În viață, pe de-a întregul ei, ți se pot întâmpla multe lucruri, cu totul diferite de felul cum te-ai gândit să fie ele, în firescul lor, venite cu totul peste neașteptări. Oricine își gândește viața oarecum așezată, în zbuciumul și liniștea ei, firești. Și câte nu se aștern peste ea, cu totul și cu totul surprinzător, dorit sau nedorit, așteptat sau neașteptat, care uneori te pot descumpăni.
Am trecut peste copilăria frumoasă și, lipsită de mediul jucăriilor și jocurilor, mă distram cu diferite activități casnice, apoi din ce în ce mai grele. Le făceam de bună voie, de cele mai multe ori din proprie inițiativă. Acestea erau jocurile și jucăriile mele. Mă bucuram când în zilele călduroase puteam da fuga la o scaldă, în râul Iza. Mai mergeam uneorit și pe la deal, cu mici comisioane, apoi încet, încet, de la împrăștiat brazdele și strâns pologul, jocul cu coasa, tot mai accentuat, prin care îmi plăcea apropierea de cei mari. La 13 ani, împreună cu Ion, fratele de 17 ani, am cosit singuri peste 20 ha de suprafață de fânaț, brazdă la brazdă, cu Florica, sora noastră mai mare, ajutor la polog și pregătirea meselor, tata fiind concentrat în armată. Cositul e greu precum înotul, cu toate componentele corpului în acțiune. La această vârstă, de copil, erau mult prea devreme decât vremea lor.
Încă de mic, Postul Mare îl respectam cu toată familia, în sistem bizantin și încă de la vârstă fragedă am deprins și ajunul de vinerea, cu o masă, apoi ziua întreagă. Mai apoi, în trei ani consecutivi, am făcut ajunul mare: din seara de Joia Mare, până în Dumineca Învierii, când venea tata, dimineața, cu „Pasca” de la biserică. La făcutul fânului, în multe zile ne trezeam la orele 4, luam o cană de lapte nesmântânit și intram în brazdă, la coasă. Se întâmpla uneori ca vremea, instabilă, să ne zorească cu pologul, cu căpițele și clăile, iar următoarea masă să fie seara, înainte de culcare. Nu știam atunci că aceste renunțări la jocuri, la trăirea copilăriei în normele ei, era ca o premoniție. Educarea severă a foamei, formarea unui fizic sănătos, cu mușchii numai fibră, cu dezvoltarea capacității de a răbda și gândi bine, cu starea moral religioasă trăită, m-a ajutat atât de mult în detenția ce a urmat, unde înfometarea, munca de exterminare și confiscarea atâtor condiții firești de viață erau meniul zilnic. Fără această pregătire, alături de credință, rezistența de acolo era aproape sigur pierdută. Iată cum am fost un învingător peste „înfrângerea copilăriei”, cu ale ei trăiri, învingător în cerințele lui, fiind un elev conștiincios, cu dragoste de carte, de învățătură, mereu premiant. Gimnaziul l-am petrecut cu mari greutatăți, cu întreruperi, cu fugitul la școală și lipirea mea de bancă, la fără frecvență, în gazdă la un săliștean, cu alimentele de acasă, puțin pe la internat, cu unele drumuri făcute pe jos, în toate anotimpurile. În anul școlar 1948/1949 am ajuns elev în clasa a IX-a la Liceul „Dragoș – Vodă” din Sighet, pe care l-am părăsit pe 01.04.1949, definitiv, urmărit de Securitate. În întregul gimnaziu am fost învingător, peste atâtea „înfrângeri”, cu insistență.
Intervenția securității s-a făcut pentru faptul că a venit în „vizita” la noi un inginer, Pop Mihai, pentru 2-3 zile, trimis de unchiul, învățător, prin vicleșug, acesta fiind urmărit de Securitate, pentru manifestări împotriva desființării cultului greco-catolic. El a venit la noi în data de 08.09.1948, dar și-a făcut un adăpost în casă și a rămas 3 ani o lună și o săptămână. A luat legătura cu preotul gr.catolic, V. Trif , aproape de noi, făcându-i 2-3 vizite/ săptămâna, pentru cele spirituale, inginerul având o trăire spiritual-religioasă deosebită. Știau mai multe familii de prezența lui la noi. În data de 01.04.1949, au descins la noi și la preotul V. Trif, a cărui casă era „supravegheată”!, securitatea și miliția. Mihai s-a ascuns și nu l-au găsit, iar la preot erau atunci trei studenți: doi au sărit pe geam doar cu arma în mână și milițienii lasati de pază afară au tras „strâmb” (?!). Pe unul l-au prins în bucătărie și multe a îndurat (dosar CNSAS). Au venit ei întâmplător, chiar în prezeța studenților acolo, la o casă supraveghiată?! Mira-m-aș. După această „vizită”, Mihai tot nu voia să plece, iar în familia noastră lipsea spiritul predării, al trădării. Eu cu tata am rămas ascunși, vara pe câmp, pe dealuri, iarna în casă, pe același adăpost. Îi tot spuneam să plece și el nu voia și am rămas în voia destinului. Dar destinul a sosit: fratele mai mic, Dănuț, făcea 9 ani și încă n-a mers la școală. Era periculos să mai rămână, îl vedea zilnic, puteau urma cercetări și alte consecințe grave. În 16.10.1961 a plecat, dus pe drumuri ocolite, de cel ce l-a și adus în Săliște. Noi am astupat adăpostul din casă și am lăsat pentru „omologare” adăpostul de rezervă, construit într-un șopron plin cu paie, în curte, bine căptușit și a fost „admis” de securiști. Ne-am prezentat apoi la Securitatea din Vișeu de Sus și după 2 zile l-au luat pe tata, apoi m-au dus pe mine dar tatăl meu nu mai era acolo. Îmi spune:
– Depinde de tine, dacă-l ajungi din urmă pe tatăl tău.
M-am bucurat mult că tatăl meu e liber. Condiția era: să intre în CAP, un agricultor extrem de priceput și influent.
– Să ne ajuți să-l prindem pe Pașca Gheorghe! îmi cere mie.
– Eu sunt aici și voi răspunde dacă o să mă găsiți vinovat, La fel și el va răspunde pentru faptele lui, când îl veți prinde. Dar nu vreau să fiu liber cu piciorele pe umerii nimănui!
– Banditule, ai să-ți petreci viața prin pușcării! îmi răspunde.
Deci eram în fața unei alegeri: temnița sau libertatea, prin compromisul de a colabora cu securitatea! Am ales detenția, refuzând compromisului de colaborare cu chinuitorii și ucigasii de oamani. Un informator este un securist sub acoperire, deci un serviciu pe care nu erai obligat saă-l accepți. Am făcut 29 de luni de detenție diabolică, pentru acest refuz, fără a fi fost judecat sau condamnat. „Idealul” de detenție nu-l aveam în proiect, dar, fiindu-mi impus, l-am realizat într-o mare „bucurie”, în cinste și necompromis, în demnitate deplină. O învingere totală, peste aparențele acelei grele „înfrângeri”.
Prin toate acele suferințe și chinuri, cu dinții strânși, am tăcut și tăinuit totul. Un copil de 17 ani a învins acele brute peste tot, în anchete, în suferințe și n-au aflat nimic, le duceam toate cu mine, chiar dacă mă suprimau. Am salvat însă de chinurile acelor detenții mai multe persoane și la 3-4 viața, în mod sigur, ceea ce mi-a produs „o bucurie sufletească” enormă, de necomparat cu nimic, „o bogăție spirituală”, peste toată lumea. Ceea ce de fapt mi-a dat și forța morală și credința de neînvins, s-a fixat în toate fibrele ființei mele, în „mușchi”, în os și măduvă, în inimă și suflet, în gîânduri, în toate… și care nu se puteau destrăma, deși eram doar un schelet de numai 37 kg. Pot afirma că bucuria și bogăția morală enormă, câștigate, erau mult peste suferințele îndurate, erau deasupra și nu în josul lor.
Ar părea paradoxală afirmația: câtă „bucurie” mi-a produs închisoarea! Un sacrificiu salvator pentru atâția oameni, de atât de grele detenții și vieți umane. Libertatea o prețuiești mai mult când ești lipsit de ea, în toată intensitatea ei profundă. Am avut un proiect de anchetă și a reușit: să nu manifest frica deloc; nu eram încadrat politic și mă afirmam practicant religios, condamnâdu-i pe ei, pentru discriminare, pentru ceea au făcut, ceea ce-i bucura, pentru că în acest fel mă învinuiam și îmi dădeau crezare în ceea ce voiam să tăinueasc de fapt și a fost o reușită deplină.
M-au eliberat în 04.03.1954. Dar, chiar în vara eliberării, în lunile iunie, iulie și august, am realizat o reușită de excepție: am promovat cele două clase de liceu rămase, cu maturitatea, prin sesiuni integrale la fără frecvență și am reușit să promovez și examenul de admitere la Facultate, armata fiind atunci efecutată în cadrul facultății. Cu memoria și moralul puternic ce le aveam, cu somn f. puțin, cu plimbări în piciorele goale prin roua dimineții și, uneori, cu picioarele în apă rece, le-am trecut cu bine, în termen și deosebit de onorabil, pe toate, în acele trei luni. A fost un mare succes.
Deci Liceul a fost o învingere peste așteptări, peste toate „înfrângerile” ce le-am purtat. La 01 octombrie eram student, în sălile de curs și amfiteatre, la cursuri și seminarii, cu examene, într-un mediu diferit de acela trăit, precum iadul de rai. Am urmat cursurile anilor I-III, fiind unul din cei mai buni studenți din ani, cu marea majoritate a notelor de 10, câteva note de 8 si nici una sub 8. În anul IV, ultimul de studiu, am fost dus la securitate și ținut 24 de ore, în toate insultele cunoscute și necunoscute, cu cerința:
– Ești un student bun, dar singura șansă să-ți închei studiile este să colaborezi cu noi.
– Sunt student bun pentru că am muncit; dar ceea ce faceți este un santaj. Însă rolul de cățeluș folosit de unul în cizme, nu-l accept cu niciun preț”.
A urmat o bătaie brutală și avertismentul: „ai să zbori din facultate, banditule!” În scurt timp am fost exmatriculat de peste tot din țară. Deci aceeași metodă brutală și ilegală, în încercarea de a te face un informator, securist sub acoperire. Practic, prin prima renunțare, le-am pus la dispoziție chiar viața, prin a doua o profesie, atât de conștiicos pregătite. Le-am pus la dispoziție toată această lume, dar am refuzat colaborarea, n-am admis compromisul! Au urmat și 5 ani grei, cu locuri de munca refuzate și m-am așezat pe șantierul Brazi-Ploiești, muncitor necalificat, de unde, în august 1962, am trecut cu medie mare admiterea la Institutul Politehnic București.
Dar am mai încercat o dată revenirea și am reușit prin Instanță să demolez minciuna Securității cu condamnarea, pentru exmatriculare, de către Minister, prin refuzul reabilitării de Tribunal, ca fiind fără obiect, eu fiind fără Cazier Judiciar. Mi s-a aprobat continuarea studiilor. Deci și studiile superioare le-am realizat prin mari și târzii învingeri de multe și mari greutăți, aparente „înfrângeri”. Le-am terminat la 10 ani de la începerea lor: 1954-1964. M-am fixat la Liceul din Vișeu de Sus, mai aproape de ai mei, unde am funcționat până în 01.09.1990, când m-am pensionat, la 59 de ani, cu afecțiuni cardiace foarte grave și permanente. Între timp, am fost numit dir. adjunct, cu impunere, fără a fi membru de partid. Am plecat dupa 5 ani, prin demisie. Dar „corbii” au apărut iar, solicitând o discuție „discretă”. I-am refuzat din nou, chiar înainte de a-și expune „vrerile” și i-am și deconspirat; eram și obosit de atâta hărțuială. Așteptam acuma urmările. M-a chemat la dânsul edilul administrativ și politic al orașului, Grigore Hontău, profesor de română, care-mi spune direct: te faci membru de partid, imediat. Nu se poate, i-am răspuns; am fost închis și am alte concepții. Te faci (!), e musai și n-o să-ți cerem decât prezența la ședințe și plata cotizației El ne era prieten și ne-a fost și naș de cununie.Toate erau deja pregătite și în 2-3 zile eram membru de partid, formal. Mi-a spus apoi: era singura modalitate să evităm scoaterea ta din învățământ, cerută de Securitate. Acuma ar trebui să te excludă întâi din partid și cine ar vota?! Deci o „mare și neplăcută învingere”, peste o „înfrângere” nerealizată.
M-am căsătorit cu o colegă de an, din a doua parte a facultății, Tăut Maria, un alt ideal propus a fi realizat, în condiții de respect, credință și fidelitate, totale. Ne-a binecuvântat Domnul cu doi copii, Ana-Rodica și Victor – Gheorghe. O altă latură a acestui ideal familial, pe lângaă cele amintite, era buna lor creștere și pregătirea cu o instrucție solidă, până vor fi pe picioarele lor. Cu mult efort, în lumea de atunci, am reușit, prin colaborarea deplină a noastră și o preocupare prioritară. A urmat activatea școlaraă cu o detașare didactică în Maoc, cu copiii, pe 6 ani, 1974-1978 si 1982-1984, admiși pe baza unui text de limba franceză, urmând să predăm la Liceu matematicile în limba franceză. Câștigul mare este că au învățat copiii să vorbească fluent limba franceză și englezaă, atât de folositoare. Am fost sfătuiți să nu intrăm în aglomerații, fiind mulți bolnavi de TBC, boli de ochi și să nu facem baie în râuri, anual fiind cazuri de holeră. Trebuia să ștergem bine clanța de la ușă, la intrare. Apa la robinet era potabilă.
Toate acestea mă tulburau și afectau mult. Trebuia să-i respectăm și să nu ne amestecăm în anumite intimități specifice lor și să ajungem sănatoși acasă. Și drumurile spre casă și înapoi, vara, aveau riscul lor, eu intrând pe trasee extrem de aglomerate și necunoscute din Europa, având doar 1000 km la bord, în primul drum. Toate acestea îmi creau stări de mare neliniște, „frumusețile, obiectivele turistice” fiind mult depărtate de mine. Au mai fost și alte murdării, obișnuite românilor, de toate felurile, redate cu alte ocazii, în nesiguranța și nestatornicia lor. Așa cum a fost si cu încercarea murdară a unui român de a supralicita și a-mi lua un apartament central caștigat, foarte bun.
Dar au trecut toate, cu bunele și relele, cu frumusețile și grețoșenia lor, fiind mulțumiți că ne-am întors sănătoși acasă și fără niciun compromis, deși am fost odată la o secundă de a ne pierde viața doi români, cu mașina.
Dar inima mea, supusă atâtor presiuni și situații rău făcătoare, s-a îmbolnăvit și, la un control medical, aveam tensiunea de 220/120, urmând tratamente intensive. Cu toate acestea, la 6 ani după sosirea din Maroc a trebuit să mă pensionez, în 1990, la 59 de ani, afecțiunile evoluând în fibrilații periculoase, cu multe flatare și internări. Am fost internat la terapie intensivă 10 zile și repectiv 6 zile. Odată, cu pulsul de 300 bătăi /minut, mi-au făcut urgent șoc electric, fără nicio pregătire, inima fiind în mare pericol (nu știu cum a rezistat!). Eram pe punctul să-mi „părăsesc familia definitiv”, de mai multe ori, în situații din acestea rele, ce apăreau în serie. Durerile și disconfortul cardiac, se uneau cu durerile extreme sufletești de a nu mai putea „rezista” să nu-i „părăsesc definitiv ”pe toți și mă puneau deseori în această situație cumplită, cu copiii încă în formare, cu pregătirea neîncheiată. Abia făceam față cu o pensie, indemnizația mea și un salariu, așa cum erau și cum s-ar fi descurcat Măriuca singură. Îmi era atât de milă de copii și așa cu cheltuieli minime. Pot spune că durerile de inimă și suflet, de acuma, comparate cu chinurile fizice ale închisorii de atunci, compensate cu bucuriile și bogăția morală enormă a inimii, cu fibrele ei, m-au salvat și au făcut să reziste pe cea mai grea de acuma, așa lungă perioadă de timp; dar nu se pot compara, pentru că au obiective diferite. Inima nu mai era cu mine, mă durea și nu mă bucura, ca în cele 29 de luni de închisoare de atunci, cu situația de peste 10 ani, atât de grea și cu atâtea suferințe de acuma. Acestea de acum nu aveau nimic compensator, pentru că și viața trăită în exterior era deosebit de grea, Le-am „învins” pe amândouă și din partea II-a. Copiii au fost și ei un sprijin în rezistență. În țară au refuzat să mă opereze, din cauza vârstei și m-am operat în Franța, unde lucra deja Victor, ca specialist. Copiii, pregătiți la nivel universitar, cu o remunerație de batjocură, au plecat din țară.
Acuma Victor fiind în Londra, informatician-programator, bucurându-ne cu două nepoțele neîntrecut de drăgălașe, Rodica prin căsătorie în America și ne-a bucurat cu un băiețel foarte capabil, în clasa a VIII-a, foarte bun la învațătură și cu o voce excelentă. Noi ne aflăm cu Rezidență la Rodica în SUA și ne îngrijește foarte mult. Nerezistând răului mai din urmă și „părăsindu-i” forțat de durerile de inimă și moral-sufletești, copiii nu erau în mod sigur ceea ce sunt azi. Au servicii bune, bine remunerate, familii și gospodării foarte bune. De-a lungul vieții mele, de multe ori, păream peste tot și cu toate „înfrânt”, dar toată viața am ieșit în fapt peste tot învingător, vertical, demn și fără compromisuri și mi-am finalizat toate idealurile de bază propuse, ultimul fiind cu copiii, solid pregătiți, cu pregătire pentru viață, cu toate încercările de „înfrângeri”. Eu, la peste 90 de ani, privesc senin în urmă la tot ce am realizat, în lupte grele, demn și fără compromisuri și, la fel, la tot ce a mai rămas din viitor, bucuros că răului nu i-am permis nici să se lipească de mine și să nu mă „înfrângă”, ieșind din toate situațiile grele, învingător, din proiectatele „înfrângeri”. Cu soția, la peste 80 de ani, privim cu bucurie și mândrie spre copiii noștri, o componentă importantă din idealul familial realizat, în disprețul urât al părții de viață, care era opozantă prin chinuri, înfometări, munci de exterminare și alte ticăloșii, „înfrânte”. Mulțumim și îngenunchem în fața Domnului, pentru sprijin și ajutor.
Gheorghe Bărcan
Recitesc cu drag biografia unui om deosebit, un om care m-a impresionat prin rezistența fizica si psihica de care a dat dovadă de-a lungul vieții zbuciumate de care s-a „bucurat”!
Aceste note biografice prezentate de profesorul Gheorghe Bărcan, scrise într-un stil aparte le-am cunoscut din alte scrieri ale dânsului! Recitindu-le, mi-au facut placere de parca as fi fost informat pentru întâia dată! În mare îi cunosc viata, episoade din ea ne-au fost prezentate de mai multe ori! Astăzi am luat act de-o sinteză a trăirilor, de cele mai multe ori triste, care se datorează caracterului puternic al domnului profesor de-a opune mereu rezistență securității, care îi cereau insistent sa devieze de la verticalitatea sa la aceea de a fi o unealta a acestei instituții ce pe vremurile „rosii” era de-a dreptul criminală!
De mic copil a fost lipsit de libertățile vârstei, începând cu joaca, continuând cu privarea dorinței de a studia si doar in urma staruintei reușind!
Un model de viata, acesta este domnul profesor Gheorghe Barcan, un caracter ales, păstrat din copilărie pana in prezent cand are o vârstă venerabilă, continuindu-si viata activa prin scrieri literare, postari, comentarii…ramânând acelasi om cu o mare putere de munca intelectuală pentru care s-a pregătit!
Admiratia mea este mare pentru acest Om, care a suferit si pătimit nevinovat, într-o perioada cand „duhoarea bolsevica” sprijinită de criminala securitate se făceau simțite, tăind elanurile de gândire a unor tineri iubitori de credinta si libertate!
Felicitări, prietene virtual, aveti tot respectul si recunostinta celor care va cunosc sau va vor cunoaște prin scrierile deosebit de frumoase si atractive pe care le publicati! Va doresc sanatate si multa putere de viata, sa auzim numai de bine, cu stima va saluta S. O. Luscalov!
Multumesc mult prietene S. O. Luscalov, penta frumoasele aprecieri asupra aricolului, mult distributive si complementare. Desigur, majoritatea din cele expuse in articol va sunt cunoascute, dar, asa cum spuneati, le-am adunat intro forma unitara, sintetica, restransa, fixate intre cele doua borne: „Invingator” peste „infrangeri”, prezentate intr-o forma specifica, cu unele noutati in completare, mai spre final.
Cu toate gandurile bune, te imbratiseaza,
Gh. Barcan