„Când scriu aceste rânduri nu e de vină nici frigul și nici mintea mea care este într-un sens giratoriu cu 8 ieșiri, de vină este doar dorul, dorul de mine, dorul de tine, dorul de noi, hoinari ai lumii mari. Oare m-am rătăcit prin lumi străine sau tu chiar ești lumea mea? Întrebările sunt multe, răspunsurile „stoc epuizat”, dar lupt și merg mai departe, într-o zi sper să am parte de o lume mai bună, de-o lume a noastră, pe care să ne-o luăm în cap de atâta beautitudine, de atâta infern al extazului și de atâta dorință.”
Rămasă la fel de melancolică și pustiită ca acum 20 de ani, Irina nu-și mai recunoștea părul creț pe care s-a cam așternut neaua lunii ianuarie, precum s-a așternut zăpada în Elveția, însă-și recunoștea trecutul, acesta fiind singurul loc în care s-ar întoarce fără doar și poate. De ce? Pentru că doar zâmbetul ei de femeie trecută prin viață, care râde flegmatic când își aude nepoatele spunând că și-au găsit alesul, știe că alesul e doar unul și nu-l găsești o dată la două luni, cum o fac năstrușnicele ei nepoate, ci îl găsești o singură dată-n viață, e rar precum trifoiul cu 4 foi. În spatele acelui zâmbet se ascund multe parabole, basme și romane istorice în care Irina este eroina fiecărui moment, fiecărei povestioare. O povestioară frumoasă a fost și viața ei. A trăit regește, în lipsa unui rege, a iubit nebunește în absența unui nebun și astăzi înmormântează doruri fără a exista vreun mort.
– Mama, noi plecăm la munte săptămâna viitoare și nu acceptăm un refuz din partea ta.
– Ei, mamă! Și ce să fac eu acolo? Mi-a trecut vremea în care făceam ravagii pe schiuri.
– Să stai cu noi. Prezența ta ne face bine tuturor și așa mai petrecem și noi timp împreună, cine știe când mai avem ocazia să fim cu toții.
– M-ai convins. Spiritul tău de convingere e uimitor. Oare cu cine îi fi semănând? apoi se uită pierdută spre fereastră prefăcându-se distrasă de ninsoarea abundentă.
Irina știe destul de bine cui îi seamănă Mirela, dar nu voia să deschidă un subiect atât de sensibil, deoarece îl închisese cu lacăte ferecate în urmă cu câteva decenii și-l lăsase să putrezească în adâncul sufletului ei. Dar oare a putrezit el cu adevărat? Sau a săpat gropi și mai adânci în sărmanul ei suflet, gropi pe care niciun asfalt nu le-ar putea repara vreodată. Și cu toate astea părerile de rău nu își făcuseră niciodată prezența în mintea Irinei, regretele nici atât, însă promisiunile făcute cândva nu o vor lăsa să-și găsească oaza de liniște până când nu vor fi îndeplinite. Acele promisiuni sună cam așa: „Promit să învăț să trăiesc fără tine, promit să nu te mai caut niciodată, promit să te povestesc frumos, însă îți promit că ne vom reîntâlni cândva, vreau să te mai văd măcar o dată înainte de a saluta această lume, dar îți promit că n-am să spun nimic, ci doar am să te privesc puțin, blândețea chipului tău îmi va face bătrânețea mai liniștită și moartea mai puțin dureroasă. N-am să-ți promit că te voi iubi mereu, astfel de promisiuni nu se fac, ci se demonstrează. Tocmai de aceea îți promit că oriunde te-ai afla nu vei fi singur, iubirea mea îți va fi scut. O vei simți atunci când gloanțele vieții te vor străpunge și atunci când săbiile destinului te vor tăia, ea va fi acolo să te salveze, precum și scutul iubirii tale m-a salvat pe mine de la orice primejdie”.
Brașovul era excursia perfectă pentru Irina și cele 3 fete ale sale, alături de familiile lor minunate de care Irina era atât de mândră. Avea 6 nepoți extraordinari, 3 gineri exemplari și 3 fete deosebite cu care se mândrea și se lăuda ori de câte ori avea ocazia. Zilele alături de familie îi reamintiră Irinei că viața nu-i făcută doar din supărări și oftaturi, ba mai mult, îi deschiseseră ochii în ceea ce privește furtuna din viața ei și, stând într-o seară la o ceașcă de ciocolată caldă cu fetele sale rostise pierdută în gânduri:
– Și poate că toți spinii care au crescut în mine nu au făcut altceva decât să mă transforme în trandafirul „criogenat” care sunt astăzi, trandafir pe care nu-l mai poate doborî nici un vânt, nici o furtună și nici măcar vreo vorbă disprețuitoare, care altădată l-ar fi pus la pământ din prima, precum Moroșanu-și pune adversarii. Astăzi trandafirul acesta a învățat că nu-i despre cât de frumos înflorești, ci e despre cât de mulți spini te înțeapă, te fac să sângerezi, dorind să te facă puternic și de neclintit. Despre asta-i și viața: nu contează cât de frumos, deștept sau bogat vei ajunge, contează doar câte lacrimi, crize de nervi și dezamăgiri ai reușit să depășești până ai ajuns cine ești de fapt. Și cine ești de fapt? Ăsta-i adevăratul mister, mister pe care eu l-am deslușit precum Sherlock Holmes și pot afirma că sunt o visătoare a cărei viață a fost încâlcită precum buclele sale, dar a strălucit precum acestea în razele unui soare al tinereții apus demult.
Cele 3 fiice se uitau înmărmurite la mama lor care vorbea atât de frumos parcă ar fi autorul unui basm pe care ele niciodată nu l-au citit.
– Mamă, e atât de frumos ce ai spus! Vorbești de viață parcă ar fi rai.
– Viața chiar e un rai, de care, dacă știi să te ții, iadul nu te va cunoaște niciodată.
– Și cum știi să te ții? întrebase Maria fata cea mai mică a Irinei.
– E ca și la înot. Odată ce ai intrat în apă, fie te ții la suprafață, fie te scufunzi și, credeți-mă, m-am scufundat de nenumărate ori atât la înot cât și în viață, însă vine un moment în care plutești și-ți dai seama că dacă lupți contra valurilor vei deveni parte din ele.
– Mamă, nu te-ai gândit să scrii o carte? spuse Mirela, fata cea mai mare a Irinei.
– Niciodată. Nu-mi voi expune viața personală, voi face din ea doar o amintire de neuitat și nimic mai mult. Fericirea nu se poate scrie nici măcar cu litere chirilice.
Seara se încheiase în cel mai plăcut mod posibil, iar dimineața toată lumea era echipată pentru a merge pe pârtie, mai puțin bunica, ea nu-și luase echipamentul de schi, deoarece-i trecuse vremea.
– Bunica, tu nu vii cu noi?
– Voi sta la baza pârtiei pentru a vă admira, nu mai sunt ce-am fost odată.
– Nu-i adevărat, bunico. Ești mai frumoasă pe zi ce trece, spuse Anastasia, fetița Mirelei care o diviniza pe Irina.
– Vă iubesc pe toți atât de mult, încât îmi vine să învăț să mă dau cu placa, de entuziasm.
La auzul vorbelor rostite de Mirela toți începură să chicotească și să o tachineze cum că dacă ar începe să învețe ar fi mai bună decât Ryan McDonald sau că dacă ar urca pe placă ar lăsa gură cască toți bătrâneii trecuți de a două tinerețe.
– În viața asta am căutat atenție, însă nu de la oricine așa că acei bătrânei să nu mă soarbă prea mult din priviri, mi-e să nu se îndrăgostească. Apoi râse din tot sufletul cum nu o mai făcuse de un deceniu.
– Plecăm. Vom întârzia și se va face coadă la telescaun, spuse soțul Mariei.
– Mamă, nu-ți iei telefonul? Ți-a rămas în bucătărie.
– Nu! Nu primesc de foarte mult timp vreun apel important, ci doar îi port grija.
– Bunica, ce înseamnă pentru tine un apel important? întreabă plină de curiozitate Andra, fata Mariei care era o adevărată adolescentă.
Irina încă nu învățase că a gândi cu voce tare în preajma atâtor ochii blajini și a atâtor urechi dornice să audă lucruri noi e periculos, dar nu mai avea de ales, așa că își aranjase cuvintele puțin în minte apoi, ca o bunică responsabilă rostise:
– Un apel important? Hmm… Un apel important pentru mine e acela în care fără să mă uit la telefon știu cine sună, deoarece inima-mi vibrează odată cu el.
– E ca și atunci când te suna bunicul pe vremea când erați îndrăgostiți?
– Andra, pui deja prea multe întrebări, o mustră Maria pe adolescenta care voia să știe cât mai multe despre treaba asta cu îndrăgosteala.
– E-n regulă. Și ca să îți răspund la întrebare, da e ca și atunci când mă suna bunicul, nicidecum prea des, dar când suna, telefonul lua foc și inima mea la fel, atât de îndrăgostită eram.
Fără a mai lăsa loc interpretărilor și fără a-i reaminti Irinei de pierderea omului care i-a fost ghid pe dealul vieții, până în momentul în care i-a predat ei responsabilitatea de a-i ghida pe alții, cu mii de întrebări retorice în minte și mii de gânduri rătăcite pe străzile minții se îndreptară cu toții spre pârtie, urmând să petreacă o zi memorabilă, zi la care niciunul nu s-ar fi gândit vreodată.
Irina își luase al treilea ceai în timp ce toți ceilalți schiau de mama focului, nu-i rămânea altceva de făcut decât să admire peisajul, să analizeze agitația oamenilor care erau atât de fascinați că se află acolo și să-și aducă aminte cu nostalgie de tinerețea ei. „Oi fi fost și eu așa dornică de necunoscut cândva? Sau nu m-a mișcat nimic în această călătorie în timp? ”
Nici bine nu terminase de-și pus gândurile la culcare că simți „că-i suna inima”. Telefonul îl lăsase să viseze pe vreun dulap în bucătărie, însă inima o apela și nu putea să-i dea „ocupat”. Simțea că printre atâția oameni se află unul dintre cei mai speciali , cel care încă nu închisese apelul de un jumătate de secol, fiindcă ea-și tot auzea inima sunând. O auzise din totdeauna, dar se păcălea frumos punând-o pe silențios, dar vine un moment în care conștientizezi că „a ascunde gunoiul sub preș” nu e tocmai cea mai înțeleaptă decizie. Se uită în jur, dar nu vedea pe cineva care să-i pară cunoscut sau o fi făcut timpul schimbării atât de radical, încât să nu-i mai recunoască pe cei care-i fac inima să vibreze? Confuzia deja era prea mare și Irinei nu-i plăcea să iasă din zona de confort, necunoscutul nu era ceva ce o prea încânta.
„Știam că e acolo, simțeam că l-am regăsit după atâta timp, însă era o putere în mine care-mi spunea să nu-l caut, îmi șoptea la ureche să stau pe loc, să nu scotocesc prin rafturile trecutului, prin care s-au adunat atâtea pânze de păianjen și atâtea vise prăfuite, dar o privire de ansamblu tot am aruncat. Normal că nu l-am văzut, deși știam că el mă vede. M-a văzut mereu și m-a văzut mai clar decât m-am văzut eu vreodată. A fost oglinda în care mă vedeam mereu frumoasă, puternică, deșteaptă și atât de specială, o oglindă din fața căreia n-ai mai vrea să pleci, însă odată anii îmbulzind-o s-a spart precum se sparge gheața în fața sfântului soare: încet, dar sigur. Din acel moment nu m-am mai putut vedea așa cum sunt cu-adevărat. Tot ceea ce era odată s-a năruit, iar eu nu aveam altceva de făcut decât să strâng cioburile. Cioburi care erau rupte chiar din mine. Și-i greu când pierzi bucăți din tine, dar mai greu este atunci când tot tu ești cel care trebuie să le aduni, neștiind dacă le vei mai găsi pe toate sau dacă le vei putea lipi la loc. Am încercat să mă reconstruiesc și să „mă lipesc” la loc și credeam că am reușit, ba mai mult credeam că oglinda în care mă privesc e din nou întreagă până în acea zi în care am conștientizat că m-am mințit frumos atâția ani, fiindcă oglinda nu era întreagă, însă eu refuzam să-i văd crăpăturile. Și-i ușor să pari întreg, într-o lume în care nimeni nu-i atent la detalii, poți trece ca prin urechile acului cu mii de cioburi pierdute și câteva fisurate fără ca măcar cineva să observe, dar vine o vreme în care observi tu că locul cioburilor pierdute nu-l poate înlocui nici măcar o oglindă nouă. Și-atunci ce-i de făcut? Dai vina pe destin? Plângi că viața-i nedreaptă ? Și te întrebi de ce tu însăți uiți să privești în retrospectiva eu-lui să vezi că ceva acolo-i putred. Sau mai bine spus nu vrei să privești, deoarece e greu să-ți iubești și defectele la fel de mult precum îți iubești calitățile. „Ăștia suntem, ăștia jucăm” e principiu care ne-a făcut să ne acceptăm cu bune și cu rele, fără a încerca să ne șlefuim unele defecte și fără a încerca să le facem să dispară treptat. Și cum „ăștia suntem, ăștia jucăm”, jocul nostru se termină aici, am jucat, dar am fost învinsă, deoarece mereu îmi aleg adversari mai puternici decât mine, o fi vreun defect profesional, am participat la toate meciurile, însă l-am omis pe cel mai important: cel în care am promis că nu îmi voi demonstra abilitățile de sportivă, ci doar voi intra pe teren, îmi voi privi adversarul și voi lăsa tăcerea să vorbească puțin, e rândul ei să se facă auzită. Apoi mă voi considera câștigătoarea unui premiu pe care nu l-am câștigat niciodată și anume, premiul suprem al capacității de a iubi cu inima, chiar și pe cel mai de temut adversar, pe care ochii nu îl văd. Fiecare vârstă are premii care te vor aștepta să le câștigi, ai grijă să nu le faci prea mult să te aștepte, se va pune praful pe ele și se vor învechi și, crede-mă, nimeni nu vrea premii prăfuite și pline de rugină. Niciodată nu-i târziu, însă pentru noi a apus de mult soarele pe pământ, dar vreau să știi că la mine în suflet de abia acum începe să răsară.”
Un bătrân cu fața brăzdată de ploile atâtor toamne, dar cu privirea încă senină, puse telegrama deoparte, apoi lăsă câteva lacrimi să-i sărute ochii de un albastru năucitor și cu o voce ușor răgușită rostise:
– Aș fi un nesuferit să spun că am iubit-o, deoarece despre iubirea ei nu pot vorbi la trecut, ea va rămâne mereu prezentă în inima mea, va fi flacăra care mă va încălzi atunci când țurțurii unei ierni geroase îmi vor invada sufletul. Știu că mă așteaptă, voi zbura spre ea curând deși am aripile rupte.
– Niciodată nu mi-a spus de ce nu ați rămas împreună.
– Era prea nebună și atunci nu mi-am dat seama că-n viața mea am nevoie de nebunia ei. Eram și eu nebun în felul meu de-a fi.
– După ce te-ai maturizat, nu înțeleg de ce nu ai mai căutat-o?
– Există momente în care e prea târziu pentru a-ți mai pune maturitatea să repare greșelile trecutului. Era deja căsătorită.
– De ce a acceptat să se mărite cu un alt bărbat dacă te iubea atât de mult?
– Vezi, tu, copilă, viața asta nu-i atât de ușoară pe cât pare. Era însărcinată și la vremea aceea era o rușine să fii însărcinată, dar să nu fii căsătorită. Bine, și-acum este rușinos, dar a intrat în sfera normalității, nu ca pe vremuri.
– Vrei să spui că eu…?
– Tu ești jurământul dintre noi ce va domni peste eternitate.
Mirela încheiase de-i povestit fiicei sale povestea promisă pentru seara de sâmbătă, care încă din incipit dădea semne că se va termina cu mult peste miezul nopții.
– Mamă, el mai trăiește? întrebase Anastasia care își lăsase cele două codițe împletite în trecut.
– Abia acum pot spune că trăiește fericit. E alături de cea mai strălucitoare stea.
Ioana TRIFOI
Facultatea de Educație Fizică și Sport, Cluj-Napoca
sursă foto: http://colectiedepoze.files.wordpress.com
Adaugă comentariu