia! Nici atât la „Jaqueline du Pré Rose”…
Privesc râul, dealul. Dacă ar intra în unda mea de neclintire, mătuşile care se despart de-o oră pe pod, bicicleta copilului înălţată pe roata din spate ar rămâne aşa. Noroc, însă, cu mirosul de salcie, cu briza de Mai. Altminteri, arborii se aşează întru odihna de vară, irişii îşi încep disputa: „Iris Germanica?”/ „Iris di Firenze?”.
Seară de Iunie la râu. Fierbinte asfaltul, dulci salcâmii. Cosaşii îşi ţin isonul suus-suus. Socul sculptural încremenit. Îl vom imita mâine, la cafea.
O stradă în oraş. Cineva bate şi bate coasa în adâncul unei livezi – de cât dor a adunat, până să i se strice maşina de tuns iarba.
Înserare. Pescarii – statui sezoniere la râu.
Amiază. O stradă departe. Trei bătăi slabe de clopot, dinspre centru. O bătrânică dispare de la o fereastră.
Pe malul râului. O familie numeroasă se odihnește. Au greblat fânul, au înălțat clăile cu grăbire. N-a mai plouat.
Spre seară, o domniță cu lungi plete făcându-și selfie din profil, cu Râul – cum totul curge.
Este un interval de timp, cam o oră, în care înserarea, după precipitarea iniţială, stă. Atunci se adună foarte multe lucruri, o desime.
Marin Slujeru
(din volumul „Fără confesiuni”, Ed. Valea Verde, 2025)
Nota redacției: LA MULȚI ANI!… colaboratorului nostru, Marin Slujeru!
* * *
■ Născut în 12 iunie 1954, la Ocna Şugatag, Maramureș ■ Părinții: tata: Traian, învăţător şi profesor, unul din cei 3 băieţi ai învăţătorului, revizorului şcolar, poetului şi publicistului Ioan Gr. Marin (Popescu) Slujeru; mama: Ioana (n. Tuşnea), soră medicală, apoi educatoare. ■ Este sighetean din 1958. ■ Licenţiat în filosofie (Facultatea de istorie-filosofie din cadrul Universității „Al. I. Cuza”, Iași). ■ A fost profesor de gimnaziu şi liceu. ■ Prezenţe sporadice în presa judeţeană, în câteva antologii, în reviste literare („Poesis”, ”Familia”, „Poezia”, ,,Astra” ș.a.), în „e-Creator”. ■ Despre cărțile sale au scris: Vasile Gogea, Gheorghe Mihai Bârlea, Echim Vancea, Ion Zubaşcu, A. I. Brumaru, Eduard Țară, Amalia Pecican, Ioan J. Popescu, Horia Picu ș.a. ■ A publicat volumele de poezie: „Pauza de lectură”, 1999 (debut editorial); „Tresăriri”, 2002; „… léptem?”, 2010 și „Târziu în iunie”, 2022 (toate la Editura „Echim”, Sighetul Marmației); „În neştire”, Editura „Limes”, Cluj-Napoca, 2008; „Anotimpul neprevăzut”, 2013; „În pas de 17” (alături de Doina Rândunica Anton cu volumul „În ce mă priveşte”), 2015; „Cum trecem cuminţi…”, 2020; „Capturi de Maramureș (I)”, 2022 și „Fără confesiuni”, 2025 (toate la Editura „Valea Verde”, Sighetul Marmației). ■ Scrie în continuare poezie, inclusiv haikú.
Adaugă comentariu