1 ianuarie
Antoine la butoane. Ar trebui oare să zic Bună? Nici nu știu cum să încep și nici ce încep. N-am mai făcut asta niciodată. Nu mă întreba de ce m-am apucat, că nu știu. O fi de la trendul New Me de la început de an, dar nu garantez că mă ține până la final de lună. Totuși, sunt deschis la nou. Și mai nou pare că totul e nou și asta doar pentru că distrugem ce a fost vechi… Încontinuu și fără să ne oprim să analizăm dacă merită sau nu distrus.
Iată-mă scriind mai mult decât în ultimele 10 mesaje trimise. Bună treabă, Antoine! Vezi că poți și să fii atent, și să faci conexiuni? Continuă așa și după ce închizi laptop-ul. Dar de mâine; azi ai de stat degeaba (sau de meditat, cum mai spui tu ca să pară că ai câștigat timpul pierdut).
2 ianuarie
Schimbare: m-am hotărât să scriu de mână. De ce? Pentru că oricât aș ascunde, sunt un nostalgic incurabil și îmi e dor mai mereu. Îmi e dor de bilețele trimise pe sub bănci, de gașca din fața blocului care prețuia prea mult oamenii încât să meargă la învățat, de săriturile în bălțile rămase după ploaie (pentru că da, ploaia nu curăță tot, ci lasă urme), de mirosul de mere caramelizate de la târgul din oraș… Îmi e dor să suflu tare-n păpădii, să cânt la un concert, să ofer cuiva o portocală, să fac fursecuri și să le împart vecinilor… Iar acum că ți-am zis ție, jurnalule, îmi e și mai dor. Fir-ar! Oare chiar fac bine să fiu atât de vulnerabil? Că mie îmi face bine, dar știi și tu că nu fac asta de obicei pentru că nu vreau să par slab. Și doar noi am putut face ca slăbiciunea și vulnerabilitatea să aibă același sens și așa bine ne-au ieșit aceste asocieri și în alte domenii că lumea merge din ce în ce mai… prost.
Acum plouă. Și îmi era atât de dor…
3 ianuarie
Țin să te anunț că New Me s-a betejit. Pare că n-o să fie prea multe gânduri de scris azi, dar nu știu cum faci că tot le scoți. Poate chiar ești benefic, jurnalule. Mă îndoiam și încă nu m-ai convins pe deplin, dar ce faci, faci bine. Te-am judecat prea drastic. Mi se mai întâmplă să fac asta și cu oamenii. Aștept prea mult de la ei, îi încadrez în diferite categorii fără să îi cunosc, nu accept jumătățile de măsură. Și da, intuiția nu mă înșală de cele mai multe ori, dar măsura asta cine o stabilește? Ei clar i-ar trebui o modificare ce ar suna cam așa: Măsura ta nu e măsura mea și nici măsura lui nu e ca a ei. Cere, deci, diferit de la fiecare, dar nu modifica adevărul de la rădăcină pentru fiecare.
4 ianuarie
A plecat vacanța cu trenul din Franța și iată-mă azi mai matinal decât te-ai fi așteptat. Merg să îmi fac cafeaua așa că scapi repede de mine. Tot fără zahăr o beau în continuare. Și nu pentru că mi-ar fi viața îndeajuns de dulce, ci pentru că am învățat că oricum nu o îndulcesc cu amăgiri. O iau așa cum e! Și sper să o dau cu mult mai bună! Mai meditează și tu la asta că mie iar îmi sună alarma.
5 ianuarie
De azi o să scriu seara. Dimineața nu-i timp de filosofeli și parcă văd că peste câteva zile o să îți zic că seara îmi e somn și o să găsesc un alt moment. Probabil îl găsesc dacă îl caut la vecinu’, că programul meu e deja îndeajuns de plin. Bine, îl mai fac și eu așa când pierd vremea. Știi ce am realizat? Că am ajuns să pierd chiar și ce nu e al meu. Mi-a fost încredințat ceva și nici de asta nu am grijă. Nu mai zic că o parte bună din talanți sunt îngropați la 10 m sub pământ ca să nu îi găsească nici măcar cine i-ar căuta. Ar fi cazul să fac ceva și un program nu mai sună chiar atât de comunist ca la 18 ani. Poate chiar m-am maturizat… Poate…
10 ianuarie
Revin, nu, nu m-am maturizat. Și nici copil nu sunt. Nici nu fac ce am zis că fac și nici măcar nu mai fac ceea ce îmi place, cu plăcere. S-au făcut schimbări, ai văzut? Am zis că scriu seara și am scris după 4 seri. Și asta nu pentru că nu s-ar fi întâmplat multe, ci pentru că am ajuns să nu le mai văd. Adult responsabil nu-s, copil inocent, nici atât. Și atunci, ce-am ajuns? Probabil un concurent la Olimpiada Nefericirilor Create, campion mondial la stres și premiat cu aur la Ego. Un om modern, de altfel. Atât de absent chiar și când sunt prezent, ocupat, dar nu preocupat, singur între atâția oameni, cu ticăitul ceasului pe fundal și prea mult gri în jur. De văzut, văd foarte bine tot ce nu e în fața mea, iar de auzit, dacă nu înțeleg, atunci adaug de la mine și reconstruiesc povestea ca să o pot spune mai departe… Om modern cu câteva valori de ieri în lumea de azi… Să vedem ce parte câștigă până la urmă.
11 ianuarie
Am trecut azi pe lângă doi bătrâni. Broșa ei fura toate privirile, iar între pălăria lui și toți blugii rupți era o așa mare diferență… El o ținea pe ea de mână ca să nu cadă, iar ea pe el ca să îi fie sprijin și mi-am dat seama că sunt un mare neinstruit în ale iubirii. Pentru că nu e vorba despre a da, ci despre a fi tu pentru celălalt tu. Fiindcă atunci când iubești, celălalt chiar devine parte din tine. Ești responsabil pentru ce ai îmblânzit, iar dacă vrei să îmblânzești, nu rămâne chiar tu de neîmblânzit.
12 ianuarie
Azi am ieșit cu niște prieteni. Să nu îți fie frică dacă nu ai mai auzit cuvântul ăsta în acest an. Nu e nimic rău, decât dacă oamenii fac să fie așa. Am ieșit cu niște prieteni și am realizat că putem îndepărta oamenii mult mai ușor decât ne-ar fi să îi apropiem. Punem atâtea ziduri între noi și, de multe ori, ne chinuim din răsputeri să le construim. Ne e frică de eșec, nu vrem ca oamenii să ne știe bubele, iar dacă ni le află și chiar vor să ne ajute să le vindecăm, le sărim în cap. Dacă chiar crezi că îți e prieten, nu căuta bârna din ochiul lui când el voia să depărteze de la tine doar un pai.
13 ianuarie
Caut să aflu adevărul și tocmai pentru că-l caut, nu-l găsesc. Știi, ca acele bunicuțe ce nu-și găsesc ochelarii aflați fix pe ochi. Și asta pentru că adevărul e atât de limpede, în fața mea. Iar eu, pe când să-l văd, întorc spatele și-l caut în altă parte. Să mai zică cineva că viața asta nu-i un maraton continuu…
14 ianuarie
Am trecut prin parc azi și mi-am cumpărat vată de zahăr. Om cu toate facultățile mintale și pe hârtie, la costum, mâncând vată albastră pe băț. Poate ajung vedetă la televizor (te anunț dacă se întâmplă așa, pentru că sigur nu o să mai ies din casă și astfel tu, jurnalule, nu o să mai scapi de mine niciodată). M-am tot gândit ce o să zică lumea, dar nici nu cred că lumea a observat. Pentru că lumea le are pe ale ei și nu o să se oprească pentru ale mele. Așa că mi-am continuat drumul cu vata într-o mână și servieta în alta. Și, să știi că a fost cea mai frumoasă plimbare: eu cel de ieri cu mine, cel de azi.
15 ianuarie
Și Eminescu a fost suplinitor. Mai o dată: PÂNĂ ȘI Eminescu a fost suplinitor. De ce? Pentru că se întâmplă adesea ca dreptatea să nu fie de partea puterii și nici puterea de partea dreptății. Ce facem atunci? Nu renunțăm, asta e clar. Pentru că scopul nu e să dai bine, ci să faci bine.
16 ianuarie
Cred că mă crezi deja un om tare profund, dar nu-i deloc așa. Chiar și eu mă mir de mine în ultimele zile. O fi din cauza gândurilor pe care le-am tot ascuns în ultimii ani? Știi, când eram mic scriam poezii și povești. Îmi luam carnetul și tot notam, zi și noapte. Voiam să devin poet, să rămân mereu un povestitor, însă am dat de un căpcăun. Iar în viața reală, nu învinge mereu binele, la fel ca în basme. Căpcăunul meu era mare. De o luam la stânga, mă urmărea, de o luam la dreapta, era deja acolo. Uneori îl auzeam de departe, iar zilele în care părea că ne înțelegem erau doar o amăgire. Spunea mereu: Dacă faci asta, n-o să iasă nimic din tine. Muritor de foame rămâi. Și uite așa am trecut de la zilele în care nu îmi era frică de nimeni, la cele în care îmi era frică să nu fiu chiar eu un nimeni. Pentru că un om pe cât de tare te poate înălța, pe atât te poate doborî. Iar tu… tu ești responsabil să faci ce știi că trebuie să faci.
Poate dacă n-ascultam de căpcăun atunci, azi eram vreun Stephen King… Poate…
17 ianuarie
Zi normală azi. Trezit cu întârziere, mâncat pe fugă, urcat în mașină, claxonat în trafic, ajuns la birou. Între 08:00 și 16:00, la fel cum te aștepți, muncă. Aș putea lejer să o fac de acasă, dar la cât de slabe au ajuns legăturile între oameni, îmi e că le rup și mai tare. Comoditatea asta ne-a depărtat. Am învățat doar să ne conformăm, nu neapărat să ne și adaptăm. Am adus totul mai aproape de noi crezând că vom câștiga timp, însă am uitat că nu ne-a învățat nimeni să gestionăm libertatea.
18 ianuarie
Ninge. NINGE. Prima dată în această iarnă. Nu știu dacă îmi era mai dor de zăpadă sau de normalitate. Copiii, în drumul spre școală, se bat cu bulgări. Părinții, ținându-și minunile în brațe, le arată primii fulgi de zăpadă. Doi tineri dansează și parcă fulgii li se alătură. Griul orașului se schimbă încet și iese la iveală un alb imaculat. Poate că totul e chiar mai curat decât pare, dar, ca să vedem astfel, trebuie să știm spre ce ne uităm. Cerul e doar la o privire distanță!
19 ianuarie
De ce ne-am pierdut respectul pentru toate? Eurovisionul nu mai e concurs de muzică, fotbalul nu mai e despre fotbal, cărțile ies pe bandă rulantă, muzica nu mai are mesaj, iar cel din artă nu mai unește. Trăim ca-n bancuri și glumim cu viața.
20 ianuarie
Cumpără adevărul și nu-l vinde, înțelepciunea, învățătura și priceperea.
Nu le lua de gratis și nici nu le cumpăra de la negustori. Știi deja cine îți va da ce e mai bun, indiferent de ceasul în care-L cauți, dar doar dacă-l cauți. Cumpără de la El, oricare ar fi prețul.
21 ianuarie
Am întârziat la muncă azi. Vina traficului. Punct.
Mi-am făcut bine treaba. Datorită mie și numai MIE. Punct.
Pentru că binele îmi aparține, iar răul se ține după mine numai ca să mă prindă. Cred că ar cam trebui să reformulez teoria asta….
22 ianuarie
Dau muzica tare, prea tare, poate, că am și văzut două tanti că au întors capul după mașina mea. Or fi spus că pe vremea lor n-a fost așa. Și chiar n-a fost chiar așa. A fost mai… altfel. Trec pe lângă ele cu muzica la fel de tare și parcă aș da-o și mai tare ca să o audă toți:
Lume un’ te duci?
Încă n-ai aflat unde vrei s-ajungi
Suflet de copil încă zace-n mine
Dar tu nu mă legeni, de ce nu mă legeni?
Lume, un’ te duci? Tu- nicăieri. Eu te trag după mine cu tot ce vreau să fac. Și ar fi tare bine să fac totul cu cap, însă uit uneori că-l am și iau decizii atât de pripite pe care, ce să vezi, nici măcar nu le regret uneori.
Totul lasă o urmă. O lecție importantă pe care nu o voi uita cel puțin o zi, două.
23 ianuarie
Mi s-a spus azi că sunt un tont și că îmi cam bat de joc de viață. A durut. Chiar a durut. Dacă eram mai tânăr, aș fi întrebat: Și ce dacă doare? Atâta vreme cât eu știu că nu e așa, fac astfel încât să nu îmi pese. Fiecare cu părerea lui. Dar acum nu pot… Pentru că chiar așa e. Toate activitățile mele, toată munca mea, toată alergătura sunt nimic fără un scop. Iar eu cred că încă nu-l am.
24 ianuarie
Azi am lovit un câine de pe stradă și mi-a și venit în minte proverbul Cine fură azi un ou, mâine va fura un bou. Ei, nu e ca și cum dacă am lovit un câine aș omorî pe cineva (bine, poate doar musca), dar înțelegi tu ce vreau să zic. Nu ne dăm niciodată seama că lucrurile mari, bune sau rele, se fac din multe lucruri mici.
25 ianuarie
Azi am citit. Probabil prima dată pe anul acesta am citit mai mult decât postările de pe facebook. Nu știu cum de am reușit. Chiar mă bucur că s-a întâmplat, dar nu știu cum. Mi-am pus cartea lângă noptieră, n-a mers; s-a pus praful pe ea. Mi-am notat Citește zilnic cel puțin 10 pagini, am făcut curățenie și am aruncat foaia. Am tot așteptat să vină cineva și să îmi pună cartea în mână. Dar uite că atât a trebuit să fac: să iau cartea, să stau jos și să o deschid. Cuvintele erau toate deja acolo, aranjate ca la bal, gata să fie descoperite. Dar cine să le descopere dacă tontul de mine aștepta pe cineva care să-i deschidă o carte? Nimeni nu poate face ceva în locul tău. Altă lecție importantă care sper să mă țină mai mult de două zile.
26 ianuarie
Au înnebunit ghioceii de atâta primăvară în mijlocul iernii. Nici vremea nu mai e ce-a fost cândva. Toate se schimbă și, uneori, nici nu ne iau cu ele.Au înnebunit ghioceii. N-ar face și oamenii la fel?
27 ianuarie
Jurnalule, ai întâlnit hatâri până acum? Nu? Îți zic eu cum e. E ca și cum te lovești de zid. Și, prima dată crezi că e din neatenție, așă ca mai încerci o dată să treci de zid și… te lovești mai tare. Și mai încerci o dată cu altă metodă, dar el rămâne acolo neclintit, oricât te-ai chinui tu. Fix așa sunt și hatârii. Stau nemișcați și nu se dezmint de la ce cred ei orice le-ai zice. Și, Doamne, cât e de greu să lucrezi cu ei. Și de atâtea ori am făcut și eu fix așa…
28 ianuarie
Știi că-i fain să știi? Eu am aflat abia azi. Trecusem pe lângă un grup de tineri și ceva m-a făcut să mă opresc. Nu știu dacă o fi pofta de viață uneori la fel de mare ca și capriciile lor, încrederea asta mare în ce pot ei realiza, determinarea, nonșalanța sau dorința mea de a fi din nou de vârsta lor, dar m-am oprit și i-am ascultat cuminte, la fel ca un elev fascinat de al lui profesor. Vorbeau despre istorie, modernitate, războaie, transformări culturale, mari valuri sociale, apoi au trecut la matematică, fizică, apoi la arte. Fiecare avea ceva de spus și discuția lor curgea atât de frumos. Nu știau ceva, luau rapid telefonul și căutau. Dezbăteau mai ceva decât oamenii mari și sorbeau ideile unii de la alții. N-o fi generația asta așa pierdută cum auzim peste tot, dar riscăm s-o pierdem dacă n-o privim cu deschidere. Eu atât am putut să fac astăzi pentru ei; să văd mai mult decât tineri rebeli; să văd oamenii faini de mâine. Iar ei mi-au arătat că, până la urmă, informația e adevărata putere indiferent de vârstă.
29 ianuarie
Mă plâng de multe ori de orașul ăsta și, pe cuvânt că-mi pare rău după. Mă apucă toți nervii când mai dau cu mașina într-o groapă, când aș vrea să ies și n-am unde, când concurăm parcă unul împotriva altuia, când totul cade, iar meșterii doar peticesc, când parcă totul se învârte în jurul eu știu, să facă ăla care nu știe. Dar arătatul meu cu degetul nu rezolvă nimic. Acțiunea – da. Îmi vine deseori să mă plâng și chiar lasă-mă să o fac. Dar dacă doar mă plâng și nu fac nimic în schimb, obligă-mă. Nu trebuie să schimb lumea și nici măcar orașul. Trebuie doar să plantez o sămânță lângă mine și s-o îngrijesc după.
30 ianuarie
Am plecat de la 5 mașinuțe, un tractor și o minge. Și n-o să uit asta niciodată. N-am avut eu copilăria visurilor mele, dar am avut-o fix pe aceea de care aveam nevoie. Genunchi juliți, fuga după legume în grădină, cățăratul în copac, atâtea supărări nespuse ale mamei, căzăturile cu bicicleta. N-am făcut multe din câte voiam să fac, dar am ajuns să fac ce nu mi-am imaginat vreodată. Pentru că locul meu e al meu și sunt atât de mândru că e al meu fără să apelez la șmecherii. Și când te gândești că totul a început cu 5 mașinuțe și o gumă Turbo luată când încă nici n-ajungeam bine la tejghea.
Cum să uit vreodată de unde am plecat?
31 ianuarie
A trecut o lună… Păcat că nu există o carte cu toate recordurile astea mici, zilnice, că sigur aș apărea acolo drept Omul care a decis să scrie începând de azi, nu de luni. Se pare că pot să mă țin de un obicei bun. Am învățat asta când deja îmi apar perii albi, dar niciodată nu-i târziu (altă vorbă de duh cu care mă mai amăgesc). Nu mai las să treacă ziua fără mine în ea. Ori o luăm amândoi pe același drum, ori ce facem? La butoane – Antoine. Antoine care a învățat să ia viața la pas prin forfota din jur.
Gabriela Mich,
Facultatea de Matematică și Informatică,
UVT
Adaugă comentariu