Unele obiecte muzeale, dincolo de valoarea lor artistică, istorică sau documentară, au în spate o extraordinară istorie. Care constă în modul în care au fost descoperite sau create și, în același timp, fascinanta lor călătorie prin timp, epocile prin care au trecut și oamenii cu care au interacționat. Și, evident, nu putem să nu ne gândim că după ce noi, cei de astăzi, le vom atinge și le vom admira, pentru o secundă la scara istoriei, ele își vor continua călătoria. Un astfel de obiect este tabloul Cetatea Hustului, pictat de Hollosy Simon în 1896.
Povestea acestui tablou începe în anul 1894, an în care Regatul Ungariei era în toiul pregătirilor pentru Mileniul care avea să se împlinească în 1896, aniversarea a o mie de ani de la încoronarea principelui Arpad. Parte integrantă a Expoziției Mileniului urma să fie și o expoziție de arte plastice, unde artiștii maghiari erau chemați să reprezinte momentele importate din istoria de acum milenară a Regatului Sfântului Ștefan. Detaliile acestui proiect sunt discutate în ședința desfășurată la 14 iulie 1894, la care participă pe lângă membri ai guvernului și reprezentanți ai artiștilor. Cu această ocazie, ministrul educației, baronul Eötvös Lóránt, a lansat un apel către culte și către administrațiile locale – orașe și comitate – ca acestea să contracteze lucrări de artă reprezentând momente importante din istoria lor locală.(1 – nota de subsol)
În luna noiembrie a anului 1894, periodicul Pesti Naplo anunță că din cele 80 de autorități locale (25 de orașe și 65 de comitate), doar 15 răspunseseră la apelul ministrului educație și își anunțaseră intenția de a contracta lucrări de artă, făcând publice tema, prețul și pictorul care urmează să realizeze lucrarea. De asemenea, se specifică că nu toate lucrările contractate la nivel local vor face parte din Expoziția Mileniului, multe dintre ele vor înfrumuseța muzeele sau clădirile administrațiilor locale (sic!).(2)
În decembrie 1894, Pesti Naplo anunță o nouă serie de comenzi plătite din fonduri publice sau în urma unor colecte. Până la acel moment valoarea totală a comenzilor ajunge la 72,152 forinți.(3)
Printre cele 65 de comitate ale Ungariei chemate să contribuie la Expoziția Mileniului se număra, evident, și Comitatul Maramureș. Iar pentru această sarcină era firesc ca reprezentanții comitatului să se gândească la nimeni altul decât Hollosy Simon. Detaliile privind tratativele între reprezentanții comitatului și Hollosy Simon și mai ales motivele pentru care cele două părți au ajuns la o înțelegere așa de târziu, le oferă însuși pictorul în corespondența sa cu Pal Emanuel, comerciant și rudă a sa din Sighet.(4) Dintre scrisorile trimise de la Munchen la Sighet două sunt edificatoare în această problemă.
În prima scrisoare, datată 29 martie 1895, Hollosy oferă detalii despre recenta lui călătorie la Budapesta – în februarie 1895 – și despre faptul că a purtat discuții cu deputatul Uranyi Imre (5) despre realizarea picturii Comitatului Maramureș pentru Expoziția Mileniului. De asemenea, Hollosy menționează entuziasmul cu care a primit propunerea, dorindu-și de mult să picteze un peisaj acasă (sic!).(6) Este foarte interesant și contextul în care Hollosy, având serioase probleme financiare, face efortul de a reveni în Ungaria pentru prima dată după 17 ani. Se poate ca pictorul să fi făcut acest efort dată fiind mulțimea de contracte artistice accesibile în capitala Ungariei în acel moment. O a doua variantă, care ni se pare mult mai probabilă, este aceea că Hollosy a fost contactat în prealabil de deputatul Uranyi și ca urmare a venit la Budapesta pentru a discuta despre comanda Comitatului Maramureș.
Dorința lui Hollosy de a realiza pictura reiese și din finalul scrisorii, Hollosy rugându-l pe Pal Emeric – probabil o persoană influentă în Sighet – să se asigure că el va primi contractul, menționând în același timp că Uranyi l-a asigurat de acest lucru.(7)
În a doua scrisoare, datată Munchen 14 iunie 1895, Hollosy își manifestă dorința de a picta pentru Comitatul Maramureș o lucrare care să concureze cu cele mai bune lucrări din Expoziția Mileniului, cu toate că celelalte comitate plătesc pentru lucrări, douăsprezece, zece sau douăzeci și cinci de mii de forinți. În continuare îl informează pe destinatar că notarul șef al Comitatului Maramureșului, Szabo Sandor (8) , i-a trimis două scrisori și, se pare, că s-au înțeles pentru realizarea unui peisaj reprezentând Cetatea Hustului, având doi metri și jumătate, în schimbul onorariului de 1200 de forinți. Dar, în același timp, Hollosy bănuiește că Comitatul ar dori ca el să imortalizeze un moment istoric petrecut în fața Cetății Hustului, iar în cazul acesta pictorul consideră că onorariul este prea mic. Luând în calcul prețul pânzei, cel al vopselei, costumele pe care trebuie să le închirieze sau să le comande, cercetarea subiectului în arhive, modelele care costă 1000 de mărci (este vorba probabil de prețul din München), Hollosy conchide că ar putea picta o asemenea lucrare la prețul de cinci, șase mii de forinți, sumă pe care a comunicat-o Comitatului, dar nu a primit niciun răspuns.(9)
În luna octombrie 1895, Adunarea Comitatului Maramureș, aprobă ca pictorul Hollosy Simon să picteze Cetatea Hustului, tablou destinat sălii de ședințe a Comitatului Maramureș.(10) Această informație ne este extrem de utilă, putem să deducem de aici că, în acest moment, pictura nu mai era destinată Expoziției Milenare, ci doar înfrumusețării sălii de ședințe. Astfel este explicabilă întârzierea cu care a fost semnat contractul, cu aproximativ o lună înaintea marii expoziții de la Budapesta și, într-o oarecare măsură, prețul mic oferit de comitat.
Semnarea contractului este anunțată în ședința din 25 aprilie 1896, prezidată de vicecomitele Kutka Kalman. La punctul 7 se anunță faptul că între comitat și Hollosy Simon s-a semnat contractul pentru pictarea Cetății Hustului, termenul de predare a lucrării este 15 septembrie 1896, iar prețul 1200 de forinți, din care s-a plătit avans 400 de forinți.(11) Cam din această perioadă mai avem o scrisoare între Hollosy și Pal Emanuel, în care pictorul se plânge de prețul extrem de mic pe care a trebuit să îl accepte.(12)
Pentru realizarea lucrării, Hollosy a fost nevoit să se întoarcă în Ungaria, dar nu s-a întors în Maramureșul său natal, ci în orașul Baia Mare din comitatul vecin, Szatmár. Aici, la Baia Mare, a ajuns în ziua de 6 mai 1896 împreună cu studenții săi, momentul constituind nașterea Școlii de pictură de la Baia Mare.(13)
La scurt timp după instalarea la Baia Mare, împreună cu pictorul Béla Iványi-Grünwald se deplasează până la Hust și, timp de câteva zile, Hollosy face schițe, iar Grunwald fotografiază cetatea din toate unghiurile.(14) Tabloul Cetatea Hustului este pictat la Baia Mare, dar acest proces nu este deloc unul lin. Pictorul este întrerupt brutal în actul creației de un avocat și un executor veniți din Sighet, care îi confiscă tabloul, în contul unor datorii mai vechi. Salvarea pictorului și recuperarea tabloului s-a făcut cu ajutorul „prietenilor noștri avocați din Baia Mare”, după cum se exprima Istvan Reti în monografia sa dedicată marelui artist.(15)
Nu știm dacă lucrarea a fost predată comitatului în termenul prevăzut. Prima menționare pe care am identificat-o în presă legată de finalizarea lucrării ei datează din decembrie 1897, la mai bine de un an de la expirarea termenului. Anunțul menționează finalizarea lucrării și expunerea ei în holul Palatului Comitatului, pentru ca publicul să o poată admira înaintea dezvelirii oficiale.(16)
De asemenea, nu știm ce părere a avut publicul despre celebra lucrare, dar ce știm cu siguranță este faptul că ea nu a fost pe placul comisiei de recepție delegată de Comitatul Maramureș. În sprijinul celor afirmate reproducem integral articolul umoristic apărut în ziarul Budapesti Naplo, în numărul din 4 ianuarie 1898.
„Unde este ursul? Unde? Poate în Sighet. Acolo este căutat din greu, exact ca în lumea copiilor din acele mici tablouri amuzante, în ale căror linii ingeniosul desenator ascunde o pisică, un coșar sau un urs. Nu poți vedea totul, așa că trebuie să ghicești cu iscusință. Ghicitul imaginilor trebuie să fie foarte distractiv, pentru că, de curând, o comisie oficială s-a instituit în orașul Sighet pentru a căuta urși. Cum nu avem intenția de a vorbi în jargon, vom spune povestea direct. Comitatul Maramureș l-a însărcinat pe artistul Simon Hollosy să picteze un tablou al ruinelor cetății de la Hust, cu ocazia mileniului. Artistul, care se afla în orașul vecin Baia Mare pe timpul verii, s-a pus pe treabă și a pictat-o. Cu toate acestea, deoarece ruinele cetății Hust nu erau destinate a fi pictate, artistul s-a gândit la o modalitate mai picturală de a surprinde această construcție întunecată. Nu a vrut să reproducă o imagine seacă sau să deseneze toate pietrele și mușchii, ci s-a apucat de treabă și a pictat foarte delicat împrejurimile ruinelor, atmosfera care le domina și așa mai departe. Tabloul a fost foarte frumos în acest fel și prietenii artistului, care erau foarte îndrăgostiți de această lucrare delicată, așteptau să afle ce avea de spus comisia oficială, care urma să își dea avizul critic asupra tabloului. Ei bine, comisia oficială de recepție a stat în fața tabloului, l-a privit cu atenție, apoi l-a privit din nou și l-a privit mult timp.
„- Unde sunt ruinele cetății ?”, s-a întrebat comisia în sinea ei.
„- Aceasta este cetatea? Acești nori de aici, și acest deal, și acești copaci, tufișuri și colibe de jos? Unde este cetatea?”
Și au pornit în căutarea ruinelor cetății…
„- Ruinele cetății nu pot fi aici. Poate că artistul a uitat. Pentru că ruinele unei cetăți sunt făcute din pietre și mușchi, și sunt spărturi în ele, și uneori fantome. Unde sunt spărturile și unde-i fantoma? Și până în ziua de azi, comitetul oficial încă mai caută, în parte, spărturile și, în parte pietrele și mușchiul. Poate caută și ursul.”(17)
Pe un ton mai serios, revista Magyar Géniusz anunță, în aceeași lună ianuarie a anului 1898, conflictul, fără ieșire, dintre Comitatul Maramureș și pictorul Hollosy Simon. Luând act de raportul comisiei, comitatul a refuzat lucrarea pe motivul că ea nu reprezintă Cetatea Hustului. Pictorul trebuia să facă o nouă lucrare cu termen de predare de un an. Pe de altă parte, Hollosy refuză să ia în considerare raportul comisiei și își revendică onorariul. Problema nu poate fi rezolvată decât în instanță, conchide revista maghiară.(18)
Despre cum s-a rezolvat conflictul dintre cele două părți aflăm de la doi martori, contemporani cu Hollosy, care își amintesc despre aceste evenimente la multă vreme după ce ele s-au petrecut. Din fericire pentru noi cele două relatări nu se exclud reciproc și nici măcar nu se contrazic. Primul dintre cei doi este fostul deputat Orest Ilniczki.(19) În anul 1936, ziarul Keleti Ujsag din Cluj publică un material dedicat memoriei lui Hollosy. În acest sens o reporteră este trimisă la Sighet, iar aceasta îl intervievează pe Ilniczki, pe care îl prezintă ca ultimul prieten în viață al marelui pictor. Printre alte detalii privind viața intimă a artistului, Ilniczki rememorează poveste Cetății Hustului și afirmă că, după „multe târguieli” comitatul a fost de acord să-i plătească artistului jumătate din onorariu, adică 600 de forinți. Acest lucru nu l-a mulțumit pe Hollosy. Acesta a dispus ca pictura să fie dată jos de pe peretele sălii de ședințe și mutată în arhiva comitatului și întoarsă cu fața la perete, ca nimeni să nu o vadă până când restul onorariului nu-i va fi plătit. Lucru care nu s-a întâmplat până la instaurarea administrației române.(20)
Al doilea martor contemporan al evenimentelor este Cornelia Mihalyi(21), fiica lui Ioan Mihalyi de Apșa. Aceasta îi povestește lui Raul Șorban, încercând să sublinieze legătura între Hollosy și familia Mihalyi, faptul că, în procesul cu Comitatul Maramureș, pictorul a fost ajutat de Ioan Mihalyi de Apșa, în calitate de prieten și avocat.(22) Cum spuneam și mai sus, cele două relatări nu se contrazic, așa că putem să speculăm că Hollosy și-a recuperat jumătate din onorariu și cu ajutorul lui Ioan Mihalyi de Apșa.
Scandalul dintre Hollosy și comitat nu a suscitat mult timp interesul opiniei publice, pentru că doar la aproximativ o lună de la izbucnirea lui, instituția comitatului Maramureș este lovită de un nou scandal de proporții mult mai mari. Este vorba de falimentul Băncii Populare din Sighet, conduse de cumnatul vicecomitelui Kutka Kalman, Hubert Rudolf. Mai multe fonduri ale comitatului, inclusiv fondul orfanilor în valoare de 100.000 forinți, au fost depuse la această bancă. Simțindu-se vinovat, vicecomitele Kutka Kalman alege să se sinucidă, trupul său este găsit în apele râului Iza în dimineața zilei de 16 februarie 1898.(23)
Instaurarea administrației române în Maramureș -în aprilie 1919- găsește tabloul în arhivele comitatului. Într-un inventar întocmit în 16 septembrie 1937, privind picturile găsite la 1919 în Prefectura Maramureș, Cetatea Hustului apare la poziția cinci, pe o listă care cuprinde alte șapte lucrări. Interesant este faptul că numele tabloului și cel al autorului sunt tăiate și înlocuite. Peste titlu este scris „un peisaj”, iar peste numele artistului este scris „necunoscut”.(24)
Știm din mai multe surse, inclusiv interviul luat lui Orest Ilniczki, menționat mai sus, că tabloul a fost expus în Palatul Cultural din Sighet, în perioada în care acesta era administrat de Despărțământul Maramureș al ASTREI. Nu cunoaștem anul în care tabloul a ajuns în palat și nici sala în care a fost expus. Până în acest moment nu am găsit nicio menționare referitoare la acest tablou în presa locală, dar sperăm să lămurim aceste aspecte printr-o cercetare ulterioară.
La 1 iulie 1937 lua naștere Episcopia Ortodoxă a Maramureșului, iar în ianuarie 1938, Palatul Cultural este donat de către Prefectura Maramureș acestei noi episcopii. Imobilul este luat în posesie de noul proprietar la data de 1 martie 1938, iar în următoarele luni, Prefectura Maramureș trebuie să evacueze clădirea. Este foarte posibil că, în acest context, tabloul a revenit la sediul Prefecturii, pentru că, în 1939, el se afla din nou în arhiva Prefecturii, unde este văzut de Raul Șorban, fapt relatat de către acesta într-o scrisoare către fostul său profesor, Zoltán Takács Felvinczi.(25)
Prin legea administrativă din 14 august 1938, România este împărțită în zece ținuturi, iar județul Maramureș este arondat Ținutului Someș, cu capitala la Cluj. Considerăm că în acest context tabloul a ajuns la Cluj, probabil în cursul anului 1939. În legătură cu acest aspect putem să înaintăm două ipoteze. Prima dintre ele este aceea că, Cetatea Hustului a fost trimisă la Cluj, alături de alte valori, spre a le pune la adăpost în contextul apropierii războiului.(26) A doua ipoteză este aceea că, după transformarea Palatului Cultural în Palat Episcopal, pictura nu mai avea unde să fie expusă și, astfel, în lipsa vreunei instituții culturale care să o găzduiască, Prefectura a decis transferul tabloului la Cluj.
După cedarea Ardealului de Nord, 30 august 1940, tabloul a fost evacuat la Turda, iar după război a fost identificat de Francisc Nistor, directorul Muzeului Maramureșan, în depozitul Primăriei Turda (Consiliului Comunal).(27) Cetatea Hustului a revenit acasă, în Sighet, datorită eforturilor aceluiași Francisc Nistor: „a trebuit să folosim reproduceri ca să dovedim că este al nostru, numai eu știu ce eforturi am făcut ca să-l aduc acasă, în Sighet” îi declara acesta criticului de artă Murádin Jenő.(28)
Tabloul „Cetatea Hustului” este înscris în patrimoniul Muzeului Maramureșan în 25 octombrie 1959. În anii ’80 a fost expus în expoziția de istorie a muzeului, iar în anii ’90 a fost mutat la Casa memorială „Dr. Ioan Mihalyi de Apșa”, date fiind legăturile pe care Simon Hollósy le-a avut cu familia Mihalyi de Apșa.
Dar, după cum știm, acesta nu a fost sfârșitul aventurii pentru această celebră operă de artă. În 2 februarie 1992, tabloul a fost furat și vândut în Ungaria, Muzeului de Arte Frumoase din Budapesta. A fost recuperat doi ani mai târziu și a revenit, astfel, la Casa memorială „Dr. Ioan Mihalyi de Apșa”.
Prin istoria sa tabloul Cetatea Hustului este parte a trecutului și, mai ales, a identității regiunii istorice a Maramureșului. Și, astfel, este unul dintre cele mai importante obiecte din colecția Muzeului Maramureșan, singura instituție muzeală depozitară a acestui trecut și a acestei identități.
Note:
(1) Pesti Napló, 14 iulie 1894, nr. 193, Budapesta, p.7
(2) Pesti Hírlap, 4 noiembrie, 1894, nr. 308, Budapesta,p.5
(3) Pesti Hirlap, 21 decembrie 1894,nr. 352, Budapesta, p.7
(4) Pal Emanuel, comerciant din Sighet, rudă cu Hollosy. Din corespondența celor doi reiese faptul că Pal Emanuel l-a susținut deseori financiar pe artist. După moartea lui Pal Emanuel, familia acestuia a donat scrisorile revistei Nyugat, unde ele vor fi publicate integral în numărul 24 din 1918 p.835-852
(5) Uranyi Imre (1833-1899), născut în Bocicoiul Mare, este ales deputat al Cercului electoral Sighet din partea Partidului Liberal în 1878. Va avea mai multe mandate consecutive până la moartea sa, survenită în 1899.
(6) Nyugat, nr. 24, 1918, p. 845-846
(7) Ibidem
(8) Szabo Sandor(1852-1917), notar șef al Comitatului Maramureș, iar din 1899 vicecomite. Ziarist și autor de piese de teatru și poezii.
(9) Idem, P.847-848
(10) Pesti Napló, 15 octombrie 1895, nr. 283, p.5
(11) Murádin Jenő, Hollósy Simon: A Huszti Vár, în Művészettörténeti Értesítő, 1979, an.28, nr.2, p.129
(12) Nyugat, nr. 24, 1918, p.849
(13) Murádin Jenő, idem, p.129
(14) Ibidem
(15) Réti István: A nagybányai művésztelep, apud Murádin Jenő, idem, p.128
(16) Pesti Hírlap, 15 decembrie 1897, nr.347, Budapesta, p.8
(17) Budapesti Napló, 4 ianuarie 1898, nr.4, Budapesta, p.8
(18) Magyar Géniusz, 9 ianuarie 1898, nr.2, Budapesta, p.32
(19) Orest Ilniczky, (1877-1946) născut la Peri, a fost avocat și mai târziu notar cercual la Hust și Crăciunești. În 1919 a fost ales deputat de al Cercului electoral Hust, din partea Partidului Național.
(20) Keleti Ujság, 16 august 1936, nr. 188, Cluj, p.11
(21) Cornelia Mihalyi de Apșa (1895-1988), al șaselea copil al lui Ioan Mihalyi de Apșa și elevă a lui Hollosy în scurta perioadă în care școala de pictură a funcționat la Sighet.
(22) Raul Șorban, O viață de artist între Munchen și Maramureș, ed. Meridiane, București, 1986, p.89
(23) Magyar Ujság, 17 februarie 1898, nr. 48, Budapesta, p.6
(24) Arhivele Naționale Maramureș Fond Prefectură, 1937
(25) Zoltán Takács Felvinczi, Hollósy Simonról, în Művészettörténeti Értesítő, 1961, an 10, nr. 2-4, p.203-208.
(26) Ibidem
(27) Murádin Jenő, op. cit. p. 130
(28) Ibidem
Alin PRALEA
Acesta este tabloul meu de suflet (Cetatea Hustului-pictat de către renumitul pictor Hollosy Simon din Scoala de pictura baimareana), tablou care a fost furat din Muzeul Ioan Mihalyi de Apsa din Sighetu Marmației în anul 1992 februarie 02, si a fost recuperat din Muzeul din Budapesta unde era expus, în anul 1994.
Ma mîndresc cu acest tablou pentru că am avut o contribuție decisivă în identificarea, prinderea, cercetarea și arestarea celor 3 autori ai jafului și furtului tabloului – polițist fiind la acea vreme – recuperarea și înapoierea către muzeul sighetean al acestuia.
Ma mîndresc cu aceasta realizare și poate că prin acest tablou de o valoare inestimabilă, voi rămâne în istoria orașului și memoria acelora care ma cunosc mai bine, ce am facut benefic pentru comunitatea sigheteana și nu numai.
Dar, dupa cum stim, acesta nu a fost sfârșitul aventurii pentru această celebră operă de artă. În 2 februarie 1992, tabloul a fost furat și vândut în Ungaria, Muzeului de Arte Frumoase din Budapesta. A fost recuperat doi ani mai târziu și a revenit, astfel, la Casa memorială „Dr. Ioan Mihalyi de Apșa” – scrie autorul articolului. Dar de ce nu aminteste, autorul articolului, si cine s-a „batut” pentru ca acesta sa revina iarasi acasa? Uitam cam repede!