Actualitate Cultură

Filozofie pe front (autor, Evelin Batizi)

image_printPrinteaza
Evelin Batizi

Scântei dansau pe văzduhul întunecat, iar pocnetele focurilor de artilerie și exploziile sporadice ale bombelor nu îngăduiau liniștea a se așterne peste meleagurile pustii brăzdate de sânge și leșuri. Parcă fiecare zgomot venit dinspre prima linie a frontului aducea junghiuri îngrozitoare care îi asaltau mintea lui Artinom. Simțea cum îl cuprinde un fel de spaimă crescândă, apoi un val de disperare începe să-i încleșteze mintea. Nu are control asupra acestor sentimente înrobitoare, ele vin precum o cireadă sălbatică de bivoli gata să-l sfărâme sub puterea lor insurmontabilă. Frica îi paralizează trupul, iar respirația îi devine sacadată. Privirea începe să i se încețoșeze iar gândurile îi îneacă mintea zbuciumată.

Trebuie să scap. Trebuie să ajung acasă… în siguranță… acasă

Un tunet coborât parcă pe pământ îl readuse din nou pe front pe Artinom. O rafală de țărînă și așchii îi acoperiră fața și trupul, zmucindu-l într-o parte. Un proiectil rătăcit ce aprope îi curmase povara.

– Tovarășe ofițer Artinom! se auzi o voce înfundată venind din josul tranșeii.

Artinom îl zări pe Leonid grăbindu-se către el făcîndu-și loc cu greu prin strâmtoarea tranșeii.

– Artinom!

Artinom încercă să se ridice, nu înainte de a verifica dacă totul era în regulă cu trupul său.

– Sunt bine, reuși el să murmure în final.

– Te-a scuturat bine, ai? întrebă Leonid încercând să schițeze un zâmbet în timp ce-l ajuta pe Artinom să se ridice.

– Da… afirmă Artinom reamintindu-și de spaima care-l cuprinsese cu doar câteva clipe în urmă.

Leonid observă mutra derutată a tovarășului său, așa că încercă să-l îmbuneze.

– Auzi, mă, tovarășe ofițer, ce ai spune de o mică pauză? Ivan a adus un termos cu niște ceai cald. Nu e mare lucru de ceaiul ăla, e doar niște apă fierbinte cu un vag gust de ceva plante, dar aș zice că te-ar încălzi un pic că doar nici toamna asta nu e miloasă cu noi. Ei, ce zici?

Artinom îi aruncă o privire lui Leonid, apoi încuvință ezitant. Îi lipsea cineva cu care să își împartă chinurile sufletești, se gândea că acesta ar fi un prilej bun să se descarce. Leonid îl bătu prietenește pe umăr și îl conduse de-a lungul tranșeii până la locul unde poposea el pe tura de noapte. Întunericul înghițise totul în jur, iar tranșea părea părăsită, doar pașii greoi ai celor doi soldați se auzeau plescăind în noroiul de o palmă.

Licărirea unei lampe cu petrol străjuia mica bază improvizată a lui Leonid. O pătură așternută de-a lungul unei scânduri putrede, un automat și ceea ce părea să fie un termos vechi și noroios alcătuiau micul lăcaș al soldatului.

– Ei, ia fă-te comod, tovarăș Artinom! îl îndemnă Leonid lăsîndu-se să pice pe banca improvizată.

Artinom se așeză cu mișcări lente lângă fratele său de arme. Leonid își deschise mica traistă legată de brâu și scoase două căni mici de metal.

Pocniturile continuau în depărtare și totuși între cei doi tovarăși se lăsă parcă o liniște de mormânt, o liniște care le divulga gândurile amândurora, o liniște prea evidentă, liniștea fricii, liniștea războiului.

Leonid îi întinse cana cu ceai aburind, iar Artinom o luă mulțumind cu o simplă încuvințare, după care sorbi din lichidul cald. Căldura i se prelinse în trup precum un sentiment pe care nu l-a mai simțit demult. Cum se numea acel sentiment oare? Bucurie? Siguranță? Sau doar simplă și pură plăcere? Știa doar că îi face bine această căldură, parcă îi alunga acele gânduri, acea angoasă…

– Ție ți-e frică? scuipă dintr-o dată Artinom simțind cum frica își face loc iar în mintea sa.

Cana lui Leonid se opri brusc în drumul ei spre gura soldatului, dar doar pentru o fracțiune de secundă și totuși suficient cât să trădeze surprinderea superficială a lui Leonid.

– Frică? întrebă Leonid pe un ton oarecum indiferent, ca și cum ar fi așteptat o asemenea interogație.

– Frică de ce? continuă Leonid sorbind din ceai.

Tăcerea se așternu asupra lor. Un răpăit de mitralieră se auzi în depărtare parcă adăugând răspunsul la întrebare.

– De război… zise Artinom pe un ton sec fără să-și ia privirea împietrită de la cana din mână.

Mina lui Leonid deveni serioasă, iar degetele sale se plimbară pe marginea cănii într-un gest contemplativ, ochii săi de un verde intens se fixară asupra flăcării plăpânde al lămpii.

Apoi cu o voce sobră, Leonid spintecă liniștea ca de plumb:

– De război să nu te temi, că doar acesta poate a-ți aduce mântuirea. Războiul trebuie să-l iubești! Și nu să-l iubești cu orișice simțire pământească, ci cu dinții să te ții de el cum te ții de draga viață!

Artinom îl țintui cu o privirea, o licărire de îndoială dansînd în dânsa. Apoi îl întrebă neîncrezător și cu o urmă de grijă în glas:

– Și dacă mori?

Leonid își mută privirea asupra tovarășului său și îl privi drept în ochi, o hotărâte de nezdruncinat înfiripându-se în privirea sa stăruitoare.

– În război mori doar dacă îți e frică, fiindcă frica te împietrește, îți zdruncină mintea și te zăpăcește. În război trebuie să acționezi cu zel și să nu lași gândurile năprasnice să pună stăpânire pe propria-ți judecată că doar atunci ajungi să mori, când te pierzi cu firea.

Cuvintele îi reverberară în mintea lui Artinom parcă încercând să combată tentaculele spaimei și mușcăturile grijilor. Artinom își coborî privirea în cană și mai sorbi din ceai, de data aceasta gânditor. Privirea lui Leonid încă îl urmărea cutezătoare.

– Mâine mă trimit pe prima linie, începu Artinom pe un ton deznădăjduit.

– Ei, acolo unde-i distracția mai mare! Eu rămân tot aici deocamdată, să păzesc licuricii, nu altceva!

Artinom lăsă să i se schițeze un zâmbet timid.

– Leonid, dar tu nu ai treabă, adaugă el, pe tine nu te vor vâna gloanțele și nici bombele nu te vor căuta!

– Ei, vezi tu, începe Leonid entuziasmat. Asta e că tu ai șansa de a merge acolo să faci o schimbare, să devii erou și poate dacă faci ceva măreț te-or și trimite acasă!

Artinom își ridică privirea și simți un firicel de speranță infiltrându-se prin crăpăturile sufletului său oropsit de atâta război.

– Acasă… repetă el temător, ca și cum ar fi fost un cuvânt sacru.

Soldatul stătu un pic pe gânduri, iar apoi încuvință ca pentru sine murmurând:

– Ai dreptate, Leonid, ai dreptate.

– Numai ia aminte, dragă prietene, adăugă Leonid. Războiul să-l ții mereu aproape de inimă, ca pe o binecuvântare, și nu te teme de nicio încercare a acestuia ci înfruntă totul cu un elan spiritual fabulos, urmându-ți mereu obiectivul căci doar așa vei răzbi și ca recompensă vei lăsa în urmă frontul!

– Am să țin seamă de cuvintele tale, Leonid, răspunse Artinom, acum cu un nou entuziasm evident în vocea sa. Sper să ne revedem cu bine!

Leonid îi zâmbi tovarășului său apoi îl bătu prietenește pe umăr.

Razele zorilor scrutară norii de fum care se învolburau deasupra câmpului de luptă și îi lumină fața murdară a lui Artinom. Un zâmbet real i se așternu acum pe buze, iar în ochi îi sclipea speranța reunită cu o bucurie pe care demult nu a mai simțit-o.

Evelin BATIZI
studentă, Centrul Universitar Nord Baia-Mare – UTCN

 

oferta-wise

2 Comentarii

Click aici pentru a comenta

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

    • Proza de față este una de factură filozofică,războiul prezentat nefiind unul istoric, ci unul cu valoare metaforică desemnând tumultuosul parcurs al vieții. În ceea ce privește poza, am ales o poză cu doi soldați americani din războiul din Vietnam deoarece nu am putut găsi o poză asemănătoare prezentând doi soldați ruși frământați de furtuna războiului, precum sunt cei doi indivizi americani din poza aleasă.

oferta-wise