Actualitate Editorial

Gânduri de insomnie… (autor, Mariana Ona)

image_printPrinteaza

E noapte afară, una din nopțile de mai când vântul abia adie, când răcoarea învăluie case și străzi, iar orașul se pregătește de culcare. Întunericul se lipește de gene și somnul potopește lumea obosită. Doar luminile din centru amintesc de claritatea zilei și de agitația cotidiană. Dacă o iei spre ieșirea din oraș, după ce ai trecut de clădirea aparținând Universității „Babeș-Bolyai”, după ce ai trecut de amintirea Fabricii „Părplast”, odinioară plină de oameni ce munceau pe trei schimburi, azi pustie, după ce ai trecut și de noua, dar ridicol de vechea Policlinică a Spitalului Municipal, ajungi în dreptul intrării Spitalului – loc de „terorizare” pentru nefericiții care se îndreaptă – poate pe ultimul drum – spre acest loc.

Parcul care adăpostește secțiile vechi, scorojite pe dinafară și pe dinăuntru, mucegăite și sparte pe alocuri, este încă frumos și destul de compact pentru a ascunde vederii tragedia comună din dosul copacilor. În unele saloane, ca-n filmele de groază, sărăcia, indiferența, mucegaiul și mizeria îți trezesc un impuls necontrolat de a o lua la fuga!

Îmi aduc aminte cum, odinioară un singur om, cu devotament și dăruire totală a reușit, în vremuri mult mai vitrege decât cele de azi, să pună pe picioare secția de pediatrie în incinta actualului complex „Grădina Morii”. Bogat sau sărac, când cineva își ducea copilul bolnav în spital, acel medic adevărat, care și-a dedicat întreaga viață copiilor cu probleme de sănătate, stătea zile și nopți întregi la căpătâiul lor și le urmărea evoluția. De aceea nu și-a întemeiat o familie decât foarte târziu; de aceea el nu și-a construit vile și nu și-a cumpărat mașini de fițe; nu avea timp pentru așa ceva; el strângea obiecte vechi, maramureșene și chiar și-a făcut acasă un mic muzeu. Doctorul Pop Victor – căci despre el este vorba – uita de ore lângă copiii lui bolnavi; le desena iepurași, rățuște, căței și le bucura zilele de suferință. Nu aștepta recompense de nici un fel. Recompensa lui era să-și vadă micuții pacienți ieșind sănătoși pe ușa spitalului.

Evident că, așa cum v-am obișnuit până acum, întorc să se vadă și cealaltă față a medaliei, cea obscură și de neînțeles, cea a unei părți a medicilor din Spitalul Sighet de acum. Dacă mergi la serviciul Urgențe, dacă nu ai cunoștințe și dacă ajungi acolo în timpul nopții, poți să mori la recepție, că nu te bagă nimeni în seamă. Dacă te bagă în seamă, atunci te aruncă efectiv pe un pat și trebuie să aștepți până când se face dimineață și se trezește medicul de gardă, care lasă vorbă înainte de a se culca liniștit, să nu fie deranjat. Oare cum poate să doarmă și nu are coșmaruri? Oare a uitat jurământul de la terminarea facultății prin care promitea solemn să se pună în slujba vindecării oamenilor? Sau este atât de „împăcat” încât nu îl mai interesează nimic? Pot să vă spun că, personal am însoțit pe cineva care făcuse un accident vascular la ora cinci dimineața și, ajunși la urgență, nimeni nu s-a uitat la persoana respectivă decât după raportul de gardă, adică după ora șapte! Iar un medic neurolog l-a văzut de-abia după ora nouă! Dacă ești o persoană trecută de șaptezeci de ani, nimeni nu te bagă în seamă că oricum ai trăit prea mult; iar dacă, ajuns într-un pat la terapie intensivă și, din cauza durerilor scoți tânguieli de durere, ești „atenționat” să taci, să nu-i deranjezi pe ceilalți!

În Policlinică, după ce ai reușit să prinzi un loc în fața cabinetului unui medic, stai și aștepți jumătăți de zi până când acesta vine și apoi aștepți la rând alte câteva ore! Ce contează că e frig, că e curent, că ești măcinat de boală? Vrei să stai în condiții cât de cât civilizate și să ți se dea atenție, te duci la cabinetul particular și scoți bănuții! Cine mai ține seama de faptul că plătești asigurări de sănătate? Banii aceia se pierd nimeni nu știe unde!

Dacă te internează într-una din secții, într-un pat cu saltea găurită, cu așternuturi care, în vremurile lor bune, au fost albe și fără găuri, cu niște paturi care fuseseră moștenite din spitalurile de campanie de pe frontul celui de-al Doilea Război Mondial, poți fi fericit dacă au medicamente să te trateze. Dacă n-au, îți cumperi; dacă vrei să mănânci, îți cumperi; vrei analize, le plătești! Vrei medic, îl plătești! Salariul nu acoperă nevoile de nabab ale unora dintre ei și trebuie ca tu, care ai un venit mai mic decât ei, să-ți dai tot ce ai ca să fii tratat! Aș putea să vă număr pe degete medicii care sunt 100 % dedicați menirii lor de a vindeca.

Și, din nou zic: până când? De ce nimeni nu face nimic? Ne lăsăm furați, jumuliți din toate părțile. Ca să nu vă spun că nimeni nu a venit să vadă ce se petrece în Parcul dendrologic și nimeni nu a venit sa înlocuiască becul de pe stâlp, ceea ce vă povesteam cu ceva timp în urmă! Așa cum nimeni nu va reclama vreun medic ce a luat șpagă ca să te trateze cu toate că pentru asta primește salariu.

Și, pentru ca să nu las urâtul să mă stăpânească, vă voi scrie și vouă niște versuri care mie îmi plac foarte mult:

În fiecare zi ne batem joc
De păsări, de iubire și de soare!
Și nu băgăm de seamă că în loc
Rămâne un deșert de disperare.
Ne amăgește lenea unui vis
Pe care-l anulăm c-o șovăire!
Ne reculegem într-un cerc închis
Ce nu permite ochilor s-admire. (În fiecare zi, Romulus Vulpescu)

Pe curând!

Mariana ONA

oferta-wise

4 Comentarii

Click aici pentru a comenta

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

  • MARIANA,FELICITARI ,i mi place mult comentariul tau.De fapt toate comentarile anterioare sint reale,asa este.Ca tine are trebui sa fie citeva mii de sigheteni ,sa vada ,sau vad dar tac si asta nui rezolvare .Te urmarim din Canada,sintem alaturi de tine.

    • Multumesc. Nu stiu daca voi face altceva decit sa imi aprind paie in cap. Dar acum am pornit. Sa vedem ce va mai fi

oferta-wise